La sfârşitul lui decembrie 2009 a intrat în vigoare documentul poate cel mai important al Uniunii Europene care îi ţinea de trei ani în suspans pe euroentuziaşti. Respingerea Tratatului de la Lisabona în primul referendum din Irlanda, amânările din Cehia şi Polonia păreau să îi rezerve o soartă similară cu cea a Constituţiei Europene. Şi totuşi nu. De anul acesta proiectul european are un instrument oficial pe baza căruia să continue să de dezvolte în viitor.
Ziua de 13 decembrie 2007 a fost într-adevăr, o zi istorică. Reprezentanţii celor 27 de state membre ale Uniunii Europene s-au reunit în capitala Portugaliei pentru a semna Tratatul de la Lisabona, o gura de oxigen după eşecul răsunător al Constituţiei Europene. După aderarea noilor membrii în două valuri, noul tratat era vital şi preşedinţia portgheză s-a achitat de realizarea acestuia. Dar greul abia acum avea să înceapă .
Un început încurajator
Semnarea în decorul fastuos al mănăstirii Jeronimo din Lisabona nu a scutit documentul de probleme şi blocaje ulterioare, impasul irlandez părând la un moment dat ca va pune capat visului european de modernizare şi reformare. Miza era tocmai aceasta: pentru a-şi valorifica întregul potenţial, Uniunea Europeană trebuia să îşi modifice cadrul instituţional, luarea deciziilor, să dea o voce mai pregnantă cetăţenilor. Noul cadru juridic a fost special conceput în acest scop.
După ce a fost semnat de cei 27 lideri europeni, documentul trebuia să fie ratificat de toate statele membre urmând să intre în vigoare la 1 ianuarie 2007. În afară de Irlanda, care a optat pentru referendul, toate celelate state membre urmau să supună tratatul aprobarii parlamentelor naţionale. Prima ţară care îl va ratifica la numai cîteva zile de la semnare este Ungaria, urmată în aceeaşi lună de Slovenia şi Malta.
Pe 5 februarie 2009 România a trecut documentul prin Parlament aceasta fiind aprobat cu 387 de voturi pentru. Deputatul independent Lavinia Sandru a votat împotrivă argumentându-şi poziţia prin faptul că “ România nu a avut nici o contribuţie la acest document. În momentul de faţă arătăm că la nivelul UE noi nu contăm. Am acceptat tot ceea ce ne-au propus europenii”.
Impasul irlandez
În lunile următoare tratatul a primit undă verde din partea Poloniei, Slovaciei, Portugaliei, Austriei, Danemarcei, Letoniei, Lituaniei, Germaniei, Luxemburgului, Finlandei, Greciei, Estoniei şi din partea parlamentului irlandez. Urma însă ca cetăţenii irlandezi să se pronunţe prin vot în favoarea sau împotriva noului tratat, în cadrul unui referendum organizat la data de 12 iunie 2008. Deşi a fost precedat de o capanie de comunicare şi de un lobby politic intens referendumul a respins tratatul, peste 53% din votanti au spus NU, în timp ce 46,6% au votat DA.
Deşi reacţiile de la nivelul instituţilor europene au fost de încurajare, preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso spunând că tratatul nu este mort şi a cerut statelor membre să continue ratificarea, nimeni nu putea nega că Europa intrase într-o nouă criză instituţională. Au existat voci care au condamnat votul irlandez iar altele care l-au susţinut dar atât Barroso cât şi preşedintele Parlamentului European, Hans-Gert Pöttering au păstrat o poziţie echilibrată afirmând că UE a mai traversat crize şi perioade dificile, rezultatul referendumului nu ar trebui considerat ca un vot împotriva uniunii şi descurajând apelurile care cereau izolarea Irlandei.
Comisarul irlandez, Charlie McCreevy, a subliniat că votul trebuie interpretat ca fiind împotriva „multor alte chestiuni”, dintre care a menţionat creşterea preţurilor la alimente şi petrol, regresul economic şi amenintarea şomajului fiind completat de ministrul de externe Micheál Martin care a acuzat o „lipsă de comunicare între Europa şi oamenii săi”.
