Pe 30 iulie, Ali Khamenei a demolat ce mai rămăsese din politica lui George W. Bush privind Iranul. Conducătorul religios suprem al Iranului a retezat scurt şi visul de diplomaţie directă şi eficientă nutrit de senatorul Barack Obama. Cu zece zile înainte americanii, britanicii, francezii, germanii, ruşii şi chinezii se reuniseră în Geneva sperând să convingă Teheranul să suspende programul de îmbogăţire a uraniului. Cum era de aşteptat, Khamenei i-a trimis la plimbare.
Republica Islamică nu se va opri: „Un pas înapoi făcut în faţa puterilor arogante [Occidentul] le va determina pe acestea să facă un pas înainte, a replicat Khamenei. Asta s-a ales de prezenţa „semnificativă“ a lui William Burns, sub-secretarul de stat pe probleme politice, care a mers la Geneva pentru a demonstra Teheranului şi europenilor deschiderea SUA faţă de contacte la nivel înalt cu regimul religios.
Se poate presupune că Teheranul va dispune de rachete nucleare înainte ca Statele Unite să reuşească să instaleze scutul anti-rachetă în Europa de Est.
Din punct de vedere religios, cultural şi politic e o prăpastie care îi separă pe americani şi europeni de conducătorii Republicii Islamice, care ar trebui să le arate senatorului Obama şi secretarului de Stat Condoleezza Rice că întâlnirile “preliminare” faţă în faţă cu iranienii sunt irelevante: diplomaţii americani ar putea vorbi ani în şir cu Saeed Jalili, negociatorul Iranului pe probleme nucleare şi apropiat al lui Ahmadinejad, şi tot nu ar schimba un fir de praf în universul în care trăieşte şi se roagă Jalili.
Această prăpastie nu îi separă doar de Ahmadinejad, pe care unii analişti americani de stânga se străduiesc să-l prezinte ca pe un om fără putere reală în Teheran. Ci de întreaga oligarhie care conduce Republica Islamică. Analizaţi numai folosirea cuvântului “dushman” (aproape identic celui românesc) în discursurile lui Khamenei şi Ahmadinejad. Utilizarea este constantă şi aproape identică. Intensitatea folosirii sale o egalează pe cea din scrierile anti-americane ale lui Ruhollah Khomeini (care erau infinit mai elegante). Ahmadinejad a avut succes în sistemul politic dominat de clerici al Iranului din mai multe motive, principalul fiind acela că este sufletul-pereche al lui Ali Khamenei. Khamenei nu a avut cu adevărat aşa ceva de când a devenit rahbar, îndrumătorul spiritual al Republicii Islamice, la moartea lui Khomeini în 1989. Rafsanjani şi Khamenei, care sunt fraţi de cruce în numeroase sensuri, au depins şi depind unul de altul încă din primele zile ale revoluţiei, dar nu par a fi atât de înrudiţi spiritual cum sunt Khamenei şi Ahmadinejad.
Actualul preşedinte şi rahbar-ul Iranului sunt persoane foarte diferite, cu istorii diferite (nici un laic nu poate fi la fel cu un alim, un mullah), dar sunt foarte apropiaţi în modul de înţelegere a ceea ce este rău şi bine (ambii urăsc corupţia în rândul aliaţilor lor, deşi o tolerează), în modul în care îşi definesc identitatea islamic-iraniană, în modul de percepere a ameninţărilor – mai ales ameninţarea culturală a SUA şi a Occidentului.
Dacă este vreo deosebire, aceasta constă în faptul că Ali Khamenei este mai radical, de o spiritualitate mai puţin pregnantă, mai sec, şi un politician mai direct şi mai brutal. Ahmadinejad îşi poate imagina fericit femeile jucând fotbal şi simţindu-se bine astfel; Khamenei ar vedea mai degrabă femeile înfăşurate în văluri, cu mitraliere pe umăr şi strigând sloganuri anti-americane. Probabil că nici pe Ahmadinejad nu l-ar deranja această imagine, dar el le-ar lăsa femeilor timp să joace şi fotbal.
Putem deduce că ceea ce ambii ar vrea să spună Occidentului, într-un limbaj lumesc, este că Iranul va dobândi arma nucleară şi că nici americanii, nici europenii şi nici israelienii nu pot face nimic ca să-i împiedice. Atunci când vorbesc despre dreptate, şi o fac în mod constant, ambii se gândesc la dezechilibrul dintre musulmanii credincioşi, care urmează adevărata cale a lui Dumnezeu, şi necredincioşii cu blestemata lor superioritate tehnică. Dobândind arme nucleare, ambii intenţionează să refacă acel echilibru, permiţând adevăraţilor musulmani, şi mai ales credincioasei avangarde iraniene, să-şi recâştige statutul de superioritate în întreaga lume islamică. Ahmadinejad s-a bucurat să-l vadă pe ambasadorul Burns la întrunirea de la Geneva nu pentru că îşi doreşte un compromis cu SUA şi apreciază noua “flexibilitate” post-axa răului în administraţia Bush, ci pentru că vede în întâlnirea de la Geneva un alt pas în procesul prin care Vestul se resemnează cu deţinerea bombei nucleare de către Iran. Triumfalismul lui Ahmadinejad este imaginea în oglindă a satisfacţiei ascunse a lui Khamenei. Atunci când crezi că ai câştigat, nu mai e nevoie să te prefaci că s-ar putea să fii dispus la un compromis şi că Occidentul poate spera că diplomaţia va da roade.
Mai există însă o mică şansă ca europenii să poată readuce la viaţă calea diplomatică a lui Bush-Obama. Dar pentru asta, europenii ar fi nevoiţi să facă ceea ce până acum au refuzat, iar pe viitor s-ar putea să nu mai poată face: să impună imediat sancţiuni economice dărâmătoare asupra Republicii Islamice (pentru că Teheranul îşi lichidează deja rapid conturile din Europa).
