Ziua de 11 pare a se transforma într-un cosmar pentru statele democratice; o zi predilecta pentru atacuri teroriste. Ca o coincidenta macabra, la doi ani si jumatate dupa ce Statele Unite au fost zguduite din temelii, Europa se vede nevoita sa paraseasca starea de letargie. A fost nevoie de un atentat terorist sângeros pe batrânul continent, caruia i-au cazut victime, din pacate, cetateni nevinovati, pentru ca mai marii decidenti europeni sa înteleaga faptul ca terorismul nu este doar o problema a SUA sau un motiv în plus de a obstructiona prin decizii de politica externa obiectivele americane, ci un cancer international care vizeaza toate statele care într-un fel sau altul au o parere diferita în privinta revendicarilor fundamentaliste.
11 martie 2004 va ramâne, fara îndoiala,o pagina neagra în istoria lumii în general si a Europei în special. Unii ar putea cinic afirma ca, prin pozitia pe care a adoptat-o în cadrul luptei anti-teroriste, Spania, un aliat de încredere al Statelor Unite care nu a precupetit nici un efort în a sustine Washingtonul chiar împotriva aliatilor din cadrul Uniunii Europene, si-a pregatit într-un fel soarta. Indiferent de tabara în care doresti sa fii, este clar ca atentatele de la Madrid au aruncat Spania, nu doar în teroare, ci mai ales într-o multime de dileme. Şi nu doar Spania, deoarece partenerii ei europeni sunt nevoiti acum, când atentatele le bat la porti, sa adopte decizii mai ferme, care ar putea avea efect de bumerang.
O fi sau o nu fi ETA?
Desigur, în momentele de soc, prima reactie, “oarecum fireasca”, a Guvernului spaniol a fost sa acuze cu vehementa ETA, gruparea separatista basca, aceasta terorizând timp de trei decenii Spania cu astfel de atentate. Iar motivele tin atât de traditia istorica, dar si de ratiuni de politica interna a Guvernului aflat în pragul alegerilor.
ETA, sau “Euskadi Ta Azkatasuna” în limba basca (însemnând într-o traducere aproximativa “Tara si Libertatea Basca”), considerata a fi cea mai puternica grupare terorista din Europa occidentala si aflata pe “lista neagra” atât a Departamentului de stat american cât si a Uniunii Europene, este o organizatie care a luat fiinta în 1958 ca o miscare de rezistenta studenteasca împotriva fostului dictator spaniol Francisco Franco. Actele violente instrumentate de ETA au început un deceniu mai târziu, pâna în prezent organizatia fiind acuzata de moartea a 800 de persoane în numeroase atentate.
Graba cu care Guvernul a acuzat ETA de atentatele de la Madrid s-a datorat în principal unor semnale premergatoare si unor coincidente greu de trecut cu vederea. Dupa o perioada de aproape un an de armistitiu, la 3 decembrie 1999 ETA renunta unilateral la acesta si reia atentatele în Spania. Ca raspuns, în 2003 Guvernul spaniol întreprinde o vasta campanie în urma careia 179 de membrii marcanti ai organizatiei basce sunt retinuti în Spania si Franta.
Iritata de noua politica a guvernului condus de Jose Maria Aznar, în primele luni ale anului 2004 ETA a trimis mai multe semnale de avertizare în privinta reluarii violentelor (manifeste raspândite pe strazile oraselor din regiunea basca, scrise atât în limba basca cât si în castiliana care îndemnau la lovirea obiectivelor spaniole, printre care erau mentionate si caile ferate, sau o scrisoare trimisa presedintelui si ministrului de interne francez, semnata AZF, dar atribuita ETA, prin care agentiile de voiaj franceze care conlucrau cu “statul fascist spaniol” erau avertizate în privinta unor posibile sabotari ale cailor ferate spaniole).