Dar teama cea mai mare a susţinătorilor construcţiei europene era descurajarea statelor care urmau să ratifice tratatul şi accentuarea tendinţelor de renaţionalizare a politiciilor naţionale ale statelor membre. Preşedinţiei franceze a UE şi lui Nicolas Sarkozy i-au revenit misiunea de a salva tratatul de la Lisabona. Acesta a fost şi unul dintre priorităţile noii preşedinţii pe semestrul al doilea al anului 2008. Ceea ce au urmărit oficialii europeni în lunile care au urmat a fost căderea la un acord cu irlandezii pentru organizarea unui al doilea referendum şi armonizarea prevederilor tratatului cu unele particularităţi ale statului irlandez. Este vorba în principal despre respectarea statutului tradiţional de neutralitate al Irlandei, a legilor care interzic avortul, practic oferirea de garanţii juridice cu privire a suveranitatea naţională. Rezultatul? Iranda spune DA ”Tratatului de la Lisabona” in 2 octombrie 2009.
Între timp şi restul statelor l-au aprobat şi ratificat în parlamentele naţionale, unele ca Germania şi Polonia cu o amânare pentru examinarea acestuia de către Curţile Constituţionale dar şi a euroscepticismului preţedintelui ultra-conservator polonez Lech Kaczynski. Situaţia a fost dificilă şi la Praga, preşedintele Vaclav Klaus fiind un eurosceptic convins dar blocajul a fost depăşit, pe 4 noiembrie cehii fiind ultimii care ratifica tratatul.
”O victorie pentru Uniunea Europeanǎ şi pentru cetǎţenii ei”
Drumul a fost lung, însă astăzi Tratatul de la Lisabona a intrat în sfârşit în vigoare şi odată cu el, o serie de schimbări majore la nivel instituţional, menite să raţionalizeze procesul decizional şi să confere reprezentare mai vizibilă pe plan extern. Documentul este rezultatul unui efort de reformă care a fost necesar odată cu extinderile din 2004 şi 2007.
„Tratatul de la Lisabona îi pune pe cetăţeni în centrul proiectului european”, a declarat preşedintele Comisiei Europene, Barroso susţinut de Pöttering care îl consideră „un succes pentru Parlamentul European, o victorie pentru Uniunea Europeanǎ şi pentru cetǎţenii ei”.
Pe lângă multe alte schimbări, Tratatul redistribuie numărul voturilor de care beneficiază statele membre şi elimină dreptul de veto naţional în unele domenii.
Prerogativele Comisiei sunt extinse şi pentru a asigura eficienţa acesteia numărul comisarilor va fi redus după 2014. Aceasta se va compune dintr-un număr de comisari care vor reprezenta două treimi din numărul de state membre. Pentru a garanta egalitatea, este introdus un sistem de rotaţie care sa asigure că fiecare stat membru este reprezentat în două colegii din trei.
Două noi posturi au fost create la nivel înalt. Primul pas a fost făcut chiar înainte de ceremonia de celebrare a adoptarii Tratatului. Liderii UE s-au reunit pentru a atribui cele două noi funcţii create: premierul belgian, Herman Van Rompuy, a fost desemnat primul preşedinte al UE, iar comisarul Catherine Ashton a preluat postul de şef al diplomaţiei UE care va prezida Consiliul pentru afaceri externe, iar, pe de alta parte, va fi unul dintre vicepresedintii Comisiei. Printre modificări se numără şi restructurarea sistemului de rotaţie a preşedinţiei UE la şase luni, astfel încât să se asigure o cooperare strânsă cu preşedintele şi cu şeful diplomaţiei.
