Este de-a dreptul suspectă insistenţa şi, mai ales, maniera în care sunt contestate unele abordări în materie de istorie şi arheologie, anume cele care pledează pentru importanţa istorică a tracilor sau, şi mai „rău”, a dacilor. Toate sunt luate în derizoriu şi băgate de-a valma în cazanul comun al „tracomaniei” sau „dacomaniei”, ca manifestări patologice ale insuficienţei în materie de cercetare istorică.
Nu zic că nu sunt exagerări şi aberaţii printre argumentele care susţin identitatea tracă sau daco-getică a culturii noastre şi a multor altor culturi dar, până acum, nu am văzut contra-argumente ştiinţifice sau probe, ci doar referinţe la alte teorii, calificative, ironii, sarcasme, băşcălii. Îmi vine să iau un anti-tracoman de guler şi să-i zic aşa, „neştiinţific”, în stilul lui Ilie Moromete: „Bă, domnule, ştii dumneata câte statui de daci sunt în lume? Ştii, bă, domnule, cum sunt ipostaziaţi dacii, în acele statui? De ce, bă, domnule, erau atât de frumoşi şi de mândri aceşti învinşi, sculptaţi de învingători?”. A răspuns însă, deja, unul care știe, un doctor în istoria artelor pe nume Leonard Velcescu, prin lucrarea sa “Les Daces dans la sculpture romaine – Étude d’iconographie antique”, cu care şi-a luat doctoratul la Sorbona, în 2000. O fi şi el vreun tracoman…
Inventarul grosso modo al „impostorilor” traco-dacomani, menţionaţi şi caracterizaţi de contestatarii lor, include următoarele nume: Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu-Haşdeu, Nicolae Densuşianu, Mircea Eliade, Vasile Lovinescu, Romulus Vulcănescu, Al. Brătescu-Voineşti, Edgar Papu, ca să-i menţionăm pe cei mai importanţi. Unii, în perspectiva contestatarilor, erau nişte exaltaţi (Kogălniceanu, Bolliac, Densuşianu, Eminescu), alţii doar „colaboraţionişti” ai dacismului (Eliade, Lovinescu, Vulcănescu), unul era falsificator notoriu al plăcuţelor de plumb de la Sinaia (Haşdeu), altul era protocronist „fundamentalist” (Edgar Papu), unul era legionaro-comunist (Iosif Constantin Drăgan), altul e medic (Napoleon Săvescu), iar Brătescu-Voineşti – un fantezist care susţinea că romanii au fost urmaşii tracilor (aceasta din urmă, la o adică, stă în picioare chiar de la prima vedere, dacă dăm crezare legendei întemeierii Romei, cu cei doi fraţi crescuţi de lupoaică, descendenţi ai lui Eneas, eroul troian… Troia fiind, se ştie, o ceate tracă, iar lupoaica/lupul un simbol tracic). La lista de mai sus îi putem adăuga şi pe istoricii Procopius din Cesareea, Flavius Aurelius Cassiodor, Flavius Iordanes şi Carol Lundius care susţin, nici mai mult, nici mai puţin, că goţii sunt descendenţii geţilor, iar Zamolxe ar fi legislatorul lor suprem.
Trecând peste faptul că, adevărată sau nu, teoria lui Carolus Lundius relevă, în cel mai rău caz, nevoia goţilor de a-şi construi o ascendenţă ilustră (ca și romanii, care aub simțit nevoia de a se trage din dintr-un erou troian, ceea ce înseamnă că tracii aveau un prestigiu uriaş în epocă), este interesantă reacţia noastră (a unora dintre noi) de respingere a oricărei tentative de recuperare a demnităţii naţionale prin recurs la origine, pe motiv că falsificăm istoria. Cazul cu tăbliţele de la Tărtăria este aproape notoriu. Suntem singurii care contestă vechimea lor şi concluzia istorică implicită, de mărturie a celei mai vechi scrieri de pe pământ.
Referitor la această speță, savantul german Harald Haartmann, expert mondial în istorie culturală, arheomitologie, istoria scrisului, evoluția limbii și istoria religiilor, autor a 40 de cărți traduse în diverse limbi de circulație internațională, editor și co-editor a 20 de antologii, declara recent: „Tăblițele de la Tărtăria reprezintă o scriere. Aceasta are o vechime de peste 7.500 de ani. Pe vremea aceea, sumerienii nici nu știau că vor deveni sumerieni”.
Ba mai vine și Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, care afirma textual și ritos, anul acesta, în direct, la TVR Cluj, că „ nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească”.
Deci aceştia ar fi, în mare, principalii vinovaţi de „malpraxis istoric” iar toţi „enoriaşii” care le iau în serios teoriile sunt nişte retardaţi semidocţi sau sfertodocţi. În privința contestatarilor lor, aceștia nu prea au nici nume, nici referințe de calibrul celor contestați.
Şi, în timp ce noi băgăm adevărul sub preş, ca pe un gunoi, teoria “spaţiului vid” din “Romänische Studien” a lui Eduard Robert Rösler (1871) se bucură de circulaţie şi de credibilitate în toată Europa şi chiar în lume, deşi este un studiu pueril şi aberant, care contrazice cele mai elementare cunoştinţe de istorie… Cei care se iau de piept cu “tracomanii” ar putea dovedi aceeaşi osârdie în a-l pune la punct pe Rösler, dacă sunt atât de grijulii cu istoria noastră… Şi dacă nu sunt cumva röslerieni.
Din păcate, aceste manipulări istorice, care, abil, invocă şi incriminează chiar manipularea, au efect în spaţiul public, prin aplombul cu care mimează autoritatea, fără a răspunde punctual la vreuna din problemele sensibile atinse de “tracomani”. Şi astfel fezandaţi, din jena de cădea în capcana teoriei conspiraţiei, acceptăm pe nemestecate chiar conspiraţia.
Poate că ar trebui să mutăm discuţia din planul istoric în cel educaţional. Nu ştiu dacă noi, românii, suntem buricul lumii, dar dacă avem cu ce să susţinem asta, de ce să nu o facem? Hai să ne uităm în jur, să vedem cum fac alţii: ruşii, americanii, francezii, ungurii, evreii… Noi, de ce nu…? Răspunsul, după părerea mea, este: DE PROŞTI! Eu cred că e mult mai bine să li se spună copiilor, în şcoală, că sunt descendenţii unui neam eroic, mândru şi civilizat, şi să li se inducă o responsabilitate morală pe măsură, decât să li se inducă ideea că suntem cu toţii scursura Europei, ceea ce nu reclamă nicio responsabilitate. Pentru că, într-adevăr, nu e suficient să afirmi că eşti cine eşti, trebuie să şi probezi asta, prin propriile fapte, prin propriile atitudini. Demnitatea, însă, se învaţă acasă şi se dezvoltă la şcoală.
P.S. Care şcoală…?
