Continuăm discursul nostru despre elite, propunându-vă un alt exemplu: I.I.C. Brătianu, membru al elitei politice de odinioară. Împlinirea, pe 20 august, a 140 de ani de la naşterea sa, este doar un pretext pentru a încerca să surprindem imaginea unui model de politician.
Fiul lui I.C. Brătianu, atotputernicul lider politic al celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea, propune tipul omului politic bine pregătit intelectual, bine pregătit într-o meserie, oricare ar fi ea, dar serios. “Ionel avea talent pentru toate studiile”, scria sora sa, Sabina. La liceul Sf. Sava era foarte bun la matematică, se descurca excelent şi la alte materii. După bacalaureat, timp de aproape un an, învaţă la Şcoala de Poduri şi Şosele la Bucureşti. Apoi, împreună cu fratele său, Vintilă, care-l urmează la scurtă vreme, se duce în 1883 la Paris, unde până în 1889 studiază matematica şi ingineria. Peste tot demonstrează interes şi mare seriozitate. Aceasta din urmă l-a învăţat de tânăr că tot ce înfăptuieşte în viaţă trebuie într-adevăr făcut cum trebuie. Lucrul bine făcut era temeiul oricărei construcţii, astfel încât I.I.C. Brătianu va rămâne toată viaţa cu această convingere puternică. Cu toate că ar fi putut chiar de la început să intre în politică, el, fiul şefului Partidului Naţional Liberal, nu a făcut acest pas decât în 1895. Bătrânul Brătianu era de părere că fiii lui nu trebuie să debuteze în politică, ci să lucreze ca ingineri, să-şi demonstreze calităţile într-o meserie, să cunoască ţara- şi oamenii, şi numai după ce-şi făceau o reputaţie să intre în viaţa politică. Şi Ionel lucrează ca inginer la căile ferate în Moldova, Dobrogea şi Bucureşti, trece examenul de inginer hotarnic, administrează moşiile familiei Brătianu. Abia în 1895 intră în politică, fireşte la liberali.
I.I.C. Brătianu propune modelul omului totdeauna la curent cu tot ceea ce se întâmpla în societatea română, a omului politic foarte bine şi continuu informat. Avea acasă, moştenit de la tatăl său, un fişier al tuturor oamenilor politici ai vremii, pe care nu înceta să-l îmbogăţească cu noi informaţii, referitoare la toţi cei care apăreau în câmpul politic, social sau cultural al societăţii româneşti.Era în stare să rămână ceasuri întregi în biroul său şi să aranjeze fişele în care rezuma tot felul de informaţii despre oamenii vremii, îi uimea pe cei din jur cu bogăţia şi minuţiozitatea cunoştinţelor sale despre semenii săi. Lui Stere îi mărturisea cu mândrie: “Eu am la dispoziţia mea nu numai experienţa personală, ci şi pe cea a tatălui meu” şi arăta dulapurile cu arhiva impresionantă, clasată cu mare atenţie. Nu se despărţea niciodată de cheile acestor dulapuri. Nimic interesant nu scăpa curiozităţii sale şi atenţiei informatorilor săi. Cunoscând oamenii, s-a priceput şi să-i aleagă pe cei pe care vroia să se sprijine. Pentru că el a înţeles, de la început, că un om politic poate însemna ceva prin el însuşi, dar poate însemna cu adevărat ceva important prin colaboratorii săi, prin cei cu care se înconjura.
