În România, definirea interesului public se face într-o manieră personală, privată, iar definirea unui interes particular se face într-un mod şi cu accente publice. De aici, intervin o serie de probleme care generează crize şi conflicte.
Simbioza politică-afaceri, suspiciunile legate de întrepătrunderea şi suprapunerea intereselor mediului politic şi ale celui de afaceri nu sunt o invenţie românească. Ceea ce însă ne deosebeşte de alţii este faptul că am arătat că nu ştim cum să gestionăm situaţii de acest gen – până unde considerăm că este permisă relaţia, care îi sunt limitele, condiţionările şi eventualele sancţiuni.
În mentalitatea omului obişnuit, activităţile nereglementate de lobby şi advocacy sunt asimilate traficului de influenţă. De aceea, este necesară o clară reglementare a raporturilor instituţionale şi a celor public-privat.
Medierea relaţiei politică-afaceri se poate face de către un corp de profesionişti, ghidaţi de principii şi o etică solidă. Dacă un act normativ ar fi considerat mult prea prohibitiv, în neconcordanţă cu tradiţiile spaţiului românesc, dacă aceasta ar genera noi conflicte, o dată cu intrarea în UE, ar trebui să ne însuşim măcar modelele comportamentale şi practicile europene din domeniu. Acest lucru ar duce, cu siguranţă, la transparentizarea activităţii autorităţilor publice şi ar elimina potenţialele surse de conflict şi suspiciune.
Terminologie
Traficul de influenţă, lobby şi advocacy sunt trei termeni diferiţi. Traficul de influenţă este definit ca fiind fapta de a solicita, primi sau accepta oferta ori promisiunea, cu titlu de remuneraţie, indiferent dacă influenţa este sau nu este exercitată, dacă produce sau nu produce rezultatul dorit (Convenţia penală privind corupţia, Strasbourg, 1999 – ratificată prin Legea 27/2002).
Lobby-ul este practica de influenţare a deciziei guvernamentale de către agenţi care servesc interese particulare. Deseori, oamenii confundă acţiunile de lobby şi advocacy. Advocacy este activitatea de sensibilizare a opiniei publice şi a factorilor de decizie cu privire la acţiuni, hotărâri care afectează direct vieţile oamenilor, a societăţii în ansamblul său. O modalitate de a diferenţia cei doi termeni este aceea de a înţelege că lobby-ul întotdeauna include advocacy, dar că advocacy nu implică neapărat lobby-ul.
Lobby în SUA şi UE
Societatea americană are o viziune pluralistă care scoate la iveală problema facţiunilor. Axioma fundamentală în teoria şi practica pluralismului american, aşa cum este formulată de Robert Dahl, susţine că “nu există un singur centru de putere suverană, ci multiple centre de putere, nici unul nefiind sau neputând fi complet suveran”. Primele încercări de reglementare ale activităţii de lobby în SUA au fost înregistrate la începutul secolului XX. În 1946, s-a adoptat primul act normativ (Federal Regulation of Lobbying Act), modificat în 1995 de „Lobbying Disclosure Act”. Legea defineşte activităţile de lobby ca fiind orice comunicare scrisă sau orală adresată oricărei persoane oficiale din ramurile legislativă sau executivă, făcută în numele unui client, şi care are ca scop: formularea, modificarea sau adoptarea unei anumite legislaţii federale sau a unui regulament federal, ordin executiv, program politic ori poziţie a guvernului Statelor Unite; administrarea sau executarea unui program sau politici federale; nominalizarea sau confirmarea unei persoane într-o poziţie care necesită confirmarea de către Senat. Lobby-iştii trebuie să se înregistreze la secretarii Senatului şi Camerei Reprezentanţilor şi sunt obligaţi să depună un raport semestrial cu privire la activitatea de lobby desfăşurată.
Spre deosebire de spaţiul anglo-saxon, în spaţiul continental european, gândirea politică modernă s-a dezvoltat pe altă filieră. Teoria şi practica politică europeană, îndeosebi cea franceză, pot fi caracterizate sintetic ca percepând în mod negativ grupurile de interese şi practica acestora de lobby.
