În perioada 30 noiembrie – 1 decembrie 2011, la Vilnius, capitala Lituaniei s-au reluat negocierile în formatul complet, cu observatori internaţionali, pentru soluționarea conflictului îngheţat dintre Republica Moldova și regiunea separatistă Transnistria, negocieri blocate în urmă cu 5 ani.
Dintre cele patru conflicte nesoluţionate din regiunea extinsă a Mării Negre, cel transnistrean este adesea considerat ca având cele mai multe șanse de soluționare. Între 2009 şi 2010, conflictul din Transnistria a apărut ca o problemă importantă de securitate de pe agenda europeană, subiectul găsindu-și loc pe panelul discuțiilor dintre cancelarul german Angela Merkel și președintele rus Dmitri Medvedev. Astfel, între o multitudine de evoluţii globale, regionale şi naţionale cu o dinamică tot mai greu previzibilă, a apărut și șansa reluării discuțiilor pe tema statutului Transnistriei. Un restart ce vizează consolidarea încrederii între actorii cheie regionali, şi prin extensie crearea unui cadru favorabil găsirii unei soluţii durabile pe termen lung. Însă, așa cum remarca analistul Stanislav Secrieru, orice încercare nouă de discuție pe subiectul Transnistria a evoluat în paralel cu inerţia agendelor vechi, astfel că lipsa de progrese în viitorul apropiat nu ar trebui să mire pe nimeni.
Formatul 5 plus 2 al dezbaterilor, instituit în 2005, cuprinde pe de o parte Chişinăul şi Tiraspolul, pe de altă parte Federaţia Rusă, Ucraina şi OSCE ca mediatori, iar UE şi SUA în calitate de observatori. Decizia de reluare a discuțiilor a fost adoptată la Moscova în luna septembrie a.c., dar negocierile de facto au început la recenta întrunire de la Vilnius. Practic în această rundă de negocieri, părţile s-au axat mai ales asupra cadrului juridic și a principiilor procedurale ale negocierilor ce vor sta la baza găsirii unei soluții agreate de părțile în dispută. Potrivit vicepremierului Republicii Moldova, Eugen Carpov, au fost avute în vedere două aspecte prioritare: primul – principiile aplicate pe perioada negocierilor oficiale, cum se va desfăşura acest proces, cum vom convoca şedinţele, cât de des vor avea ele loc şi care vor fi regulile de conduită pe parcursul negocierilor oficiale. Partea a doua sau al doilea subiect de pe agendă este agenda procesului de negocieri, agenda procesului însemnând elementele sau compartimentele care vor fi dezbătute pe parcursul negocierilor. Altfel spus, abia în partea a doua va începe greul, atunci când vor fi discutate elemente privind reglementarea politică a conflictului, aspecte economice, asigurarea unor proiecte sociale, garanţiile solicitate de cele două părți, cum se va desfășura perioada de tranziție postconflict pentru reabilitare şi revenire la normalitate, dar şi multe alte detalii care fac parte din portofoliul delicat legat de conflictul transnistrean.
La finalul celor două zile de discuții, ministrul de externe al Lituaniei (țară ce deține în prezent președinția OSCE), Audronius Azubalis și-a exprimat speranța că: Reluarea negocierilor între Moldova şi Transnistria va permite părților să facă progrese spre un acord, adăugând că o nouă întâlnire va avea loc în Irlanda în luna februarie 2012. Am stabilit principiile şi procedurile de negociere, discuțiile au avut loc într-o atmosferă constructivă și sunt o rampa de lansare în realizarea de progrese concrete pentru soluţionarea conflictului. Este esențial să se menţină dinamica acestor întâlniri oficiale şi să se progreseze spre o soluţie completă a conflictului, așa cum noi toţi ne dorim a adăugat Azubalis. Negocierile au fost tensionate aceste două zile. Totuși eu aş numi întâlnirea constructivă a declarat la rândul său Giedrius Cekuolis, trimisul special al OSCE. Tot la capitolul declarații oficiale în urma reuniunii de la Vilnius o vom menționa și pe cea a vicepremierului moldovean, Eugen Carpov: În primul rând a fost reconfirmat formatul 5+2 în care vor fi purtate toate negocierile oficiale asupra negocierii conflictului transnistrean. Nu vor exista alte formate decât 5+2. Ne-am concentrat în continuare asupra discuţiilor asupra documentelor numit „Principii şi reglementări ale procesului de negocieri”. Am parcurs o bună parte a acestui document, am convenit asupra mai multor articole, dar spre regret, din lipsă de timp nu s-a reuşit să finalizăm acest document şi lucrările vor fi continuate la reuniunea viitoare, care a fost planificată pentru februarie 2012. De altfel, am și primit invitaţia din partea reprezentantului special desemnat de Guvernul Irlandei, ca următoarea rundă de negocieri din anul viitor să aibă loc în Irlanda.