Rusia, China şi India – statele-cheie pentru aplicarea unui regim de sancţiuni internaţionale sufocant – nu vor dori probabil să participe, deoarece toate par a fi ajuns la concluzia că un Iran clerical îngenuncheat de Occident este mai rău decât o Republică Islamică bogată în petrol, deţinătoare de armament nuclear (şi recunoscătoare). După eforturi încăpăţânate de a mări producţia de centrifuge (acum doi ani Iranul avea doar o cascadă de 164 centrifuge; acum ar putea avea 6.000 în funcţiune), Khamenei şi Ahmadinejad se poartă ca şi când ar fi pe punctul de a obţine o armă nucleară. Şi o dată ce iranienii fabrică bomba şi pun, sau măcar sugerează că pun focoase nucleare pe rachetele balistice, cât de hotărâţi vor mai fi europenii să se opună Teheranului? Date fiind mentalităţile şi tradiţiile actuale ale europenilor, nu este mai probabil un efort de a calma Teheranul?
Chiar sub conducerea Angelei Merkel, un cancelar relativ pro-american, germanii sunt mult mai înclinaţi spre o abordare de “Ostpolitik” faţă de Teheran, care ar satisface atât apetitul comercial enorm al Germaniei, cât şi sensibilităţile sale pacifiste. Spaniolii şi italienii au relaţii comerciale substanţiale cu Teheranul. Ei au baze militare în provincia Herat din vestul Afganistanului şi negociează pe ascuns cu talibanii, pentru a evita pierderea de vieţi omeneşti. Ce-ar face dacă Iranul, aflat imediat dincolo de graniţă, ar pune presiune militară asupra lor? Ar fi înclinaţi să privească situaţia pe termen lung, sau pe termen scurt, adică din punctul de vedere al numărului de soldaţi italieni şi spanioli ucişi. Dacă germanii cedează, atunci probabil că în cele din urmă i-ar urma şi francezii, care au văzut cel mai corect implicaţiile strategice înspăimântătoare ale unui regim clerical nuclear.
Chiar şi cu un scut anti-balistic funcţional în Europa de Est care să întărească poziţia europenilor, mullahii tot ar putea sparge alianţa o dată ce au armele nucleare. Atractivitatea petrolului şi a gazului iranian este irezistibilă. Dacă Teheranul sugerează că europenii nu au de ce să se teamă atâta timp cât se distanţează de Statele Unite în Orientul Mijlociu şi Afganistan, strategia SUA de limitare a ascensiunii Iranului, care are nevoie de participarea europenilor pentru a putea fi eficientă economic, ar putea fi compromisă din start.
Când era preşedintele Iranului, Rafsanjani a lansat o strategie “divide et impera” faţă de Occident, încercând să ofere europenilor oportunităţi de investiţii şi comerţ, iar pe de altă parte opunându-se SUA şi atacând mortal disidenţii din ţară şi străinătate. Această abordare a fost deosebit de importantă pentru dezvoltarea programului de armament nuclear al Iranului, pe atunci complet clandestin, pentru că Rafsanjani nu dorea ca Occidentul să ia atitudine, într-un glas, împotriva Iranului într-un moment în care regimul clerical avea nevoie să-şi dezvolte cât mai mult programul. Khamenei şi Ahmadinejad au abandonat abordarea prudentă şi lentă a programului nuclear promovată de Rafsanjani şi succesorul său Mohammad Khatami. Un timp, această schimbare abruptă a generat temeri în Teheran că Statele Unite vor impune sancţiuni economice extrem de dure sau, mai rău, că administraţia Bush va ataca facilităţile nucleare ale Iranului înainte ca procesul de îmbogăţire a uraniului să fi avansat suficient.
Frica de George W. Bush a dispărut. Iar acum vom vedea dacă Ahmadinejad şi Khamenei au înţeles corect Europa – dacă aceasta mai are vreo importanţă. Culmea ironiei, strategia agresivă a lui Khamenei şi Ahmadinejad ar putea reuşi să despartă europenii de americani mai eficient decât zâmbetul strâmb al lui Rafsanjani sau chiar decât strângerile calde de mână ale lui Mohammad Khatami.
Şi totuşi, europenii ar putea încă să surprindă. Îngrijorarea legată de aventura nucleară a Republicii Islamice este aproape palpabilă în Paris, Londra şi Berlin. Înalţi diplomaţi francezi care au participat la convorbirile UE-3 povestesc că ambasadele iraniene din Europa sunt nevoite în prezent să-şi plătească facturile cu genţile de bani, pentru că nu mai au voie să transfere sumele necesare prin bănci din cauza embargoului. Europenii pot încă să dezlănţuie un tsunami de sancţiuni, şi pînă şi italienii ar putea fi convinşi să le sprijine, dacă li s-ar bate obrazul. Şi este posibil ca George W. Bush să-şi urmeze din nou instinctele şi să revină la retorica războinică, sugerând că va ataca totuşi Iranul înainte să plece de la Casa Albă.
Dar mai degrabă vom vedea cum administraţia Obama sau McCain încearcă să găsească un mijloc de contracarare a unei teocraţii înarmate nuclear şi finanţate de petrol, dispusă să recurgă la terorism şi război de gherilă pentru a asigura „dreptatea“ în Orientul Mijlociu şi Afganistan. Asta în cazul în care israelienii – tot mai disperaţi la ideea de a trăi alături de militanţi musulmani dotaţi cu armament nuclear şi care consideră statul evreu o insultă la adresa lui Dumnezeu – nu atacă primii, dând peste cap planurile tuturor.
