Summitul GUUAM de la Chişinău nu a fost, în sine, un eveniment spectaculos dar a fost, în mod clar, unul dintre acele momente ale istoriei care îşi găsesc explicaţii şi înţelegeri după ani şi ani. Practic, o organizaţie modestă până acum, GUUAM a încercat la Chişinău să se relanseze în marea politică. Parţial a reuşit.
Preşedinţii Republicii Moldova, Ucrainei, Azerbaidjanului şi Georgiei – preşedintele Uzbekistanului a lipsit – au decis crearea unor mecanisme de funcţionare a organizaţiei şi au lansat două propuneri cu bătaie mai lungă în plan strategic. Celor patru li s-au alăturat preşedinţii României şi Lituaniei şi reprezentanţii OSCE şi ai Statelor Unite. În ultimul moment şi-au anulat participarea preşedinţii Poloniei şi Bulgariei. Remarcabilă a fost şi participarea presei. Numeroşi ziarişti din statele participante, dar şi din Rusia au urmărit lucrările summitului, iar mulţi comentatori au lansat diverse scenarii şi ipoteze. Presa de limbă rusă, fie ea din Federaţie sau din Republica Moldova, a considerat summitul un eveniment minor, a insistat pe lipsa de substanţă a organizaţiei GUUAM şi mai ales pe lipsa de perspectivă. Unii chiar au încercat să vadă disensiuni de abordare a problemei Transnistriei, de exemplu, între România şi Ucraina. Toţi au fost însă vehemenţi în a considera GUUAM ca o alianţă împotriva Rusiei, creată şi sponsorizată de Statele Unite, o alternativă la Spaţiul Economic Unic pe care încearcă să-l construiască preşedintele Vladimir Putin, un fel de CAER al fostelor republici sovietice.
Proiectul ucrainean
Evenimentul cel mai aşteptat a fost, fără îndoială, proiectul ucrainean de soluţionare a crizei transnistrene. Chişinăul spera ca Viktor Iuşcenko să “îmbrăţişeze” abordarea preşedintelui Voronin, altfel spus mai întâi alungarea grupului Smirnov de la puterea asumată samavolnic la Tiraspol şi reinstituirea controlului Chişinăului asupra Transnistriei şi abia apoi reglementarea politică a statutului provinciei separatiste. Planul Kozac, care reflecta poziţia Kremlinului, propunea definirea statutului politic al Transnistriei înainte de orice soluţionare a crizei, practic federalizarea Republicii Moldova. Voronin a respins în decembrie 2003 planul Kozac, chiar când avionul preşedintelui Putin se pregătea să aterizeze la Chişinău. Ruptura dintre Voronin şi Putin a fost totală, iar Kremlinul a încercat să obţină în alegerile parlamentare de anul acesta din Republica Moldova înfrângerea lui Voronin. Kremlinul a pierdut însă, iar rezultatul scrutinului parlamentar din 2005 este comparabil, din acest punct de vedere, cu revoluţia portocalie de la Kiev. La Chişinău a fost o revoluţie roz, dar a dus la slăbirea influenţei
Rusiei în zonă.
Chiar înainte de summitul GUUAM de la Chişinău s-au scurs în presa din Republica Moldova informaţii privind proiectul ucrainean. Surpriză! Kievul se pregătea să reia poziţia Kremlinului. Preşedintele Voronin i-a atras atenţia preşedintelui Iuşcenko să nu reia planul Kozac şi mai ales să nu folosească sintagma “federalizare”. Aşa se face că, la Chişinău, Iuşcenko a înaintat un proiect în şapte puncte care prevede şi organizarea de alegeri “libere” în Transnistria. Proiectul Iuşcenko nu spune clar dacă alegerile libere ar urma să fie organizate în Transnistria de către autorităţile locale sau de guvernul legitim de la Chişinău după reglementarea crizei. Preşedintele României, Traian Băsescu, a declarat răspicat la Chişinău că nu pot fi organizate alegeri într-o entitate nerecunoscută de nimeni.
Practic, dacă Ucraina nu închide frontiera cu regiunea separatistă şi dacă mai acceptă exporturile din Transnistria pe baza documentelor vamale emise de la Tiraspol, Chişinăul nu poate exercita presiuni asupra separatiştilor de la Tiraspol. Invers, dacă executivul de la Moscova acceptă rezoluţia Dumei de Stat, legislativul rus, privind instituirea de sancţiuni economice şi politice la adresa Republicii Moldova, Chişinăul va avea şi mai puţine mijloace de a reglementa situaţia din Transnistria, practic un sfert din teritoriul Republicii Moldova.
