Sfârşitul epocii neoliberale sau revenirea la stânga

După patru ani succesivi de criză financiară, economică şi mai recent politică (neo)liberalismul îşi arată toate hibele. Din 1990, o dată cu căderea regimurilor comuniste în Europa de Est asistăm la un asalt continuu al liberalismului şi în ultimii ani ai neoliberalismului. Ni se spune mereu de către politicienii liberali de pretutindeni că statul este „un administrator prost” şi că liberalismul este soluţia pentru un stat prosper şi un trai mai bun pentru cetăţenii săi. Aşa cum arată acum Ro­mânia este clar că „unii cetă­ţeni” au un trai prosper după ce au stat „lipiţi” de administraţia statului. Veţi spune că nu e nimic nou în asta, că lucrurile sunt vizibile de 22 de ani. Da, aşa este, dar acum sunt clare şi la nivel doctrinar. Doctrina neoli­berală se clatină la nivel mon­dial, lăcomia neoliberalilor în sim­bioz­ă cu guvernele a adus actuala criză financiară. Care sunt atribuţiile liberalilor într-un stat? Patronul unei com­panii de producţie, servicii etc. obţine beneficii şi plăteşte taxe. Care este rolul statului? Să încaseze taxe, să efec­tueze controale pentru corecta încasare a lor, să adminis­treze veniturile încasate în vederea susţinerii şi dezvol­tării sistemului de apărare, sănătate, educaţie ş.a.
Unde e hiba că avem o criză care durează de patru ani?  În primul rând ar fi faptul că statul este slab, nu îşi exercită atribuţiile de control. Neoliberalii au „pătruns” în stat şi s-au înfruptat din el. Priviţi cum au dispărut la fier vechi fabricile construite înainte de 1989, cum zăcămintele subsolului sunt date pe o redevenţă minusculă unora, cum terenurile agricole care aparţin statului sunt exploatate de străini veniţi de pe te miri unde la sume derizorii, în timp ce româ­nii culeg căpşuni prin Spania şi îşi lasă acasă copiii, iar unii dintre ei se sinucid de dorul lor. Nu mai vorbesc de „băieţii deştepţi din energie” care sunt miliardari în euro pe prostia şi delăsarea noastră. Dacă statul gestionat de vremelnicii de la putere vinde totul pe sume derizorii, iar la instituţiile care trebuie să colecteze taxe sunt „regine” şi „regi”, de unde să fie bani pentru educaţie, apărare, sănătate ş.a.?
Nu mai vorbesc de faptul că nu există o strategie de dezvoltare a României pentru următorii 20 de ani, să ştie poporul ce îl aşteaptă, spre ce profesii şi meserii să-şi îndrume copiii la şcoală, să ştie patronii spre ce domenii să se orienteze ca să nu dea faliment. La noi se schimbă politicile din patru în patru ani, cu fiecare schimbare de regim. Preşedintele Traian Băsescu vorbea despre „re­for­ma şi modernizarea statului”, dar nu am văzut nici strategii, nici politici publice în acest sens. În ceea ce priveşte reforma de care doar a vorbit, probabil că îi place cum sună această expresie, m-a făcut să manifest, la începutul anului, în Piaţa Universităţii pe un ger de crăpau pietrele.
Cum arată societatea româ­nească după 22 de ani de la „re­voluţie”? Avem o pătură subţire de oameni (sintagmă învăţată la şcoală înainte de ’89) „nesimţit” de bogaţi. Cum s-au îmbogăţit? Nu ştim, pentru că „organele de control ale statului” nu le calcă pragul. Şi o mare masă, peste jumătate din populaţia ţării, foarte săracă. Clasă de mijloc nu există, deşi trăim de aproape un sfert de secol într-un stat în care toate guvernările au avut mai mult sau mai puţin politici liberale.
Să nu ne mire că societatea virează spre extreme doctrinare, îndeosebi spre „stânga”, nici dacă o să vedem manifestaţii unde cetăţenii vor cere naţionalizarea marilor proprietăţi şi întreprinderi.