I.I.C. Brătianu nu este, ca atâţia alţii, un mare orator. Nu străluceşte în Parlament sau în întrunirile publice. Discursurile sale sunt prea tehnice, prea concrete, prea la obiect. Rar saltă în generalitate. Atuurile lui se văd în discuţiile particulare. Era, cu adevărat, un mare coseur. “L-am cunoscut şi eu prin anul 1899” – scria I.C. Atanasiu – “înainte de înscrierea mea în Partidul Liberal. L-am cunoscut, fiindu-i prezentat – în casa lui părintească pe care încă o locuia – de către Vasilică Morţun. Am vorbit cu el poate o jumătate de oră şi am plecat cu desăvârşire subjugat.” Cu farmecul persoanei sale şi cu inteligenţa sa, el îi atrage pe “generoşi”, pe intelectualii din recent-înfiinţatul Partid Social-Democrat din România: V.G. Morţun, Al. Radovici, G. Diamandi, I.C. Atanasiu, C. Stere. Pe acesta din urmă îl impune nu doar ca şef al organizaţiei liberale locale Iaşi, ci şi conducător al revistei “Viaţa Românească” (pentru că “citadela privilegiilor trebuia subminată pe dinăuntru şi dărâmată”). În jurul lui atrage astfel toată generaţia tânără liberală, doritoare de nou şi avidă de afirmare. Dar nu se mulţumeşte, desigur, doar cu sprijinul tinerilor colaboratori. El ştie că nu poate ajunge cel dintâi în partidul liberalilor doar cu susţinerea aripii tinere a acestuia. Avea nevoie de sprijinul oligarhiei acestui partid (orice partid, credea Brătianu, avea un centru de putere, un nucleu hotărâtor influent). Şi cu ajutorul lui Eugeniu Carada, marele prieten al tatălui său, el are susţinerea marii finanţe liberale, un instrument de acţiune şi presiune extrem de eficace. De această finanţă era legată “Oculta”, în cap cu Eugeniu Carada, omul din umbră, “eminenţa cenuşie” a PNL. Alături de Carada, era M. Pherekyde, un om cu o mare experienţă politică şi cu o mare trecere în rândurile liberalilor. Şi el, şi Carada fuseseră apropiaţii lui I.C. Brătianu şi au fost sprijinitorii fiului său. Împreună cu ei era şi Anton Carp, om al finanţelor, dar şi al politicii de culise. “Oculta”, organizată în maniera vechilor Ventes, era foarte influentă, nu numai în PNL. Ministrul Franţei la Bucureşti scria în iulie 1904 că ea îşi impunea soluţiile regelui şi ţării, “soluţii cu atât mai dificil de combătut cu cât nu se cunoaşte nimic din veritabilele motive, nici cine anume le indică”. Diplomatul francez voia să aducă mister acolo unde de fapt nu era (la urma urmei se considera în funcţie într-o ţară – nu-i aşa? – de la Porţile Orientului şi nu se putea să nu fie şi aici taine şi secrete de nepătruns). “Oculta” nu era altceva decât finanţa liberală, de ale cărei interese, inclusiv politice, nu se putea să nu se ţină seama.
Prin “ocultă”, prin marea finanţă, prin colaboratori activi şi inteligenţi, I.I.C. Brătianu stăpâneşte cu autoritate Partidul Naţional Liberal, instrumentul esenţial al manifestării sale în politică. Voind să ajungă mai devreme şef al acestui partid, el instigă în 1904 şi în 1908 împotriva lui D.A. Sturdza, liderul în funcţie. Acţiunile sale erau îndreptate numai împotriva lui Sturdza ca şef al guvernului, şi nu împotriva lui în calitate de lider al partidului. Partidul trebuia să rămână unit în jurul şefului său. Aceasta fusese deviza bătrânului I.C. Brătianu, iar acum era şi a fiului său. Puternica lor personalitate i-a ajutat substanţial să se impună în partidul pe care l-au condus (I.I.C. Brătianu este lider al liberalilor între 1909-1927). I.I.C. Brătianu nu e tipul de om politic democrat al timpurilor mai noi. El nu se preocupă de alegători, de masa mare a acestora, ci de cercurile de putere, de mediile influente. De aceea, el caută şi găseşte susţinere la Palat, unde Barbu Ştirbei, administratorul domeniilor regale, apropiatul Reginei Maria şi al Regelui Ferdinand, era cumnatul său. În felul acesta, toţi centrii de putere erau în mâna lui, chiar şi atunci când nu era în guvern. Acest lucru s-a văzut după 1918, când, peste puzderia de partide vechi şi noi, potenţatul din fruntea PNL lasă pe alţii să-şi frângă entuziasmul şi influenţa politică de moment şi, odată tensiunile sociale şi politice trecute, să revină în forţă şi să pună în funcţiune sistemul politic românesc interbelic.