Transnistria
Transnistria, provincie separatistă a Republicii Moldova, a fost izolată de restul ţării de un regim autoproclamat, criminal şi mafiot, susţinut de Moscova. Guvernul de la Chişinău nu-şi poate exercita în acest moment suveranitatea asupra Transnistriei din mai multe motive. Primul, poate cel mai important, este susţinerea regimului de la Tiraspol de către Federaţia Rusă. Moscova nu şi-a onorat angajamentele luate la summitul OSCE de la Istanbul, din 1999, de a-şi retrage trupele şi armamentul din Transnistria. La Colbasna, de exemplu, se află unul dintre cele mai mari depozite de armament convenţional din Europa. Parte din aceste arme au ajuns în mâinile cecenilor, dar şi în alte zone de conflict – Afganistan, Irak, Africa.
Un al doilea motiv foarte important este că la Tiraspol puterea este deţinută de grupări şi structuri de tip mafiot care gestionează tot, de la afacerile normale la traficul de arme, droguri, persoane, substanţe interzise. Un al treilea motiv ar fi că structura etnică din Transnistria este dominată de ruşi şi ucraineni. Mare parte din aceştia sunt veterani din Armata Roşie sau din serviciile de informaţii ale fostei Uniuni Sovietice stabiliţi în Republica Moldova. Oricum, există legături puternice între structurile de forţă din Transnistria şi structurile informative ruseşti. Transnistria face parte dintr-o serie de avanposturi strategice ale Uniunii Sovietice amplasate de-a lungul unui arc de cerc care se întinde de la Marea Baltică la Marea Caspică, de la Kaliningrad la Baku, trecând prin Transnistria, Georgia, Azerbaidjan. Aceste avanposturi cuprindeau baze militare, depozite de armament, unităţi militare, instalaţii, toate pregătite pentru înfruntarea decisivă cu Occidentul. După retragerea Armatei Roşii din Europa de Est şi după disoluţia Uniunii Sovietice, în 1991, complexul militaro-industrial rusesc a păstrat controlul asupra bazelor de pe acest arc de cerc strategic care delimita practic sfera de influenţă a Moscovei de sfera de influenţă a Occidentului.
Proiecte de extindere
Al doilea obiectiv al summitului, petrecut cumva fără o atenţie sporită din partea presei sau a comentatorilor, a fost propunerea preşedintelui Georgiei, Mihail Saakaşvili, de a se extinde cadrul reuniunii GUUAM prin includerea unor ţări care nu fac parte din Comunitatea Statelor Independente. Dacă această invitaţie va avea urmări, în proximitatea Mării Negre se va construi o organizaţie regională interesantă care va fi o alternativă la CSI sau la spaţiul economic unic imaginat de Kremlin. Este posibil chiar ca summitul de la Chişinău să însemne decesul CSI. Dacă Saakaşvili a vorbit despre extinderea GUUAM, Iuşcenko a propus crearea unui cadru de cooperare economică şi asigurarea securităţii energetice a statelor membre. Preşedintele Băsescu a declarat că România, ca ţară- NATO şi în scurtă vreme membră a Uniunii Europene, este interesată să participe la elaborarea unei strategii de securitate în zona Mării Negre. Noul GUUAM va fi patronat de Statele Unite şi va avea printre obiectivele sale şi asigurarea securităţii coridoarelor de transport ale petrolului caspic.
Aici este şi cheia evenimentelor. Statele Unite sunt interesate de amplificarea exporturilor de petrol din zona Mării Caspice, iar creşterea cantităţii de petrol care ajunge în Occident are nevoie de noi conducte care vor traversa noile democraţii din jurul Mării Negre. Pentru asigurarea securităţii regionale este necesară şi rezolvarea conflictelor îngheţate din perioada imediat următoare destrămării Uniunii Sovietice şi rezolvarea focarelor de insecuritate şi instabilitate gen Transnistria, Abkhazia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabah. Dacă Washingtonul a făcut deja câteva mutări pe tabla de şah geopolitică regională e interesant de văzut care va fi replica Rusiei.(D. T.)