După finalizarea cadrului tehnic de desfășurare a negocierilor, se vor pune în discuție posibilele căi de soluţionare a conflictului transnistrean. Deocamdată, viziunile celor două părți par ireconciliabile. Astfel, reuniunea de la Vilnius a fost precedată de o întâlnire la Tighina între premierul Vlad Filat și liderul transnistrean Igor Smirnov. Cu această ocazie Smirnov a repetat că partea transnistreană va pleda pentru recunoașterea independenței republicii moldovenești nistrene. La polul opus, conducerea Republicii Moldova vizează acordarea unui statut de largă autonomie regiunii (subiect de negociere fiind doar cât de largă va fi această autonomie, care vor fi competențele regiunii, fiind exclusă însă partajarea competenţelor în domenii strategice care ţin de frontierele statului, de moneda naţională, de apărare, de justiţie şi alte aspecte care trebuie, conform standardelor internaţionale, să aparţină structurilor centrale ale statului. De altfel, șeful diplomației ruse, Serghei Lavrov, aflat în vizită la Chișinău imediat după întâlnirea celor doi lideri, a accentuat necesitatea de a rezolva conflictul transnistrean cu respectarea strictă a suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova. Însă șeful diplomației ruse evită să vorbească despre trupele ruse staţionate în regiunea transnistreană a Republicii Moldova. Și care ar trebui retrase necondiţionat, în conformitate cu obligațiile asumate de Rusia la summit-urile OSCE din 1999 și 2001, precum și cu Constituţia Republicii Moldova care nu permite trupe și baze străine pe teritoriul țării. Desigur, excepție fac trupele pentru care există acordul statului-gazdă şi pentru care există şi documente justificative. Vorbim evident de trupele implicate în operaţiunea de pacificare și care au o acoperire juridică prin acordul moldo-rus, semnat în anul ’92, care a oprit conflictul armat de pe Nistru. În acordul respectiv s-a convenit să fie instituită această misiune de pacificare, care există până în prezent. Acordul este în vigoare în continuare, deci o mică parte din prezența armată rusă are o acoperire pentru aflarea pe teritoriul statului moldovean. Ambiguitatea oficialilor de la Moscova privind efectivele militare din Transnistria ne amintește că planul Kozak prevedea staționarea trupelor ruse pentru încă 20 de ani, prevedere respinsă unanim de UE și SUA. Dar deși Memorandumul amintit pare o strategie îngropată, prin susținerea de către Germania a unei posibile federalizări a Republicii Moldova, acesta de fapt se află între posibilele căi de soluționare a conflictului. Ce-i drept, fardat discret și postat pe o scenă în care dirijorul pare a fi altul. Printre posibilele reglementări ale conflictului se află desigur și cea conform căreia Transnistria să fie redată Federației Ruse iar Moldova să revină României. Personal, nu cred într-o astfel de soluție. Nu cred că Rusia își dorește din nou tensionarea relațiilor cu Ucraina – la o adică mai îndreptățită istoric asupra teritoriului de dincolo de Nistru. Cum nu cred că ar agrea nici revenirea Moldovei în granițele României mari. Ultimele evoluții arată că evoluăm în continuare într-o paradigmă a războiului rece în ciuda tuturor încercărilor de depășire a fantomelor trecutului, condiție în care Rusia vede în Republica Moldova un necesar spațiul tampon la granița cu NATO. Cu o Ucraină ușor amețită de permanentul balans între Bruxelles și Moscova, e posibil ca Rusia să-și dorească să facă din Transnistria un nou Kaliningrad din punct de vedere strategic ? Posibila înlocuire a lui Igor Smirnov (devenit prea independent față de vulturul bicefal al Kremlinului) la alegerile de la Tiraspol de pe 11 decembrie să fie un semn în acest sens ? Și nu în ultimul rând, își dorește Republica Moldova o reîntoarcere la patria mamă (nu mai întreb ce va face România cu peste un milion de ruși, nici cum ar primi asta partenerii europeni) ?
Cert este că a devenit un postulat unanim acceptat că soluționarea conflictului de pe Nistru va avea loc numai atunci când Rusia va fi cointeresată în rezolvarea acestuia. Ori Rusia pare mai degrabă interesată de perpetuarea unei situații ambigue în care Transnistria este doar un cap de pod în conservarea propriei sfere de influență.
