1. Spaţiul rural din România
Populaţia României este concentrată în proporţie de 44,8 % în mediul rural. Însă, dacă avem în vedere că 13 oraşe au mai puţin de 5.000 de locuitori, 60 de oraşe au până în 10.000 de locuitori, multe oraşe şi municipii au în componenţă sate, iar multe nu îndeplinesc condiţiile minimale impuse de legislație pentru statutul de oraş sau municipiu, constatăm că procentul de mai sus este mult mai însemnat. Dincolo de statistica oficială, raportându-ne la condiţiile de viaţă, populaţia rurală este dominantă în România.
Comunele reprezintă categoria cea mai însemnată de unităţi administrativ-teritoriale, atât numeric, cât şi din punct de vedere demografic. Există în România 2.858 de comune (care cuprind 13.000 de sate) dintr-un total de 3.178 de unităţi administrativ-teritoriale. Deşi cele mai numeroase, comunele şi spațiul rural în general nu s-au bucurat de o atenţie pe măsură în cadrul proceselor de reformă administrativă.
Comuna din România are în medie 3.700 de locuitori. Dintre aceştia 23% au peste 60 de ani (faţă de 16% în mediul urban), iar 25% au sub 18 ani. Sporul natural este negativ, atingând valoarea de -3,7/1000 de locuitori. Numărul mediu de membri ai unei gospodării rurale este de trei persoane. Comuna are câte 3-4 sate componente, cu distanţa medie de7 kmîntre cele mai îndepărtate dintre ele. Suprafaţa medie este în jur de 6.500 de hectare, din care peste 90% în extravilan.
2. Serviciile publice gestionate de către autorităţile publice comunale
Principala structură instituţională a administraţiei publice locale a comunelor este aparatul de specialitate al primarului, structurat de regulă în 7 compartimente funcţionale, din care majoritatea compartimentelor au una până la cinci persoane.
Domeniile cele mai frecvente de activitate ale compartimentelor din aparatul de specialitate sunt:
– economic, cu atribuţii financiar-fiscal-contabile, care includ atât administrarea fiscală, cât şi gestiunea bugetară şi contabilitatea; frecvent, acest compartiment răspunde şi de achiziţiile publice;
– administrativ-secretariat-pază;
– registru agricol/cadastru imobiliar-edilitar;
– urbanism.
Foarte puține comune au organizat compartimente specifice pentru achiziţii publice, resurse umane, asistenţă socială, administrarea domeniului public, gospodărie comunală, autoritate tutelară, relaţii cu publicul. Compartimente ce au ca obiect de activitate auditul intern sau serviciul energetic sunt aproape inexistente la nivelul administraţiei comunale, cu toate că există norme imperative în acest sens.
De regulă, atribuţiile din domeniul juridic, resurse umane, stare civilă şi asistenţă socială sunt coordonate sau exercitate de secretarul comunei, astfel că, datorită cumulării unui volum mare de activitate din domenii diverse, nu pot exista premisele unei munci de calitate.
Unele servicii publice se regăsesc în majoritatea comunelor, dar este vorba mai ales de cele cu caracter administrativ (urbanism, impozite şi taxe etc.).
Serviciul de asistenţă socială are ca obiect de activitate evaluarea, consilierea şi îngrijirea la domiciliu, precum şi plata de alocaţii sau prestaţii sociale pentru persoanele aflate în dificultate. De regulă, numărul angajaţilor responsabili este de 1-2, din care numai unul asistent social. În mai puţin de 10% din comune aceştia colaborează şi cu alţi furnizori de servicii sociale, cu precădere organizaţii neguvernamentale, deşi numărul celor asistaţi este destul de mare – 205/comună, în medie. Se constată astfel că un angajat al unui astfel de serviciu este responsabil, în medie, pentru mai mult de 100 de persoane.
Cele mai frecvente calamităţi în colectivităţile rurale sunt inundaţiile şi incendiile, urmate de vijelii, alunecări de teren, înzăpeziri şi viituri (în medie 4 situaţii de urgenţă pe an) astfel că aproximativ 95% din comune au înfiinţat serviciul voluntar pentru situaţii de urgenţă. Dar si aceste servicii funcţionează cu 1-2 angajați şi 30 de voluntari (de cele mai multe ori formal, doar pe hârtie, în majoritatea cazurilor serviciile de voluntari fiind nefuncţionale).
Tot în proporţie de 95% regăsim serviciul de salubrizare: autorităţile locale sunt responsabile cu înfiinţarea, organizarea şi furnizarea serviciului şi, adeseori, cu prestarea sa propriu-zisă, dar doar 75% din totalul gospodăriilor au acces la acest serviciu.
Frecvenţa medie de colectare a deşeurilor este o dată pe săptămână. O comună colectează în medie 70.000 mc de deşeuri anual, din care cantitatea reciclată este infimă. De asemenea, aparatura electrocasnică este colectată separat numai în 10% din comunele care furnizează serviciul.
