Luna de miere a noii guvernări se apropie de sfârşit, dacă nu cumva ea s-a şi sfârşit. Corabia lui Tăriceanu a părăsit portul liniştit al lunilor postelectorale şi intră acum în apele adânci şi agitate ale normalităţii politicii româneşti, adică în perioada tulbure şi grea de dinaintea vacanţei de vară. Din nefericire, atât pentru guvern, cât şi pentru ţară înrădăcinarea în realitate nu a venit sub cele mai bune auspicii, elementele incontrolabile ale naturii -inundaţiile şi cele ale războiului purtat în altă parte – silesc guvernanţii să se implice puternic în societate şi politica externă.
Premierul Tăriceanu se vede nevoit, astfel, să facă slalom între idiosincraziile de la Cotroceni, incompetenţa din judeţele afectate de inundaţii şi politicile publice impuse de la Bruxelles. Incontestabil, sarcina premierului este tot mai dificilă şi probabil începe să regrete viaţa de om de afaceri prosper, care nici într-un caz nu presupune un asemenea efort.Aflat în faţa unui test politic uriaş ca importanţă, propus şi promis ca guvernul cel mai reformist al României postrevoluţionare, Guvernul Tăriceanu a început să dea de greu. Iar dificultăţile nu provin, cel puţin aparent, din planul economic, ci în planurile cele mai sensibile: politic şi social. De fapt, asupra guvernului actual se răzbună decenii de sărăcie şi incompetenţă, de corupţie şi delăsare. Astfel încât, lăsate pe ultima sută de metri, problemele structurale ale României cad în sarcina Guvernului Tăriceanu, guvern care nici nu are o susţinere parlamentară excepţională. De aceea abia acum premierul Tăriceanu va arăta dacă are stofă de om politic de talie mare sau nu.
În acest moment, Tăriceanu este pus în poziţia să se apere din toate poziţiile, şi nu întotdeauna din cauza propriilor greşeli (unele există, indubitabil), cât în special datorită greşelilor altora, în special ale unor membri ai cabinetului pe care-l conduce şi care sunt evident la limita incompetenţei. Dar, de fapt, acesta nu este lucrul cel mai rău care i se putea întâmpla lui Tăriceanu, ci faptul că relaţiile cu preşedintele Băsescu devin tot mai proaste şi penibile. Miniştri proşti şi corupţi au avut şi foarte probabil or să mai aibă guvernele României, în timp ce prim-miniştri puternici, care să impună un program coerent şi care să nu dea înapoi în faţa oricărei probleme politice, de oriunde ar veni ea, i-au cam lipsit ţării în ultimii cincisprezece ani.
Sulfina
Problemele cu care se confruntă guvernul în acest moment sunt extrem de grave, dar nici una dintre ele insurmontabilă, dacă există voinţă şi credinţa că drumul ales este cel rezonabil. Dar aparent voinţa lipseşte, căci primul ministru, până în acest moment, nu a luat nici o măsură de demitere a unor miniştri a căror incompetenţă iese la suprafaţă. În primul rând, ministrul Mediului a dovedit o crasă lipsă de cunoaştere a domeniului pe care, cu prea puţin onor, îl păstoreşte. Inundaţiile sunt o problemă cu care se confruntă întreaga lume, şi sunt accidente care pot fi evitate într-o măsură sau alta. Iar atunci când nu pot sau nu sunt evitate, ele trebuie rezolvate ca accidente, adică să fie luate măsurile care se impun imediat. În schimb, doamna Sulfina Barbu, în loc să pornească un proces rapid de evaluare şi limitare a pagubelor, a început să caute vinovaţii şi să cadă în platitudini politicianiste, de genul greaua moştenire a vechiului guvern. Adică a pus căruţa înaintea cailor, vinovaţii trebuind să fie găsiţi abia la urmă, după ce măsurile care trebuiau luate erau deja realizate. Din contră, doamna ministru a patronat întâlnirea cu presa în care purtătoarea sa de cuvânt, actualmente consiliera sa privată, dădea cu bâta-n baltă, în timp ce nimeni nu ştia cu exactitate ce potenţial de combatere a inundaţiilor are ţara (şi, după cum s-a văzut, ceva-ceva tot exista). Cele câteva pompe, câte or fi existând, ar fi trebuit să fi fost deja pe teren atunci când au venit celelalte din Ungaria şi Germania.