Explozibilii gasiti la locul tragediei, de origine franceza, au fost similari cu cei pe care ETA i-a folosit si în alte atentate. Însa organizatia nu avea doar mijloacele necesare, ci si motivatia. Înca de la înfiintarea ei, principala revendicare a constituit-o independenta tarii basce. Aceasta nu numai ca nu a fost obtinuta dupa trei decenii de actiuni sângeroase, dar nici perspectivele nu erau mai bune, atâta vreme cât partidul de centru-dreapta condus de Aznar era aproape sigur ca va recâstiga alegerile. Scenariul cu un partid socialist la guvernare, care a devenit realitate dupa atentate, era unul mult mai optimist, ETA fiind, daca luam în considerare orientarea doctrinara a partidului Batasuna, “aripa politica”, o organizatie mai apropiata de principiile stângii.
Însa blamarea ETA pentru atentate s-a datorat si unor considerente politice interne în pragul alegerilor care urmau. Recunoasterea unei posibile implicari a Al-Qaeda si, drept urmare, recunoasterea faptului ca atentatele pot fi motivate de pozitia Spaniei în cadrul coalitiei anti-teroriste si în problema razboiului din Irak, ar fi însemnat pentru guvern, care a sustinut cele doua decizii de politica externa, chiar în pofida unor puternice contestatii interne, o piatra de moara.
Este greu de apreciat cât a intuit premierul Aznar ca va putea ascunde adevarul (poate pâna dupa alegeri) însa un lucru este cert: a dispus de informatiile care disculpau oarecum ETA si nu le-a facut publice. În primul rând ETA obisnuieste sa anunte autoritatile spaniole cu câteva momente înainte de producerea unui atentat, lucru care de data asta nu s-a întâmplat. Mai mult, ETA îsi orienteaza violentele spre ceea ce s-ar putea numi tinte strategice (reprezentanti ai guvernului sau ai autoritatilor, membri ai parlamentului care se opun organizatiei, cladiri administrative sau cazarmi ale armatei si sedii ale politiei) si nu spre cetatenii de rând (cu exceptia unui singur atentat din 1987, în fata unui centru comercial). În al treilea rând, organizatia basca îsi revendica întotdeauna atentatele, fapt ce nu s-a petrecut de aceasta data, ci chiar dimpotriva, a fost negat cu vehementa de catre liderii partidului Batasuna. Nu în ultimul rând, ETA nu a desfasurat niciodata în trecut atacuri simultane (poate si datorita lipsei logisticii si experientei necesare).
Sa mai spunem doar un lucru: ETA este o organizatie terorista, dar nu una “sinucigasa”, o organizatie care îsi calculeaza cinic, însa în mod real, costurile si beneficiile actiunilor întreprinse. Ori organizarea unor atentate de asemenea amploare si care au provocat atâtea victime în rândul cetatenilor nevinovati ar fi însemnat pentru ETA “sa-si puna cenusa în cap” exact în cel mai nepotrivit moment. Aflata oricum într-un con de umbra si decapitata de principalii sai lideri, organizatia basca ar fi pierdut si putinul suport pe care îl mai are, nu doar în rândul spaniolilor, dar si în rândul bascilor, a caror interese sustine ca le apara. Aceasta ar fi însemnat o sinucidere politica si financiara.
Mai mult, sa presupunem ca si-ar fi atins obiectivul final – independenta – se ridica urmatoarele întrebari: ce stat european ar fi recunoscutrespectiva independenta, cine ar fi dorit sa deschida relatii diplomatice cu un astfel de stat sau cine ar fi cooperat în plan economic. “Noul stat basc” ar fi fost izolat si ar fi trebuit sa subziste într-o Europa tot mai unita, tot mai viabila economic si care nu tolereaza astfel de acte. Iar liderii ETA, putem presupune, analizând cele trei decenii de activitate, erau constienti de riscurile unui astfel de scenariu.
Poate concludente sunt si remarcile unor ofiteri de informatii francezi si germani facute pentru United Press International: “atacurile de la Madrid sunt mult prea sofisticate pentru a putea fi opera ETA”, “Este vorba de prea multa logistica pentru a fi o actiune a ETA”. Iar daca nu ETA atunci cine?