Iluminat public există în peste 95% dintre comune, dar lungimea medie a reţelei este de 20 km/comună, în condiţiile în care lungimea medie a drumurilor este de 60-80 km/comună. Deci mai puţin de o treime din drumurile ce străbat comunele sunt luminate.
Problemele frecvente ale acestui serviciu sunt de natură financiară (incapacitatea de a susţine un astfel de serviciu), uzura fizică şi morală a reţelelor şi a corpurilor de iluminat, lipsa resurselor financiare pentru extinderea reţelelor.
Alimentarea cu apă potabilă a localităţilor şi canalizarea apelor uzate sunt esenţiale din mai multe puncte de vedere, şi anume: confortul locuitorilor, sănătatea acestora, creşterea gradului de igienă, atractivitatea comunei pentru investitorii privaţi în activităţi productive sau servicii, valorificarea potenţialului turistic şi protecţia mediului. Cu toate acestea, este bine ştiut faptul că dezvoltarea şi întreţinerea reţelelor de transport, distribuţie apă şi canalizare sunt deosebit de costisitoare şi depăşesc capacitatea comunei a asigura finanţarea serviciului respectiv. Dacă adăugăm necesitatea tratării apelor captate, a epurării celor uzate, distanţele mari dintre localităţi şi, adesea, diferenţele de nivel dintre acestea, se conturează un întreg spectru de probleme cu care se confruntă autorităţile locale în cazul acestui serviciu.
Nivelul scăzut al veniturilor populaţiei din mediul rural, precum şi utilizarea tradiţională a fântânilor determină o reticenţă semnificativă a utilizatorilor faţă de achitarea integrală a costurilor serviciului de alimentare cu apă, fie prin tarif, fie prin taxe speciale. Prin urmare, de cele mai multe ori bugetele locale subvenţionează, cel puţin în parte, costurile respective.
În acest moment, peste 60% dintre comune furnizează apă potabilă locuitorilor. Numărul mediu de gospodării ce au acces la alimentarea cu apă este de 750/comună (mai puţin de jumătate din gospodăriile existente).
În ceea ce priveşte canalizarea, 40% dintre comune furnizează serviciul de canalizare a apelor uzate. Numărul mediu de gospodării ce au acces la canalizare este de 130/comună (mai puţin de 15% din gospodăriile existente), iar lungimea medie totală a rețelei de canalizare este de 3 km/comună.
Alte servicii publice apar în mai puțin de jumătate din comunele României.
În doar 40% dintre comune există alimentare cu gaz, servicii la care au acces 300 de gospodării în medie.
Tariful ridicat al gazului, resursele limitate ale populaţiei şi presiunea scăzută a gazului sunt principalele probleme ale acestui serviciu.
Doar 40% dintre comune sunt deservite de un serviciu public/privat de transport călători, fiecare dintre aceste comune având 3 staţii de îmbarcare şi două vehicule care acoperă serviciul.
În 20% dintre comune s-a înfiinţat un serviciu de poliţie locală. În localităţile în care funcţionează, acest serviciu are 4 angajaţi în medie, 3 funcţionari publici şi un contractual, fiind dotate cu un autoturism.
***
Comunele şi spaţiul rural se confruntă cu o serie de probleme precum:
– Insuficienţa resurselor financiare proprii şi atrase necesare nevoilor de dezvoltare ale colectivităţilor rurale;
– Lipsa capacităţii tehnice şi a expertizei la nivelul structurilor cu putere decizională, responsabile cu identificarea şi atragerea surselor de finanţare, elaborarea strategiilor pentru dezvoltarea durabilă a mediului;
– Furnizarea serviciilor publice locale la parametri cantitativi şi calitativi slabi. Membrii colectivităţilor rurale fie nu beneficiază deloc fie au doar acces limitat la unele servicii publice precum învăţământ liceal sau profesional, alimentare cu apă potabilă, canalizarea apelor uzate, salubrizare, managementul situaţiilor de urgenţă, poliţie locală, cultură şi evidenţa persoanelor etc.
Instituţiile publice locale se confruntă în primul rând cu o lipsă a resurselor: număr redus de angajaţi cu o pregătire neadecvată, resurse financiare limitate în raport cu nevoile locale, acces limitat la informaţii de specialitate şi dotări materiale insuficiente.
La toate acestea se adaugă sau derivă următoarele:
– Participare redusă a comunităţilor locale la activitatea administraţiei;
– Lipsa de preocupare a autorităţilor locale pentru identificarea riguroasă a aşteptărilor şi nevoilor locale;
– Inexistența unor contacte adecvate între administrație si agenții privați;
– Percepția nefavorabilă asupra activității funcționarilor publici;
– Lipsa contactelor externe și lipsa de integrare în circuitul administrativ național și internațional;
– Personal nepregătit în domeniul fondurilor structurale, comunicării externe, calității;
– Număr mic de proiecte cu finanţare naţională sau internaţională depuse şi aprobate;
– Formalismul strategiilor de dezvoltare locală;
– Viziune limitată a autorităţilor publice locale cu privire la dezvoltarea economică locală;
– Servicii publice slab reprezentate;
– Reţele nemodernizate, dotări neadecvate pentru serviciile publice;
