Asistenţă medicală în cel mai scurt timp, asistenţă medicală fără şpagă – acestea par simple utopii într-o Românie în care ambulanţele sosesc la bolnavi cu întârzieri de ore întregi, când oamenii în halate albe nu mişcă un deget dacă nu le bagi ceva în buzunar. Într-o perioadă în care medici renumiţi, care lucrează în spitale publice, se târguiesc ca la piaţă cu pacienţii muribunzi, a lucra normal, cu profesionalism, fără pretenţii pare incredibil.
Acest lucru se întâmplă însă de 15 ani la Târgu-Mureş, iar sistemul a fost implementat de un medic arab. În urmă cu 15 ani, când se lupta singur cu un sistem întreg, mai mult cu prejudecăţi şi idei preconcepute, Raed Arafat nu credea că va veni ziua în care un judeţ întreg îl va privi ca pe un adevărat Mesia. Comparaţia ar putea părea forţată, dar este suficient ca în Târgu-Mureş să întrebi un copil de 5 ani cine este Arafat şi el îţi va da răspunsul exact. Este Arafat, adică SMURD (Serviciul de Medicină de Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare).
Astăzi pare doar o poveste frumoasă în care binele învinge răul, dar în urmă cu 15 ani părea ceva imposibil. Aproape nimeni nu credea în el într-un oraş şi aşa măcinat de lupte interetnice, de ură dusă până la paroxism împotriva a tot ceea ce nu era român.
A venit pe drumul Clujului
S-a născut la Nablus, în Palestina, şi de la 14 ani s-a înscris voluntar la spital şi pompieri. Atunci l-a prins virusul, dorinţa de a face bine. Doi ani mai târziu a ajuns în România unde a făcut cursuri de limba română la Piteşti, apoi cursurile Facultăţii de Medicină, specialitatea anestezie-terapie intensivă.
După terminarea facultăţii şi după ce a pierdut locul pentru o listă din Franţa, Raed Arafat s-a hotărât să pună, în România, bazele unui serviciu de urgenţă. La Cluj a fost tratat cu, puţin spus, ostilitate, aşa că a mers la Târgu-Mureş. Aici avea să întâlnească aceeaşi opoziţie, dar s-a hotărât să nu cedeze. Era în 1990, iar el avea doar o moştenire de la părinţi. Pare aproape incredibil sau o nebunie ceea ce a făcut el. Şi-a transformat maşina în maşină de urgenţă şi pe el în para-pompier.
Deşi reuşea să aducă bolnavii la spital, după acordarea primului ajutor, aici era refuzat de medicii din secţii. A găsit însă aliaţi în persoana mediculu-şef de la ATI, prof. dr. Mircea Chiorean, şi a şefului de la pompieri, col. Liviu Micu. Aceştia au înţeles necesitatea creării unui serviciu de urgenţă şi l-au ajutat, chiar dacă îşi puneau în pericol locurile de muncă. Autorităţile locale erau destul de puţin convinse. Au convenit să facă un experiment de şase luni.
Susţinere internaţională
Iniţial serviciul se numea SMUR, descarcerarea fiind inclusă mai târziu, în 1995-1996, atunci când s-au primit şi echipamentele necesare. În 1992 a început colaborarea cu pompierii militari. Arafat a fost ajutat cu donaţii, printr-un program special al Marii Britanii. A primit o maşină de intervenţii medicale şi o clădire din Scoţia. Printr-un program al postului BBC, clădirea, fost bloc operator, a fost demontată şi transportată la Târgu-Mureş cu 20 de TIR-uri. Chiar şi donaţiile din străinătate au fost acceptate cu greu de autorităţile române. Fundaţia unde urma să fie amplasată clădirea, în curtea Spitalului Judeţean, a fost construită cu voluntari români şi 40 de muncitori din Scoţia. În trei săptămâni clădirea era funcţională. Totul valora un milion de lire sterline, o donaţie nu pentru Arafat personal, ci pentru modernizarea serviciilor medicale româneşti. Chiar şi aşa, omul căruia i se datorau toate acestea, Raed, era şicanat mereu. Urmărit de serviciile secrete, considerat ba spion, ba terorist, ameninţat şi tratat cu furibunde accese de rasism, Raed Arafat a rezistat pentru că el ştia una şi bună: bolnavul poate fi salvat, i se poate acorda ajutor chiar înainte de a ajunge la spital. Orgoliile colegilor lui, medicii, au fost pe măsura succeselor palestinianului. În schimb, Arafat a câştigat încrederea populaţiei. Pe cât era de detestat de colegi şi autorităţi, pe atât de mult era apreciat de oamenii simpli. Când solicitau o ambulanţă, oamenii cereau explicit “să vină Arafat”, deoarece nu numai că ajungea la timp, dar şi asigura, la faţa locului, asistenţă medicală. Mai mult decât atât, oamenii nu trebuiau să bage nimic în buzunarul medicilor sau paramedicilor. Nu trebuie omis faptul că Arafat lucra voluntar, deci nu era plătit de statul român. Acest lucru nu era posibil deoarece nu avea cetăţenie română, dar nici nu se căuta o modalitate de a-l plăti. A început să fie plătit în 1998, iar un an mai târziu a primit şi cetăţenia română.