Teoria Al-Qaeda- Spania o “tinta perfecta”
O data cu trecerea timpului, tot mai multe dovezi indicau un alt organizator al atentatelor. Pentru Al-Qaeda, Spania reprezenta o “tinta perfecta”: este o tara- europeana, membra a NATO, aliat puternic al Statelor Unite si sustinatoare a razboiului din Irak. Destabilizarea ei ar fi fost perceputa de membrii retelei teroriste a lui Ben Laden ca un succes, mai ales deoarece reusita unor atentate într-o tara cu o astfel de experienta în terorism, fie el doar intern, si cu masuri de securitate importante, le-ar fi demonstrat ca înca sunt “puternici si capabili”.
De altfel, Spania se putea astepta sa devina tinta si nu doar pentru pozitia sa în campania anti-terorista. Conform unor experti, înca din decembrie 2002, cu trei luni înaintea începerii campaniei din Irak, membrii Al-Qaeda si-au definitivat strategia în ceea ce priveste teatrul de operatiuni din Europa. Prima pe lista de “tinte” era Turcia, unde islamistii fundamentalisti doreau sa refaca gloria fostului Imperiu Otoman, cotropit, în viziunea lor, de ereticii crestini. Iar Spania detine controlul asupra vechiului regat al Andaluziei si al Granadei, din care musulmanii “au fost izgoniti” tot de “eretici”. De altfel, locotenentul sef al lui Osama ben Laden, Ayman al Zawahiri, s-a referit la “dureroasa pierdere a Andaluziei în fata cruciatilor” chiar în prima caseta video aparuta dupa atentatele de la 11 septembrie. Mai mult, conform unor experti, cu un an în urma, pe un website al miscarilor ce sustin jihadul au aparut o serie de documente care sustineau “lovirea” Spaniei: “Trebuie sa utilizam la maximum apropierea alegerilor în Spania din luna martie a anului viitor. Credem ca Spania poate rezista la maximum doua trei atacuri înainte de a se retrage din Irak. O analiza foarte realista dupa cum o vor demonstra evenimentele din luna martie a anului curent. Urma Italia cu capitala Roma si Vaticanul, simboluri ale crestinatatii. Londra, aliatul fidel al Statelor Unite era lasata mai la urma.
Primul indiciu frapant al implicarii Al-Qaeda este unul ce tine de cifre: atentatele de la Madrid au avut loc la 911 zile dupa cele din 11 septembrie 2001 si tot într-o data de 11.
Lasând la o parte acest indiciu ce tine mai mult de o analiza extrem de superficiala, au existat o serie de alte semne. La putin timp dupa atentate si nu departe de locul lor, politia spaniola a gasit o masina parcata în care se gaseau o cantitate importanta de explozibili si casete audio cu versete din Coran. Desigur, acest mod “neprofesional” de a lasa urme si indicii a ridicat o serie de întrebari pentru investigatori, initial speculându-se ca ar fi vorba de o diversiune a ETA care încerca sa dea vina pe Al-Qaeda pentru tragedia produsa. Expertii au considerat ca pentru miscarea terorista condusa de ben Laden ar fi fost o “greseala imensa” sa atace Spania sau vreo alta tara de pe batrânul continent, tinând cont ca în Europa si în Spania exista o retea bine pusa la punct de “celule teroriste” Al-Qaeda care, pâna în acest moment, nu au prea fost deranjate în activitatile lor si care reprezentau o importanta sursa financiara. Iar provocarea Europei ar fi însemnat o renuntare la aceste retele. Mai mult, în Uniunea Europeana existau doua voci importante care s-au opus razboiului din Irak, Franta si Germania, care, în urma atentatelor de la Madrid si-ar fi putut schimba pozitia si radicaliza contributia în razboiul anti-terorist.
