Istoria românilor alatura exemple de uluitor curaj si de totala neîncredere în fortele proprii
Istoria românilor alatura exemple de uluitor curaj si de totala neîncredere în fortele proprii. Mircea cel Batrân, Vlad Tepes, Stefan cel Mare si alti voievozi au cautat alianta unor mari puteri crestine în lupta cu Imperiul otoman – pâna în secolul al XVI-lea, o adevarata superputere a epocii – dar, când concursul militar al acestor puteri a lipsit, ei nu au sovait sa stea singuri în fata unui adversar de o coplesitoare superioritate; au facut-o pentru a-si apara tara lor, dar au avut si constiinta unui mare rost european, asa cum o spune raspicat Stefan cel Mare în solia sa catre Venetia din 1477: “Nu vreau sa mai spun cât de folositoare este pentru treburile crestine aceasta tara a mea; socotesc ca este de prisos fiindca lucrul e prea limpede ca ea este cetatea de aparare a Tarii Unguresti si a Poloniei si straja acestor doua craii. Afara de aceasta, fiindca turcul s-a împiedicat de mine, multi crestini au ramas în liniste de patru ani” . Când soarta armelor nu le-a fost favorabila, ei nu s-au descurajat, asa cum reiese si din inscriptia pusa de acelasi Stefan la biserica din Razboieni, ridicata în 1496, acolo unde fusese înfrânt cu douazeci de ani înainte de sultanul Mehmed al II-lea: “S-a ridicat prea puternicul Mahmet, împarat turcesc, cu toate puterile sale rasaritene; si înca si Basarab voievod, numit Laiota, a venit cu el, cu toata tara basarabeasca (Tara Româneasca, numita astfel dupa dinastia Basarabilor – n.n.). Si au venit sa prade si sa ia Tara Moldovei; si au ajuns pâna aici, la locul numit Valea Alba. Iar noi, Stefan voievod si cu fiul nostru Alexandru, am iesit înaintea lor si am facut mare razboi cu ei, în luna iulie 26; si cu voia lui Dumnezeu, au fost înfrânti crestinii de pagâni. Si au cazut aici multime mare de osteni ai Moldovei. Tot atunci si tatarii au lovit Tara Moldovei din ceia parte”. Relatarea atât e obiectiva a unui esec – sa recunoastem – este cu totul rara la oamenii politici.
În alte împrejurari se constata o adevarata spaima când este evocata posibilitatea unei confruntari cu Poarta otomana. Astfel, în 1658, când domnul Tarii Românesti, Mihnea al III-lea (era grec!), le propune boierilor sa se ridice împotriva Imperiului otoman, acestia vadesc o totala lipsa de încredere în victorie: “Doamne, bun lucru ar fi acesta! Iar noi ne temem ca nu vom putea plini desavârsit, ci numai vom zadarî sarpele si ne va înghiti cu totul. Caci noi sântem o tara mica si far de oameni, neputincioasa si far de ajutor de nici o parte. Iar turcii sunt puternici, mari si biruiesc toata lumea, de la Rasarit la Apus”. Nimic din curajul lui Stefan cel Mare!
Aceeasi gândire politica, exprimata în termeni similari de unul dintre cei mai vârstnici oameni politici români, în 1914, Theodor Rosetti, cumnatul lui Cuza Voda, care, în Consiliul de Coroana de la Sinaia, convocat pentru a fixa atitudinea României în razboiul ce tocmai izbucnise, a spus: “Suntem o tara mica, un biet popor, iesit abia de ieri, de alaltaieri, din greutati si din robie. Nu cred ca sta în putinta noastra sa facem politica mare. Acum cei mari s-au încaierat, noi nu avem ce cauta în luptele lor. Sa stam deci linistiti la o parte, sa ne vedem de nevoile si de necazurile noastre si sa ne caznim sa pastram ceea ce cu atâta truda am agonisit” .
Cine urmareste politica externa a României în perioada post-decembrista, constata ca ea este dominata de felul de a gândi al boierilor munteni de la 1658 sau – pâna la un punct – al lui Theodor Rosetti, la 1914.
Întocmai ca si dupa primul razboi mondial, când garantiile de securitate au fost cautate cu precadere în exterior (Franta si Anglia, Mica Întelegere, Întelegerea Balcanica, alianta româno-polona), si astazi, se crede ca garantiile de securitate vin din includerea României în NATO. Doua observatii sunt aici de facut: 1). NATO din perioada post-comunista, nu mai este NATO din perioada Razboiului rece; disparitia amenintarii sovietice a lasat teren liber de manifestare a divergentelor si tensiunilor dintre aliati. Încordarea dintre SUA si “vechea Europa” (Franta, Germania) este o dovada graitoare; 2). Cine ameninta România în momentul de fata? Cu Bulgaria si Ungaria nu mai avem nici un litigiu teritorial; Ucrainei, tratatul din 1997 i-a dat teritorii românesti, la care probabil, nici nu visa; Rusia nu mai este vecina cu România. Atunci? “Noile amenintari”? Terorismul? În realitate, prin urmarea orbeasca a SUA, România se expune loviturilor teroriste. Retorica propagandei americane vrea sa acrediteze ideea ca, în prezent, are loc o confruntare între lumea civilizata si terorism. Nu este adevarat. Terorismul islamic este o componenta a conflictului din Orientul Mijlociu, iar ostilitatea sa fata de SUA, o consecinta a pozitiei adoptate de SUA în acest conflict, pozitie perceputa de fundamentalistii islamici ca antiaraba si antiislamica. În conditiile unei confruntari asimetrice, partea slaba recurge la mijloace neconventionale de lupta, în speta acte teroriste.
Din dorinta de a fi admisi în NATO, am sacrificat Ucrainei teritorii românesti la care Kievul nu avea nici un drept. Atunci, în 1997, SUA s-au opus intrarii României în NATO. Dupa 11 septembrie 2001, interesat sa transforme NATO într-un simplu instrument al politicii externe a SUA si sa-si extinda controlul asupra unui numar cât mai mare de tari, Washingtonul si-a aruncat privirile si asupra României.
Guvernantii de la Bucuresti, nesiguri de ei, apasati de banuiala de neo- sau criptocomunism, aveau nevoie de o legitimare din partea serifului mondial, SUA. Au alergat în întâmpinarea dorintelor lui cu un servilism de prost gust, care a compromis tara noastra.
În jelania sa, Theodor Rosetti spunea ca România nu trebuie sa se amestece în certurile dintre cei mari. Guvernantii nostri, tematori ca si Theodor Rosetti, n-au mers cu logica fricii pâna la capat: mai simplu spus, “sa stea în banca lor”. Nu, în dorinta de a fi pe placul Washingtonului si a primului lor vasal, Marea Britanie, au criticat pozitia rationala a Frantei. Ei nu înteleg ca, pentru o tara ca România, coordonatele securitatii sunt un sistem multipolar sanatos si o institutie care sa impuna respectul legalitatii internationale.
Activitatea politica si diplomatica a tarii noastre în ultimul timp pare a voi sa ilustreze afirmatia lui Emil Cioran: “A fi român înseamna a fi o fiinta cu multa apa în sânge”.
Literatura româna veche (1402-1647), ed. G. Mihaila si Dan Zamfirescu, vol. I, Bucuresti, 1969, p. 52.
Ibidem, p. 55
Istoria Tarii Românesti, 1290-1690. Letopisetul cantacuzinesc, ed. C. Grecescu si D. Simonescu, Bucuresti, 1960, p. 133.
I. G. Duca, Amintiri politice, vol. I, München, 1981, p. 53.
Publicat în : Idei contemporane de la numărul 2