Este adevărat că doamna ministru este cea mai săracă membră a cabinetului, conform declaraţiei de avere, dar sărăcia şi cinstea nu ţin loc de competenţă, mai ales când îţi construieşti un sistem de subordonaţi în teritoriu strict pe criterii politice şi de amiciţie, şi nu pe criterii epistemice de valoare. Inundaţiile scot tot timpul la iveală mizeria ce se ascunde sub preş, iar mizeria din Ministerul Mediului, un minister care ar fi trebuit să demareze procesul de reformă pentru integrarea în UE, are dimensiunile României.
Primul ministru nu numai că nu a demis-o imediat pe doamna Barbu, dar a demonstrat că nici el nu prea are abilităţi de comunicator cu cei pe care viiturile i-au lăsat fără case şi avere. El ar fi trebuit să vină în Timiş, avându-o la dreapta chiar pe doamna ministru al Mediului pentru a-i arăta ţara pe care o merită domnia sa. Mai ales că în aceeaşi ţară trăiesc şi miniştrii Apărării, al Sănătăţii şi alţi demnitari de mare calitate morală precum domnul Copos sau Seculici. Sigur, gândeşte doamna ministru, că este un ghinion că în chiar prima primăvară a Guvernului Tăriceanu natura (adică mediul) s-a răsculat parcă împotriva politicienilor, scoţând la iveală poltronia şi arivismul unora din actualul guvern.
Podul
Desigur, accidentele determinate de natură nu pot fi puse în cârca nimănui, dar faptul că statalitatea se arată atât de slabă de câte ori natura se dezlănţuie, fie că ninge, fie că plouă, e prea cald sau mai ştiu ce alte calamităţi sunt indexate la Ministerul Mediului, arată că guvernantul român nu se poate lăuda cu calitatea de om care a supus natura. E mai mult decât absurd ca într-o ţară care e membră NATO nu există măcar un pod de pontoane pe care să poată trece maşinile şi camioanele, deşi acest tip de pontoane se foloseau încă din primul război mondial, iar în cel de-al doilea treceau pe podurile de pontoane tancuri, dacă nu cumva mint cei de la Discovery Channel. Şi pe deasupra primul minstru se duce la Buzău să laude militarii că au construit un pod pe care trec doar pietoni şi rar salvări, în timp ce o întreagă regiune a ţării – Moldova – a rămas izolată de Bucureşti. Că, vorba aia, dacă autostrăzi nu se mai fac, măcar un podeţ de lemn să arătăm şi noi Europei.
Sănătatea
În schimb accidentele financiare nu mai pot fi puse pe seama naturii, ci în sarcina directă a celor responsabili, mai ales dacă e vorba de banii din sistemul sanitar, adică de viaţa oamenilor (şi astea tot de mediu ţin). Faptul că ministrul Cinteză ţine morţiş să ducă un război, pe care în mod clar îl va pierde, demonstrează că, la fel ca de prea multe ori, sistemul de sănătate, ca şi educaţia sunt domenii în care orgoliile sunt mai puternice decât principiile politice cele mai simple şi cele mai vechi – dacă nu poţi să-i învingi, aliază-te cu ei. Altfel poţi să faci rău şi altora. Parcă bine le-a părut celor de la Unifarm să vină televiziunile la ei în vizită şi să vadă toată lumea că, în caz de dezastru natural, (ţine de mediu) sau de război – Doamne, fereşte! -, românii vor muri pe capete din lipsă de medicamente şi prim-ajutor. În mod sigur, un şef amărât de la Unifarm va cădea din cauza asta în bătălia dintre Cinteză şi reprezentanţii firmelor de medicamente, deşi până la urmă, aşa cum se întâmplă întotdeauna, statul va plăti firmelor străine.