Însa acestea erau doar supozitii. Primii suspecti arestati au fost nu de origine basca, ci musulmana: trei marocani si doi indieni. Se presupune ca alti douazeci de marocani sunt implicati într-o masura mai mica sau mai mare. Prin arestarea primilor cinci suspecti s-a dovedit si implicarea Brigazilor Abu Hafs al-Masri în atentate, o factiune fundamentalista care a avut legatura în trecut cu organizatia terorista Al-Qaeda. De altfel, printr-o scrisoare trimisa unor surse mass-media apropiate de al-Qaeda, respectivele Brigazi revendicau atentatele cu bomba de la Madrid. Pâna aici se putea face doar o legatura indirecta cu Osama ben Laden, însa confirmarea implicarii efective a organizatiei conduse de el a venit la doua zile dupa atentate, când un anonim a indicat unui post de televiziune madrilean locul în care putea fi gasita o caseta video a Al-Qaeda în care erau justificate, daca se poate justifica asa ceva, actiunile din data de 11 martie.
Poate cel mai important indiciu, care într-un fel disculpa ETA si acuza Al-Qaeda ramâne, ceea ce expertii în terorism numesc “strategia atacarii unor tinte multiple simultan”. Aceasta strategie poate fi considerata “o marca înregistrata” a Al-Qaeda. La fel s-a întâmplat în atacurile simultane asupra WTC si Pentagon din 11 septembrie 2001, sau asupra celor doua ambasade americane din Nairobi si Dar al Salam la 9 august 1998, sau atacurile de anul trecut din Istambul sau cele din Irak.
O alta “marca înregistrata” a gruparii teroriste conduse de Osama ben Laden este rezultatul actiunii care trebuie sa afecteze “un numar cât mai mare de civili”, pentru a crea un impact puternic nu doar în rândul opiniei publice interne sau internationale, dar si în rândul decidentilor politici.
O teorie îngrozitoare: colaborarea între diversele miscari teroriste
Un element frapant al atentatelor teroriste de la Madrid îl constituie si faptul ca ele poarta “amprenta”, în ceea ce priveste modul de operare, a mai multor organizatii teroriste. De altfel, expertii în terorism au avertizat în nenumarate rânduri ca diversele miscari teroriste au începutsa-si coordoneze strategiile de atac si sa “învete” unele de la altele tehnicile de implementare.
Patrick B. Briley vorbea într-un editorial despre “o periculoasa polenizare, hibridizare si amalgamare a ideilor, strategiilor, tacticilor si metodelor” utilizate de diferitele miscari teroriste (Al-Qaeda, Hamas, Jihadul islamic, Hezbollah), cu unicul scop de a adapta cât mai bine mijloacele la scopuri sau, mai precis, de a identifica ce tip de actiune terorista va maximiza beneficiile si va crea un impact cât mai mare în cadrul unor grupuri tinta si obiective bine determinate. Acelasi autor afirma ca, în ceea ce priveste atentatele din Spania, ele poarta “marca” si a miscarii Hamas, care probabil a contribuit la planificarea lor, chiar daca ele au fost duse la capat de Al-Qaeda sau de vreo miscare din Nordul Africii afiliata acesteia. Sau poate chiar de o factiune radicala a ETA.
De altfel, membrii miscarii separatiste basce au primit în trecut asistenta tehnica de la IRA (Armata Republicana Irlandeza) si au fost instruiti în state precum Libia, Liban, Nicaragua sau în sudul Yemenului. Unii experti internationali sustin chiar ipoteza potrivit careia, în anul 2001, reprezentanti ai Al-Qaeda si ETA s-au întâlnit pentru a stabili modalitatile de colaborare în atentatele ce urmau a fi planificate pentru Europa. De-a lungul a trei întâlniri succesive (decembrie 2000, februarie 2001 si iulie 2001) s-ar parea ca s-a stabilit ca Al-Qaeda sa furnizeze logistica în organizarea unor atentate teroriste, iar ETA sa furnizeze informatii locale si chiar sa implementeze unele actiuni. Poate în acest fel ar putea fi explicat si faptul ca atentatele de la Madrid prezinta, prin modul în care s-au desfasurat, semne ale implicarii mai multor organizatii teroriste (tipul explozibilului este acelasi cu cel folosit de ETA, numarul mare de victime civile este specific Al-Qaeda, revendicarea a fost facuta de Brigazile Abu Hafs al-Masri, iar modul de operare este într-un fel similar si cu cel al gruparii Hamas).
