Din punct de vedere economic, 2006 marchează finalizarea tranziţiei economice. De bine, de rău, România şi-a rezolvat majoritatea problemelor economice şi se poate descurca singură, fără tutela organismelor europene.
2005 a fost un an amestecat, “atipic” dacă vreţi, dar chiar şi aşa s-au stabilizat o serie de trenduri care marchează o însănătoşire vizibilă a economiei şi aşezarea ei pe baze sănătoase.
Indicatorii macroeconomici
Indicatorii macroeconomici sunt stabili. Inflaţia este în scădere şi probabil că în 2006 scăderea va fi mai accentuată decât în 2005, un an grevat de inundaţii şi alte elemente conjuncturale care au dus la amplificarea inflaţiei. Chiar dacă ţinta oficială a BNR este imposibil de realizat, este posibil să avem o inflaţie anualizată la 31 decembrie de 6,5-7%. Desigur, este mult peste media Uniunii Europene şi vom rămâne printre ţările cu cea mai mare inflaţie din Europa, însă cu certitudine ea nu mai reprezintă o problemă şi poate fi controlată de autorităţi.
Rezerva valutară a BNR a crescut mult anul trecut şi se află acum la niveluri sănătoase, care îi permit Băncii Naţionale să ducă o politică ceva mai relaxată. Rămâne de văzut cum va gestiona Mugur Isărescu politica de dobânzi după semieşecurile de anul trecut. Oricum, rezerva valutară a BNR acoperă aproape jumătate din datoria externă.
Deficitul bugetar nu reprezintă o problemă serioasă. Aşa cum am mai spus, dacă analizăm structura importurilor, observăm că aproape 80% din acestea sunt ale companiilor, nu se referă la bunuri de larg consum. Nu frigiderele şi aragazurile sunt vinovate pentru creşterea deficitului bugetar, ci importurile companiilor. De altfel, această creştere a deficitului bugetar este un pericol mai degrabă de natură contabilicească decât macro-economică. Deficitul bugetar al SUA a atins cote-record, ceea ce nu împiedică economia americană să aibă o viteză de creştere mult mai mare decât economiile europene care înregistrează chiar excedente comerciale, cum ar fi Germania. Una din greşelile care se fac este aceea că acest deficit este pus în seama României, când, în realitate, el este generat de firmele româneşti. Până la urmă, nu statul român are deficit comercial, ci firma X şi Y. Or, atâta vreme cât firma X şi Y obţin suficienţi bani în România pentru a-şi achita facturile în străinătate, nu văd de ce ar trebui să ne îngrijoreze acest aspect.
Datoria externă a crescut cu aproape 7 procente ajungând acum la 28 de miliarde euro, dar deocamdată România stă încă bine la acest capitol, gradul de îndatorare fiind sub 30% din PIB.
Creşterea economică de anul trecut a fost trasă înapoi de sectorul agricol, puternic lovit de inundaţii şi vremea nefavorabilă. Altfel, creşterea fără agricultură s-a situat destul de aproape de prognoza guvernamentală, aspect care întăreşte încrederea în capacităţile economiei româneşti.
Chiar dacă creşterea productivităţii industriale a încetinit în 2005, încasările companiilor au crescut, ceea ce se traduce mai degrabă printr-o eficientizare a producţiei şi a stocurilor. Cu alte cuvinte, companiile au produs ceva mai puţin, dar au vândut mai mult, optimizând astfel stocurile. Productivitatea muncii în industrie a crescut cu 4,2% (noiembrie 2004 – noiembrie 2005), cifra de afaceri a companiilor din industrie a crescut cu 5,7%). Cifrele nu sunt rele deloc şi confirmă evoluţia pozitivă a economiei în 2005.
Evoluţia monedei naţionale
Care va fi evoluţia monedei naţionale anul acesta?
Totul depinde de coordonarea politicilor guvernului cu cele ale Băncii Naţionale. În 2005, politicile s-au bătut cap în cap şi, totuşi, nu este integral vina guvernului. BNR a luat o serie de măsuri care pur şi simplu au ignorat complet ce se întâmplă în economie, ce face guvernul şi care este conjunctura internaţională.
Din acest punct de vedere, rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile. Şi, după discuţiile care au avut loc la stabilirea bugetului de stat pe 2006, când guvernul face o socoteală şi Mugur Isărescu vine senin şi spune că socoteala este greşită, înclin să cred că cele două instituţii nu vor colabora nici anul acesta.
Dincolo de colaborarea dintre două instituţii ale statului, un alt aspect important care trebuie luat în considerare este colaborarea BNR cu… piaţa. Adică economia şi bancherii. Nici aici semnalele nu sunt foarte încurajatoare. BNR a acţionat oarecum haotic anul trecut, lăsând impresia că nu prea ştie de ce anume să se ocupe: de inflaţie, de curs, de denominare… Până la urmă, nici denominarea nu i-a ieşit, nici inflaţia nu a stăpânit-o, iar cursul a creat mai multe probleme decât foloase economiei, prin impredictibilitatea lui.
