S-a vorbit mult de afinitatea istorică dintre cele două ţări. Serbia a reprezentat cândva bastionul ortodoxiei răsăritene al cărei reprezentant cel mai de seamă a fost “cea de-a treia Romă” a Rusiei după căderea Constantinopolului. Imperiul Habsburgic catolic se afla foarte aproape la Apus, o perioadă chiar înghiţind Croaţia, iar Imperiul Otoman, musulman, a ocupat Serbia câteva secole. Patriarhul Alexei II, capul Bisericii Ortodoxe Ruse, a demonstrat clar legăturile religioase puternice dintre cele două ţări, intervenind în dispută cu afirmaţia că independenţa Kosovo “a deteriorat unilateral echilibrul lumii.”
Însă Rusia nu poate contracara sprijinul acordat de Kremlin autocraţilor din Europa de Est sau Asia Centrală, sau întârzierilor provocate de Rusia în ce priveşte sancţiunile internaţionale pentru programul iranian de înarmare.
Interese economice
Pretextul apărării normelor internaţionale sau legăturile tradiţionale ascund adevăratul motiv al poziţiei Rusiei: Serbia permite Rusiei să-şi proiecteze puterea şi să acumuleze profit în Europa de Sud-Est. Relaţiile comerciale ruso-sârbe înfloresc, iar corporaţiile ruseşti au început să înghită active sârbeşti la preţuri de nimic. Vladimir Putin chiar a recunoscut acest lucru, afirmând că este “normal ca o Rusie din nou în ascensiune să revină [în Serbia]“. Schimburile comerciale dintre cele două ţări s-au ridicat la 2,6 miliarde de dolari în 2007, cu 22 la sută mai mult decât în 2006 şi cu 56 la sută peste nivelul din 2005. Schimburile au constat în mare parte din importuri energetice din Rusia, ţară cu care Serbia are cel mai mare deficit comercial.
Atunci când Serbia a deschis licitaţiile pentru activele holdingului naţional de energie, Naftna Industrija Srbije, favoritismul Belgradului a asigurat profituri imense Rusiei. Câteva companii – MOL din Ungaria, PKN Orlen din Polonia, Lukoil din Rusia şi Rompetrol din România – au făcut oferte de preluare a grupului la sfârşitul anului trecut.
Deşi valoarea de piaţă era estimată de majoritatea analiştilor între 1 şi 2 miliarde euro (1,5-3 miliarde dolari), grupul rusesc Gazprom a cumpărat un pachet de 51 la sută din NIS cu doar 400 milioane euro (589 milioane dolari) la sfârşitul lunii ianuarie. Gazprom are legături strânse cu administraţia rusă: moştenitorul desemnat al lui Putin la preşedinţie, Dimitri Medvedev, este preşedintele consiliului de administraţie al firmei.
În decembrie, când Rusia a lansat o ofertă iniţială asemănătoare preţului final de cumpărare, ministrul sârb al economiei Mladjan Dinkici declara: “Această ofertă este umilitoare… doar terenul şi construcţiile valorează 800 milioane euro (1,17 miliarde dolari), într-o estimare pesimistă, fără să ţinem seama de afacere sau cota de piaţă.” Analiştii din Serbia şi din străinătate cred că prim-ministrul a trecut peste capul lui Dinkici şi a făcut presiuni pentru semnarea contractului în orice condiţii, ca mulţumire pentru sprijinul în problema Kosovo.
Rusia, “primul dintre egali” în ce priveşte acordurile economice, potrivit vicepremierului sârb Bozidar Djelici, şi-a extins influenţa adânc în economia Serbiei. Compania aeriană rusească Aeroflot şi-a exprimat interesul pentru preluarea principalei linii aeriene sârbeşti, JAT, şi ar putea lansa o ofertă concretă chiar la sfârşitul lui martie, potrivit oficialului Aeroflot Mihail Poliboiarinov. Alte active propuse pentru privatizare, între care Srpska Bank, sunt şi ele în atenţia finanţiştilor ruşi.