Desi deocamdata aceasta teorie nu a fost confirmata, este evident ca ea nu poate fi neglijata si trebuie luata în calcul. Este “normal” ca pe masura ce o organizatie (fie ea si terorista) evolueaza, sa-si adapteze strategiile si obiectivele. Şi cinic vorbind, este “normal” ca atunci când membrii ei sunt vânati peste tot pe glob, organizatia respectiva sa încerce sa-si gaseasca colaboratori.
Daca aceasta noua strategie a Al-Qaeda de a angaja grupari teroriste locale pentru a duce la îndeplinire un atentat se va dovedi adevarata, ea este deosebit de periculoasa si înfricosatoare. Deoarece actiunile gruparii teroriste conduse de Osama ben Laden vor deveni tot mai imprevizibile, iar identificarea suspectilor tot mai greu de realizat.
Implicatiile la nivel international
În plan intern, rezultatul atacurilor teroriste au fost rapide si concrete. Partidul Popular a pierdut în preferintele electoratului în câteva zile cât altii în patru ani. Populatia, care oricum nu sustinuse pozitia Spaniei în razboiul din Irak, l-a sanctionat astfel pe fostul premier Aznar, acuzându-l ca, prin actiunile sale, a întarâtat indirect “bestia” Al-Qaeda si a “contribuit” la tragedie. Victoria Partidului Socialist, care a promis retragerea celor 1.300 de soldati spanioli din Irak si declaratiile inflamatoare ale liderului sau, noul premier, Jose Luis Rodriguez Zapatero au pus sub semnul întrebarii viabilitatea viitoarei colaborari cu Washingtonul si Londra.
La nivelul Europei, atentatele teroriste au înclinat balanta de putere în cadrul Uniunii din nou spre axa Paris-Berlin, careia i s-a alaturat si Madridul, lasând Marea Britanie oarecum izolata. Teroristii au reusit asadar sa schimbe politica externa (desi nu se poate vorbi de o politica unitara) a batrânului continent, îndreptând-o spre latura sa mai conservatoare si mai putin interventionista.
În privinta implicatiilor pentru Coalitia anti-terorista din Irak, retragerea trupelor spaniole (care reprezinta doar un procent din totalul de 150.000 de soldati dislocati), nu va dezechilibra raportul de forte, iar pierderea ar putea fi înlocuita de alti aliati dornici si nerabdatori în a-si demonstra loialitatea, precum România. Însa retragerea Spaniei ar fi o lovitura mai mult de imagine, simbolica si care ar putea stimula si alti aliati, precum Italia, în a adopta o pozitie similara.
Cum afirmau Nile Gardiner si John Hulsman într-o analiza din 16 martie 2004, chiar daca politica de “capitulare” pare foarte populara dupa aceste evenimente tragice, Spania nu îsi va câstiga în urma ei dreptul la “o pace separata” cu teroristii, asa cum opozitia Turciei fata de razboiul din Irak nu a protejat-o în fata Al-Qaeda si a aliatilor ei.
Însa, la nivelul comunitatii internationale, “capitularea” Spaniei va avea consecinte profunde. Ar fi un triumf urias pentru gruparile teroriste, care si-ar putea da seama ca, prin folosirea unor resurse limitate (un grup de atacatori si câteva zeci de kilograme de explozibil) pot influenta politica externa a unui stat mare precum Spania. Acest triumf le va oferi suportul moral pentru organizarea si a altor atentate pe teritoriul unor aliati ai Statelor Unite precum Marea Britanie, Japonia, Polonia, Italia, Australia, Coreea de Sud, Rusia si de ce nu, România. Daca o mâna de oameni vor reusi sa santajeze statele lumii prin acte violente si daca aceste state vor ceda la fel de usor ca Spania, situatia va deveni extrem de grava, iar viitorul democratiei si al pacii pe glob extrem de incert.
