Tot mai îngrijorător, asistăm la o stare de amorţire a electoratului care evoluează parcă invers proporţional cu puterea preşedintelui. Jurnaliştii tratează din ce în ce mai fragmentar subiectele, abordându-le preferenţial şi din ce în ce mai previzibil.
Practic, se produce o defragmentare semnificativă a agendei media şi a celei publice în acelaşi timp cu dezinteresul tot mai manifest al politicienilor de a “masca” măcar mizele jocurilor de culise.
Starea de interimat continuu, la toate instituţiile relevante din punct de vedere al securităţii naţionale, legile-cadru ale securităţii naţionale sau suspendarea lui Teodor Atanasiu par să fie doar câteva subiecte care să certifice autoritatea, tot mai pregnantă, a preşedintelui Traian Băsescu, care evoluează în acelaşi timp cu apatia publică.
Dacă am corela cele două teme, am putea spune că puterea generează o stare de amorţire a populaţiei. Lipsa de reacţie înseamnă un vid al opoziţiei interne şi externe a opţiunilor şi convingerilor. Dincolo de toate acestea, preşedintele conduce în toate sondajele cu peste 50%. Concluzia nu poate fi decât una singură: românii au o apetenţă sporită pentru tipurile de conducere autoritară, iar contestările, şi aşa destul de vagi, ale ieşirilor prezidenţiale îşi diminuează tot mai mult consistenţa argumentaţiei.
(De)fragmentarea presei
În ultimul timp, asistăm la o fragmentare excesivă a agendei mediatice. Ziarele tratează prefenţial teme de primă pagină, de cele mai multe ori prea puţin relevante pentru agenda mediatică dintr-o zi. În general, este vorba de atacuri izolate, la adresa unor politicieni. De exemplu, „Ziua” s-a consacrat în atacuri la Adriean Videanu, iar „Jurnalul Naţional” s-a profilat pe criticarea problematicilor de mediu. Chiar şi atunci când apare o ştire aparent interesantă (de genul intrării în posesie a unui document-bombă), ea este tratată de o singură publicaţie timp de o zi, maxim două. Chiar dacă jurnalele de seară încearcă să transforme tema într-un subiect de talk-show (aşa cum a fost întâlnirea de la Potcoave), el nu rezistă foarte mult în presă şi are cu atât mai puţine şanse să ia amploare mediatică.
Aş putea spune că, spre deosebire trecut, media reuşeşte din ce în ce mai greu să provoace crize mediatice şi imagologice, aşa cum a fost scandalul mătuşii Tamara.
Problema care se pune este în ce măsurăpresa mai este un formator de opinie şi în acelaşi timp care mai este ponderea ei în calitate de a patra putere în stat.
În continuare, voi încerca să demonstrez prin exemple modul în care presa reuşeşte să-şi piardă tot mai mult aceste atribute definitorii.
Formator de opinie
În multe situaţii, temele considerate ca fiind relevante au fost simplificate exclusiv la nivelul conflictelor dintre preşedinte şi premier sau dintre PNL şi PD. Este cazul unor subiecte ca retragerea trupelor din Irak sau suspendarea lui Teodor Atanasiu. În schimb, un subiect ca verdictul CNSAS în cazul Monei Muscă a rezistat o singură zi pe agenda media. Orice subiect politic ar fi fost, dacă nu s-a transpus la nivelul tensiunilor dintre liberali şi democraţi, el nu a reuşit să domine agenda media.
În acelaşi timp, teme mai puţin relevante, de tipul întâlnirii de la Potcoave, au fost forţat întreţinute în presătocmai pe marginea tensiunilor dintre PNL şi PD.
Nici nu este de mirare de ce mesajele de atac ale liberalilor sau cele ale preşedintelui devin subiecte de primă pagină şi reuşesc să se menţină destul de mult pe agenda media.
Minimalizarea temelor importante
Există multe situaţii când teme importante încep să facă parte exclusiv din instrumentarul de atac al democraţilor, al liberalilor sau este folosit în interese personale de către anumiţi oameni cu putere financiară şi influenţă în presă.
A fost cazul parcului Herăstrău, despre care s-a scris fragmentar în presă, fără ca subiectul să izbucnească propriu-zis până la apariţia unor alţi actori din zona politicului, respectiv Dumitru Dragomir şi Andrei Chiliman.
Un alt subiect relevant, aproape ignorat de către presă, este Catedrala Sfântul Iosif. Se pare că există la mijloc o miză politică şi financiară extrem de importantă de vreme ce, în ciudaprotestelor Vaticanului, MAE evită tranşarea problemei, iar primarul Capitalei este dispus să-şi ducă proiectul până la capăt, aşa cum a fost stabilit iniţial.
Un alt subiect controversat este Roşia Montană. Subiectul a fost întreţinut artificial şi eterogen în presă de către părţile implicate în conflict, când de către ONG-urile ecologiste, când de către Gold Corporation. Este mai mult decât evident că, în spatele acestui proiect, există interese transpartinice care opresc mediatizarea lui şi îl simplifică la dimensiunile unor luări de poziţie inconsistente şi fragmentare.