Interese politice
Contractul NIS a venit la pachet cu un plan prin care Rusia să construiască segmentul intermediar al gazoductului South Stream de 900 de kilometri prin Serbia. Cu o capacitate anuală de 31 de miliarde de metri cubi de gaz, South Stream, care va livra gaze naturale de la Marea Neagră în Europa, prin Bulgaria, ar obliga Serbia să devină dependentă de importurile de combustibili din Rusia. Gazoductul ar cimenta de asemenea controlul Rusiei asupra pieţei europene. UE şi SUA plănuiesc construcţia unei conducte cunoscute sub numele “Proiectul Nabucco”, prin care să se livreze gaze naturale din zona caspică, din Azerbaidjan prin Bulgaria, România şi Ungaria, în speranţa că astfel vor pune capăt monopolului rusesc asupra pieţei energetice europene.
South Stream ar înăbuşi în faşă aceste aspiraţii, lăsând în afară aliaţi ai SUA ca Turcia şi România. Geamănul său de la nord, proiectul Nord Stream, ar urma să transporte carburanţi pe sub Marea Baltică direct în Germania, permiţând Rusiei să taie livrările spre statele central-europene fără a le afecta pe cele către partenerii mai puternici (economic şi politic) din Occident. Împreună, aceste proiecte ar asigura Rusiei un control şi mai ferm asupra pieţei energetice europene.
Gazprom a încercat să exercite presiuni asupra Ucrainei, suspendând livrările de gaze naturale timp de trei zile la începutul lui 2006; în ciuda asigurărilor Gazprom, clienţii occidentali au reclamat scăderi în cantităţile de combustibili primite, fapt ce a subminat încercarea companiei de a forţa mâna Kievului în numele Moscovei. Gazoductele Stream ar permite Rusiei să aplice metoda “divide et impera”, în care Gazprom să exercite presiuni asupra unei singure ţări, dacă Moscova ar dori un preţ mai mare sau ar avea interese politice.
Blocarea proiectului Nabucco
Fără colaborarea Serbiei, Rusia ar fi obligată să se bazeze pe ţări pro-occidentale, ca România. Şi, fără Serbia, Rusia ar putea să nu reuşească să blocheze proiectul Nabucco, cea mai mare ameninţare occidentală la adresa strategiei energetice a Rusiei. Opoziţia rusă faţă de independenţa Kosovo este garanţia că Serbia va continua să fie principalul pion în planurile Rusiei.
Pentru a construi o lume mai sigură şi mai liberă este nevoie de un răspuns comun.
Noii lideri europeni ar putea face posibilă o astfel de poziţie. Preşedintele Franţei Nicholas Sarkozy afirma în 2007 că Rusia “îşi impune, cu oarecare brutalitate, revenirea pe scena mondială, profitând de resursee sale, în special petrolul şi gazele naturale“. În ianuarie 2006, imediat după prima întâlnire cu Putin, cancelarul german Angela Merkel s-a întâlnit cu liderii opoziţiei ruse, cărora le-a recomandat să contribuie la “revitalizarea societăţii ruseşti“. Premierul britanic Gordon Brown a expulzat patru diplomaţi ruşi din Marea Britanie în iulie anul trecut, după ce Rusia a refuzat extrădarea lui Andrei Lugovoi, principalul suspect în asasinarea lui Alexandr Litvinenko.
Liderii europeni ar trebui să aibă o politică unitară în privinţa industriei energetice ruseşti, prin care să se accelereze dezvoltarea proiectului Nabucco şi să se liberalizeze comerţul cu companiile energetice ruseşti. Un pas important în acest sens ar fi, aşa cum recomanda o propunere a Comisiei Europene din septembrie, să se interzică investiţiile Gazprom în reţele de distribuţie de energie din Europa până când Rusia îşi deschide propria reţea naţională pentru investiţii străine.