Şcoala lui Arafat
Pe lângă activitatea medicală propriu-zisă, Raed Arafat a format oameni specializaţi în medicina de urgenţă, majoritatea studenţi sau tineri asistenţi medicali. Unul dintre cei mai vechi colaboratori ai lui, Vass Hajni, asistenta-şefă a serviciului, îşi aminteşte de acele vremuri. “Nu exista nici o abatere, totul trebuia să fie perfect. Mie îmi tremurau mâinile la începu, pentru că nu aveam experienţă, dar şi pentru că lucram cu Arafat. El oferea garanţia lucrului făcut perfect. Puţini ştiu însă că dincolo de aparenţa unui om cu sânge rece, fără emoţii, Raed este de o sensibilitate nebănuită. L-am văzut ţinând copii în braţe şi i-am văzut faţa luminată”.
Arafat, omul
Nimic nu părea să-l impresioneze pe omul care s-a luptat cu un sistem, cu oameni care nu l-au dorit şi care l-au jignit profund. A trecut peste toate cu un zâmbet mereu blajin, înţelegător. Au fost însă şi momente fericite şi dramatice, când nu a mai putut să-şi ascundă trăirile. A fost fericit când s-a întâlnit cu mama lui pe pământ românesc şi când SMURD a primit în dotare un elicopter.
Momentul în care pe faţa lui Arafat s-au citit disperarea şi neputinţa a fost în martie 2003, când elicopterul SMURD s-a prăbuşit. Au murit atunci un medic, un asistent, pilotul şi copilotul. Raed a murmurat încet: “Şi acum cefac?” Acum spune despre acele clipe că au fost cele mai grele din viaţa lui. Echipa a fost alături de el, iar rudele celor dispăruţi nu i-au reproşat niciodată nimic. Au înţeles că uneori preţul vieţii e chiar viaţa.
Cifre care înseamnă speranţă
Timp de 15 ani SMURD Târgu-Mureş a asistat 20.000 de pacienţi, dintre care 5000 numai anul trecut. Angajaţii plătiţi de spital sunt în număr de 87, dar mai există personal angajat la pompieri, 70 de persoane. La SMURD lucrează 12 medici, 36 de asistenţi medicali, 4 asistenţi medicali sociali, 4 infirmieri, 4 brancardieri, 7 lucrătoare de curăţenie, 5 registratori şi 5 şoferi. În afară de aceştia sunt voluntarii.
Ideea a fost preluată în alte judeţe. Oradea a fost primul oraş, apoi Sibiu, Cluj, Arad, Craiova, Bucureşti, Iaşi şi procesul continuă. Pregătiri intense pentru implementarea sistemului se fac la Hunedoara, unde s-au achiziţionat câteva ambulanţe. În judeţul Mureş, SMURD şi-a deschis centre mai mici în aproape toate oraşele şi în comunele mari.
La recenta aniversare a SMURD echipa a fost aplaudată la scenă deschisă. Niciodată Raed Arafat nu a încercat să îşi asume succesul, mereu l-a atribuit echipei şi colaborării cu pompierii militari.
Şeful SMURD nu este sceptic în privinţa susţinerii serviciului de către autorităţi, dar nici nu dovedeşte prea mult entuziasm. El a avut în miniştrii Sănătăţii de până acum cei mai duri adversari, care doreau cu orice preţ să desfiinţeze SMURD.
Populaţia îi acordă în continuare şi mai multă încredere, dar şi sprijin. După ce o maşină a fost distrusă într-un accident, toţi locuitorii au făcut donaţii pentru a se cumpăra alta.
Raed Arafat se bucură de cea mai înaltă cotă de popularitate în judeţul Mureş, mai mult decât oricare politician sau instituţie. Mulţi ar putea să ia lecţii de onestitate şi caracter de la arabul care s-a încăpăţânat să revoluţioneze sistemul medical din România.
Publicat în : Politici regionale de la numărul 30