Şi, cum sănătatea şi natura ţin de mediu, tot aşa corupţia ţine de mediul de afaceri, dar şi de politică, atunci când relaţiile guvernamentale îţi permit să cumperi oneros Hiltonul, aşa cum i s-a întâmplat domnului Copos, care măcar în acest fel s-a putut răzbuna pe veşnicul său concurent Gigi Becali. Şi, după cum am înţeles, şi domnul Seculici, rudă prin alianţă a preşedintelui Băsescu, a pus afacerile şi politica într-o minunată relaţie de amiciţie şi rudenie cu ginerele său Falcă. După asemenea ştiri, e destul de greu să mai pretinzi că PSD este partidul corupţilor şi că numai datorită lui ţara s-a dus de râpă (o parte din mediu).
Toate aceste evenimente apar oarecum ca inerente unei guvernări româneşti, calamităţile naturale, criza din sănătate şi corupţia sunt pietrele de încercare ale oricărui guvern. Numai că, de data asta, alături de natură, pe domnul Tăriceanu se răzbună şi preşedintele Băsescu, care-l pune la colţ ca pe un elev mediocru. Abia aici Tăriceanu poate reacţiona – bineînţeles printr-o remaniere drastică – aducând aminte preşedintelui că o parte din miniştrii săi provin şi din PD. Umilit nu a fost numai premierul, ci întregul Partid Liberal, în momentul în care a declarat că în guvern era necesar sistemul “Ascultă comanda la mine!”, demonstrând că democraţia liberală nu e decât un principiu gol de sens pentru preşedintele ţării şi cel care se crede cârmuitorul din umbră al treburilor interne româneşti. Pus într-o postură jenantă de propriii miniştri, aflat într-o situaţie financiară şi bugetară nu prea roză după impunerea cotei unice, cu o susţinere parlamentară la limită, premierul se vede părăsit şi de Băsescu.
Aflat în această situaţie-limită premierul nu are în acest moment decât două posibilităţi – fie se retrage, dându-i satisfacţie lui Băsescu care-şi poate vedea împlinit visul alegerilor anticipate, fie dă şah la preşedinte printr-o politică îndrăzneaţă care-l va exclude pe Băsescu din procesul executiv.
E limpede că preşedintele revine în forţă în urma soluţionării crizei ostaticilor, după ce imaginea sa a început să sufere de pe urma declaraţiilor mai mult decât ciudate legate de politica externă, care trezesc suspiciune cu privire la integrarea ţării în UE în 2007. Ca pandant al acestei activităţi, domnul Andrei Pleşu a părăsit Cotroceniul, făcând prin terţi declaraţii nu tocmai laudative la adresa unui preşedinte care se înconjoară de doamne Udrea în detrimentul consilierilor de valoare.
Eşuând în planul politicii externe – şi prea mulţi ne temeam că aşa va fi -,Băsescu şi-a adus aminte de rolul de preşedinte jucător (un fel de portar înaintaş) declarat în campanie. Aşa că a început presiunile asupra guvernului pentru a-şi arăta puterea şi muşchii după porţia de spanac. Numai că premierul Tăriceanu chiar poate, dacă are stofă de politician de anvergură, să rupă această relaţie ciudată, mai ales că în Constituţia din 2003 se stipulează clar că preşedintele nu poate demite premierul. Astfel încât, construindu-şi o nouă echipă guvernamentală, Tăriceanu poate să riposteze direct la adresa preşedintelui şi să-i ceară imperativ să-şi limiteze puterile la cele prezidenţiale – ceea ce probabil nu-i va cădea prea bine lui Băsescu. Iar, dacă se va încerca şantajul prin intermediul PD, Tăriceanu trebuie să facă apel la calitatea sa de preşedinte al PNL şi să reacţioneze prin noi alianţe politice, chiar din rândul opoziţiei, fie să-şi asume rolul unui guvern minoritar.
Dar toate acestea depind de stofa de politician a premierului Tăriceanu…
Publicat în : Politica interna de la numărul 26