Problemele legate de creşterea numărului grupurilor de interese şi a lobby-iştilor (în prezent, în număr de 15.000) la nivelul structurilor Uniunii Europene au ieşit la suprafaţă pentru prima oară în 1989, când un parlamentar a înaintat o interpelare referitoare la abuzurile comise de aceste grupuri. O serie de rapoarte ulterioare ale unor parlamentari (Galle – 1992, Ford sau Nordmann – 1994) şi acţiuni ale Comisiei Europene (de exemplu în ianuarie 1997, Comisia a publicat catalogul grupurilor de interese ce activează la nivel european) a culminat în 1996 cu trasarea liniilor generale ale activităţilor de lobby la nivelul UE. Principalele reglementări includ: obligativitatea parlamentarilor de a da o declaraţie cu privire la activităţile profesionale şi alte activităţi plătite, orice daruri relevante trebuie declarate înainte ca dezbaterile să aibă loc, parlamentarii trebuie să refuze orice sprijin financiar sau uman. În schimbul obţinerii permisului de intrare în Parlament, lobby-iştii sunt obligaţi să se înregistreze şi să semneze un cod de conduită.
Pentru a nu dezavantaja cetăţenii europeni care susţin o cauză, dar care nu frecventează des Parlamentul, s-a definit “contactul frecvent” (mai mult de 5 zile pe an) şi “contactul ocazional” (care nu are nevoie de înregistrare).
Lobby-ul în România – ce s-ar putea face
Unele organizaţii ale societăţii civile au criticat apariţia unei legi a lobby-ului, aducând argumente precum: crearea unei clase privilegiate (lobby-iştii); generarea de beneficii unilaterale pentru grupurile de interese mai bine informate; îngreunarea accesului cetăţenilor la aleşi sau reprezentanţii instituţiilor statului; nestimularea participării directe a cetăţeanului în procesul de luare a decizie; existenţa deja a unor legi care conţin prevederi de natură să faciliteze participarea civică etc.
Problema reglementării activităţilor de lobby se pune atât la nivel normativ, cât şi instituţional.
La nivel normativ, se poate alege între varianta legiferării activităţii de lobby şi cea a înregistrării grupurilor de interese. Practica de advocacy trebuie însă clar diferenţiată de cea de lobby.
La nivel instituţional, controlul actorilor din sistemul activităţilor de lobby ar putea reveni unei comisii de autoreglementare (comisie etică, cerută de unele organizaţii ale societăţii civile). Reglementarea activităţii comisiei ar trebui să clarifice aspecte legate de procedurile de înregistrare, investigaţie şi sancţiunile pe care le are la dispoziţie comisia, asigurarea autonomiei financiare, dar şi a independenţei şi obiectivităţii comisiei etc. Ar fi necesară şi elaborarea un cod minim de conduită care să facă referiri la principiile de bază ale acţiunilor de lobby: transparenţa; legitimitatea lobby-ului bazat pe drepturile constituţionale de petiţionare, de opinie şi de asociere; natura non-exclusivă a lobby-ului; responsabilitatea tuturor părţilor implicate în proces; competiţia loială între interesele susţinute de diferite grupuri etc.
Înainte de a avea instituţii puternice, România a demonstrat că, mai întâi de toate, are nevoie de reguli şi proceduri clare. Constatăm că lipseşte eşafodajul pe care instituţiile şi actorii politici relaţionează şi pe baza cărora, dacă este cazul, să se aplice sancţiunile. Reacţiile întârziate sau inadecvate ale instituţiilor la diverse crize sunt o dovadă clară a acestor lipsuri, inadaptări şi neconcordanţe.
Paradoxal, în România avem o inflaţie de acte normative, totuşi suntem deficitari la capitolul proceduri, mai ales în ceea ce priveşte relaţiile instituţionale. Avem forme fără fond, creăm noi organisme, comentăm evenimente, dar ne preocupă prea puţin fondul real, cauzele şi remedierea problemelor dezbătute. Şi, câtă vreme nu se intervine la fundaţia oricărei construcţii politice şi sociale, România va fi un permanent Meşter Manole, iar Ana cea sacrificată va fi, de fiecare dată, un nou principiu, o nouă valoare, un compromis făcut pentru a merge mai departe, însă fără a şti încotro şi cu ce riscuri pentru întreaga societate românească.