Raportul de ţară este, fără doar şi poate, cea mai importantă ştire a sfârşitului de septembrie. Mult prea rar am văzut un ministru care să prezinte un raport „în oglindă” al performanţelor, în acelaşi timp cu recunoaşterea problemelor pe care le mai are de rezolvat. Rezultatul? Sunt semnificativ mai mulţi oameni care au auzit de Sommet-ul Francofoniei decât de Raportul de ţară din 26 septembrie. Chiar şi Sommet-ul Francofoniei s-a banalizat într-un eveniment care nu provoacă decât blocaje de trafic sau dimpotrivă prilejul unui weekend prelungit.
Şi exemplele pot continua…
„Câine de pază” al societăţii
Sunt însă alte câteva subiecte prin care putem demonstra modul în care presa îşi pierde rolul de critic al deciziilor politice, reducând totul la dimensiunile unui conflict derizoriu între partide şi politicieni. Am ales ca studii de caz menţinerea stării de interimat la cele mai importante instituţii, legile securităţii şi suspendarea lui Teodor Atanasiu.
Starea de interimat
Deşi fostul şef al Statului-Major General, Eugen Bădălan, este cercetat pentru fapte de corupţie şi ministrul Apărării a fost suspendat din funcţie şi cercetat penal, populaţia continuă să-şi exprime încrederea în cele două instituţii de autoritate supremă de necontestat, respectiv Armata şi Biserica.
În situaţia actuală, şeful statului întreţine o stare de interimat în trei dintre cele mai importante instituţii legate de securitatea naţională, respectiv la SRI, SIE şi Parchetul General. În loc să zdruncine instituţii, fuga lui Omar Hayssam a creat două situaţii instituţionale, extrem de convenabile din punct de vedere al manipulării autorităţii de care se bucură preşedintele: pe de o parte, aşezarea unor lideri interimari, nesemnificativi pentru opinia publică, dar utili preşedintelui şi, pe de altă parte, provocarea isteriei legate de deconspirarea Securităţii, imediat după fuga sirianului.
În acest moment însă, nimeni nu-şi mai pune problema de ce a fugit Omar Hayssam şi cine ar fi vinovat.
Legile securităţii: o pledoarie a luptei pentru putere
Legile securităţii propuse de Traian Băsescu conservă, cu bună-ştiinţă, ambiguitatea echilibrului instituţional şi delimitarea atribuţiilor între instituţiile cu responsabilităţi în apărarea securităţii naţionale. Aceasta dovedeşte încă o dată că, în fapt, un proiectpolitic şi legislativ poate să dea cu atât mai multe atribuţii de putere celui interesat cu cât el reuşeşte să lase un spaţiu de interpretare a legii, pe care nici măcar împătimiţii în apărarea drepturilor omului sau avocaţii de notorietate nu ar putea să-l conteste.
Legile-cadru al securităţii naţionale, propuse de preşedinţie, au fost tratate de către presă ca un nou instrument de exercitare a puterii de către Traian Băsescu, prin dezechilibrarea raporturilor dintre executiv şi legislativ şi între legislativ şi judecătoresc.
Oricum, confruntarea preşedinte-premier este şi rămâne una extrem de inegală, mai ales că proiectul guvernamental a venit mai degrabă ca o replică la cel prezidenţial şi a avut o structură oarecum similară legilor-cadru propuse de Cotroceni.
În mod curios, Opoziţia, în special PSD, nu a venit însă cu nici o contrapropunere, iar criticile, fie pe marginea proiectului propus de Cotroceni, fie pe marginea celui guvernamental, au fost formulate mai degrabă de către ONG-uri decât de către social-democraţi.
Suspendarea lui Teodor Atanasiu
Reacţia unei părţi a presei, cu precădere şi mai ales agresivitatea mesajelor promovate de către Crin Antonescu, preşedintele grupului parlamentar liberal din Camera Deputaţilor, nu au făcut decât să redimensioneze gestul preşedintelui la raporturile dintre liberali şi democraţi. Din nou, decizia lui Traian Băsescu a devenit mai interesantă din perspectiva conflictului dintre PNL şi Traian Băsescu.
La nivelul presei, Traian Băsescu a fost tratat ca un lider care ia decizii tranşante, pe când liberalii, doar ca nişte tipi “subţiri”, care “vociferează”.Aşa se şi explică reacţia extrem de ponderată a preşedintelui, dar şi a Partidului Democrat, în urma deciziei de suspendare a lui Teodor Atanasiu. Nu mai era nevoie ca Traian Băsescu să-şi justifice gestul, de vreme ce o făcuse presa suficient de mult.
Cele de mai sus, nu fac decât să arate că preşedintele are abilitatea de a manipula în aşa fel temele şi a-şi crea toate pârghiile necesare astfel încât reuşeşte, inclusiv asupra presei, să-şi impună o calitate de supralider, primul indiciu fiind acela că este tot mai rar criticat că ar fi partizan sau ar încălca Constituţia.