Votul cu majoritate calificată – majoritate dublă a 55% din state, reprezentând 65% din populația Uniunii – devine regulă în Consiliu nu va intra în vigoare până în 2014. Acesta va face obiectul unei perioade de tranziţie de 3 ani, până în 2017.
Implicarea Parlamentului European în procesul legislativ creşte în mod semnificativ. Parlamentul European va alege preşedintele Comisiei Europene în funcţie de rezultatele alegerilor europene. În alegerea preşedintelui Comisiei şi a cabinetului, PE va lua în considerare rezultatele alegerilor europene şi majoritatea câştigǎtoare. In acest fel, cetǎţenii cu drept de vot vor putea influenţa orientarea politicǎ a Comisiei Europene. Parlamentul European va avea cuvântul decisiv în ceea ce priveşte legislaţia Uniunii. In cea mai mare parte a legislaţiei, PE va avea aceeaşi putere cu cea a Consiliului de Miniştri ai statelor membre, extinderea ”co-deciziei” acoperind 95% din legislaţia comunitară în domenii precum piaţa internǎ, controlul la graniţe sau lupta împotriva imigrării ilegale. Parlamentul are ultimul cuvânt asupra bugetului UE. Numărul deputaţilor europeni creşte la 751.
Parlamentele naţionale vor avea şi ele mai multă putere având la dispoziție 8 săptămâni pentru a semnala dacă instanţele comunitare îşi depăşesc autoritatea într-o propunere de lege comunitară.
Cetăţenii au de acum posibilitatea de a influenţa direct politica UE, prin intermediul unui nou proces de înaintare a petiţiilor. Dacǎ vor strânge un milion de semnǎturi din cadrul unui numǎr semnificativ de state membre, cetǎţenii vor avea dreptul sǎ cearǎ Comisiei un plan de lege, aceasta din urmǎ fiind obligatǎ sǎ ia mǎsuri de acţiune. Odatǎ cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dezbaterea şi aprobarea unor legislaţii europene vor fi în mod obligatoriu deschise şi publicului.
Carta Drepturilor Fundamentale, deşi nu este parte componentǎ a Tratatului de la Lisabona, va deveni obligatorie din punct de vedere legal. Aceasta stabileşte, într-un text unitar, o serie de drepturi civile, politice, economice, sociale pe care le au cetăţenii europeni şi toate persoanele cu rezidenţă pe teritoriul Uniunii Europene – drepturi definite ca fiind valori comune ale naţiunilor.
În domeniul apărării, statele membre care au capacitatea şi dorinţa pot dezvolta o cooperare care poate conduce la un sistem comun de apărare. Se introduce şi o clauză de solidaritate: dacă un stat membru este victima unei agresiuni militare pe teritoriul său, celelalte state membre îl ajută şi îi oferă asistenţă prin toate mijlocele care le stau la dispoziţie.
Se acordă personalitate juridică Uniunii Europene iar structura pe piloni dispare, astfel încât politicile comune din domeniul libertăţii, securităţii ăi justiţiei intră în domeniul de aplicare al dreptului comunitar.
Pentru prima dată un stat membru se poate retrage din Uniune dar ăi în acest caz este nevoie de acordul Parlamentului European.
Ce va urma
Spania, care a preluat preşedinţia prin rotaţie a Uniunii Europene la începutul anului 2010 a promis că principala sa prioritate va fi Tratatul de la Lisabona.
În următorul semestru, ea va trebui să consolideze rolul UE pe scena mondială şi să realizeze, în colaborare cu noul preşedinte al UE, Herman Van Rompuy, o unitate care să îi permită să se exprime pe singură voce. Pentru aceasta va fii creat ministerului de externe al UE şi corpurile diplomatice conduse de Înaltul Reprezentant, Catherine Ashton.
În conformitate cu dispoziţiile Tratatului, preşedinţia UE va colabora strâns cu următoarele două ţări care o vor prelua, în cazul Spaniei fiind vorba de Belgia şi Ungaria. Rezultatul concret al acestui „trio” este un program comun pe o durată de 18 luni.
