De ce în ştirile şi emisiunile de pe orice post de televiziune aproape totul are de-a face cu noi, românii, cu tot ce vrei şi, mai ales, ce nu vrei să auzi că se întâmplă în România? Şi de ce avem parte de atâtea emisiuni de „divertisment” care par a fi mai mult un fel de metode primitive de îndobitocire a naţiunii?
În contrast cu problemele europene şi globale ce se discutau pe posturile de televiziune britanice, acest fapt mi s-a părut atât de supărător şi de evident, întorcându-mă din Marea Britanie după o bursă de studii, încât mi-am dat seama brusc de îngustimea lumii în care trăim şi îngustimea minţilor care permit şi încurajează un astfel de obicei autohton. Îmi vine în minte formula shakespeariană „Mult zgomot pentru nimic”, pentru că într-adevăr nimic nu se schimbă în bine, atâta timp cât ne complacem într-o imensă mlaştină de resemnare, indiferenţă, snobism, înşelăciune, exploataţi şi exploatatori.
Conform Eurostat, Oficiul de Statistică al Uniunii Europene, în urma unui sondaj din februarie 2008, cel mai scăzut nivel al produsului intern brut (PIB) pe cap de locuitor – 24 % din media UE – este atribuit regiunilor nord-estice ale României. De altfel, regiuni din aproape tot restul ţării se încadrează pe ultimele locuri, alături de alte zone din Bulgaria şi Polonia (zona Londrei centrale este în fruntea listei cu 303 % din media UE). România este deci printre cele mai sărace ţări din UE, dacă nu cea mai săracă.
În schimb, aceste date nu sunt proporţionale cu mulţumirea faţă de standardul de viaţă. Conform Eurobarometrului publicat în februarie 2007, în ceea ce priveşte gradul de satisfacţie faţă de standardul de viaţă şi nivelul de trai, 70 % dintre români sunt mulţumiţi de acestea – la egalitate cu Letonia –, faţă de 86 % media UE 25 (Uniunea Europeană înainte de aderarea României si Bulgariei), în timp ce bulgarii, aflaţi pe ultimul loc al clasamentului din sondaj, se declară mulţumiţi doar în proporţie de 42 %.
Ce motive avem să fim atât de optimişti? De ce dacă în privinţa standardului de viaţă real suntem la o foarte mare distanţă de Europa occidentală, în privinţa mulţumirii faţă de nivelul nostru de trai nu suntem atât de departe de europeni? Este oare vorba despre un fel de resemnare “mioritică” în faţa sorţii? Au ajuns oare românii să se obişnuiască cu “răul” pentru că prea puţin au idee cum este binele şi, de fapt, normalul? Au standarde mai scăzute şi pretenţii mai mici? După mine, răspunsul este afirmativ, românii sunt un popor cu un deficit de atitudine.
Nu neg efectele pozitive ale optimismului şi mulţumirii pentru starea interioară de seninătate şi echilibru psihic. Cred însă că mulţumirea nefondată poate degenera în non-implicare, resemnare, indiferenţă, acceptare a unor tare ale societăţii care în final sunt percepute chiar ca normale. Apare pericolul de a-ţi distruge curiozitatea, de a te transforma într-un fel de maşină, de a deveni plat în spirit şi gândire. Progresul legat de starea socială şi economică se transformă în stagnare atunci când optimismul nejustificat înlocuieşte nemulţumirea constructivă, solidară şi lucidă.
Dacă în ţări bogate cum ar fi Marea Britanie, pericolele la nivel individual sunt legate de băutură, droguri, supraalimentare şi consumatorism, în România pericolele par să vină din atitudine – mulţumire cu puţin, resemnare cu un loc de muncă neinteresant, dar mai bănos decât altele, şi astfel obişnuinţa cu un sistem incorect, un fel de “spălare a creierului” printr-un regim de muncă automatizată, repetitivă, lipsită de originalitate, în domenii care aduc banii necesari unei existenţe decente, şi atât. La polul opus stă, cred, o minoritate care îşi doreşte în mod arzător să parvină, foloseşte orice mijloace pentru a obţine acest lucru şi reuşeşte. În loc să devină roboţi, aceşti oameni fac afaceri necurate, pe scurt, se descurcă. Dar până la urmă şi exploatatorii trufaşi, şi exploataţii robotizaţi se reduc la o trăsătură comună – ei sunt experţi în înşelat. Pe ceilalţi sau pe sine.
După mine, principala soluţie la deficitul de atitudine se găseşte tocmai în luarea de atitudine. Într-un efort conştient de voinţă îndreptat spre a rămâne vertical, critic şi lucid asupra ta şi asupra celorlalţi în orice circumstanţă. Pentru a spera la o direcţie pozitivă pentru această ţară, cred că schimbarea trebuie să înceapă de la nivel individual.