În cazul unei evoluţii normale, anul 2006 ar trebui să fie dominat de câteva tendinţe importante:
– tendinţa de apreciere a monedei naţionale va continua în mod cert, însă vor exista perioade de scădere; va fi mai degrabă o apreciere în dinţi de fierăstrău;
– este inevitabil ca dobânzile să crească până la un nivel care să le facă real pozitive; economisirea a ajuns la circa 10% din PIB, adică jumătate din media Europei Centrale şi aproape un sfert din cea a UE; creşterea dobânzilor va ajuta aprecierea monedei naţionale, deoarece plasamentele în lei vor fi astfel mai avantajoase;
– în cazul unui an agricol bun, există toate şansele ca şi creşterea economică planificată de guvern să fie atinsă, ba chiar depăşită, în condiţiile în care guvernul se va ţine de cuvânt şi va iniţia proiectele de investiţii cu care ne tot “ameninţă” domnul Tăriceanu;
– în cazul unui răspuns pozitiv din partea UE pe 16 mai (iar scandalul Adrian Năstase/DIP are toate şansele să ajute în acest sens), atractivitatea economiei româneşti va creşte;
– inflaţia va scădea, dar nu până la ţinta preconizată de BNR de 6%, ci, mai degrabă, ţinând cont de inflaţia de 8,6% de anul acesta, probabil la un 7%;
– ţinând cont că bugetul pe 2006 este bugetul lui Tăriceanu, este de aşteptat să se observe o îmbunătăţire a gestionării politicilor bugetare şi un control mai bun al politicilor salariale din domeniul bugetar;
– este de aşteptat ca în 2006 să se încheie convertibilitatea deplină a leului, care va duce ea însăşi la un trend de apreciere.
Luând în considerare aceste tendinţe, eu personal aş miza o apreciere a leului cu 10% până la un curs de 3,3 lei/euro. Desigur, aceasta în absenţa unor dezechilibre majore care să-i influenţeze decisiv evoluţia.
Oricum, raporturile leu/euro sau leu/dolar nu au nimic de-a face cu diferenţa pozitivă de productivitate dintre România şi ţările din zona euro sau SUA, ci mai degrabă cu evoluţiile macroeconomice la nivel internaţional (pentru evoluţia valutelor) şi intrările de valută pe piaţa românească. Din acest punct de vedere, putem spune că există în momentul de faţă o ruptură între ceea ce se întâmplă pe piaţa valutară şi ceea ce se întâmplă în economia reală, situaţie care duce la o impredictibilitate mult mai mare a cursului.
Retragerea statului din economie
Pe măsură ce economia privată se dezvoltă, scade rolul statului în economie. Prin privatizarea BCR şi, anul acesta, a restului sectorului energetic, statul se va retrage aproape complet din economie, lăsând loc sectorului privat, cu un management performant. Fiindcă principala problemă a sectorului de stat îl reprezintă managementul defectuos. În economia privată se raportează creşteri de două sau chiar trei cifre. În 2003 existau doar două companii peste 1 miliard de euro (Petrom şi SIDEX), în 2004 au mai apărut Metro, Petromidia, iar anul acesta Dacia şi probabil RomTelecom, Vodafone şi Orange aşteptând imediat după colţ (amândouă fiind undeva în jur de 750 milioane euro). Pe piaţa de retail a apărut o concurenţă foarte puternică, pe lângă Carrefour şi Cora apărând numeroşi discounteri (Kaufland, Penny & Comp.) care au dus şi în oraşele mici conceptul de comerţ modern şi civilizat.
Unul dintre beneficiile pe care îl va aduce un sector privat puternic dezvoltat va fi dat de presiunile pe care, inevitabil, le va face asupra “policy makers”, adică asupra clasei politice. În momentul în care se va realiza masa critică, companiile vor vedea că este mai ieftin să facă afaceri cinstit decât să “fenteze statul”. Şi atunci va începe să preseze pentru o profesionalizare a administraţiei de stat, pentru introducerea unei legislaţii coerente şi previzibile.
Lucrurile evoluează suficient de rapid şi, dacă membrii actualei clase politice nu reacţionează aşa cum trebuie, vor dispărea pur şi simplu. Principalele provocări din punct de vedere economic pe care le are guvernul în 2006 sunt Codul Fiscal – devenind obligatorie eliminarea tuturor portiţelor şi trecerea completă la cota de 16% -, trecerea la planificarea bugetară multianuală şi o coordonare a politicilor cu Banca Naţională. Dacă guvernul actual reduce impredictibilitatea economică este deja un mare pas înainte şi putem spune că tranziţia s-a încheiat.