I.I.C. Brătianu propune de asemenea în politică tipul omului prudent. “Din profesiunea lui de inginer” – scrie I.G. Duca – “rămăsese cu obişnuinţa de a nu pune piciorul pe un teren înainte de a-l fi sondat şi de a cunoaşte bine soliditatea lui.” Prudenţa era una din trăsăturile sale bine puse în evidenţă. În cariera lui politică a avut totdeauna grijă să nu facă gesturi şi să nu spună cuvinte care ar fi putut deveni arme împotriva sa. Dacă avea o comunicare de făcut la doi prieteni politici, oricât de “siguri” erau ei, nu le vorbea amândurora, ci fiecăruia în parte. În felul acesta, nici unul nu putea fi martorul celuilalt. “Şi chiar când stătea de vorbă cu cineva între patru ochi” – scria C. Stere -“în aparenţă fără nici o jenă, în realitate îşi cântărea fiecare cuvânt, pentru ca la nevoie să-i poată da interpretarea ce i-ar conveni.” Un astfel de om nu se arunca într-o aventură niciodată. Nu în politică, pentru că în viaţă tânărul I.I.C. Brătianu n-a ezitat să facă acest lucru. În 1897 o cunoaşte pe Maria Moruzzi şi din relaţia cu văduva moştenitorului lui Al.I. Cuza se naşte George Brătianu. Pentru a evita un scandal, I.I.C. Brătianu se căsătoreşte cu Maria Moruzzi şi în aceeaşi zi divorţează (“căsătoria-divorţ de la Ruginoasa”). Aventurile lui galante au fost multe şi au dat naştere multor vorbe şi impresii de frivolitate. Nu s-a potolit decât o dată cu a doua căsătorie, în 1906, cu Eliza Ştirbei (pe care mai întâi a determinat-o să divorţeze de Al. Marghiloman).
Brătianu propune tipul omului politic orgolios, mândru, sigur pe el. Nu întâmplător, el e atras de istorie. A spus de mai multe ori că, dacă n-ar fi fost om politic, ar fi ajuns cu siguranţă istoric. Probabil că de la el a moştenit fiul său, George Brătianu, pasiunea pentru istorie. Din istorie nu-l interesează însă decât oamenii mari. E fascinat de geniul diplomatic şi de conducător de stat al lui Ştefan cel Mare, de remarcabila cutezanţă a lui Mihai Viteazul. Tudor Vladimirescu era pentru el prototipul eroului. Îl atrăgeau destinele misterioase ale unor principi fanarioţi de pe tronul ţărilor române, tot felul de sultani şi viziri, de împăraţi bizantini, principi români sau apuseni. Mărturie stau cărţile Fundaţiei Brătianu, la completarea cărora el a adus o contribuţie hotărâtoare. Conversaţia lui, când se referea la chestiuni istorice, era bogată, totdeauna plină de farmec şi interesantă. Prin istorie vedea schimbarea necontenită a împrejurărilor umane; înţelegea relativitatea lucrurilor, influenţa patimilor şi se convingea de nevoia adaptabilităţii în activitatea politică. Târziu, prin 1926, îi spunea soţiei sale: “Que c’est triste l’étude de l’histoire!” (Cât e de trist studiul istoriei!) Motivul acestei afirmaţii era reprezentat de faptul că dispăreau oamenii mari, unii mult prea devreme. Parcă avea o premoniţie: şi el a murit pe neaşteptate la numai 63 de ani.
Orgoliul i-a dăunat uneori, atât lui, cât şi ţării. În delegaţia pentru semnarea păcii de la Paris din 1919, de pildă, nu îl ia şi pe Take Ionescu, care era atunci, în mod indiscutabil, omul politic român cel mai cunoscut în afara ţării. Explicaţia lui a fost că se deosebeau în păreri, ceea ce era adevărat, dar şi pentru că nu vroia să fie pus în umbră. Brătianu nu se mişca în politica externă cu aceeaşi uşurinţă cu care o făcea pe scena vieţii politice interne. Nu avea legăturile unui D.A. Sturdza, Take Ionescu, P.P. Carp, N. Titulescu… În august 1909, profitând de o vizită în Italia, ca nou şef al guvernului român şi dorind să demonstreze că se bucura de trecere pe lângă personalităţile importante, cere o audienţă Regelui Eduard al VII-lea al Angliei, în acea vară, la Marienbad. Dar nu o obţine decât cu mare greutate, după ce îi este refuzată de două ori prin însărcinatul cu afaceri englez de la Bucureşti şi prin ambasadorul britanic la Viena, şi numai după ce ia o scrisoare de la Regele Carol I. Audienţa n-a fost prea cordială. L-a invitat la masă, dar l-a aşezat la stânga sa, la dreapta fiind ministrul Suediei la Roma. După prânz, regele se întreţine cu Brătianu doar cinci minute. Desigur, explicaţia stătea în neinteresul monarhului britanic pentru România, dar faptul nu rămâne mai puţin sugestiv. Alţi oameni politici români evitau astfel de evenimente prin relaţiile pe care şi le creaseră. I.I.C. Brătianu va avea şi el astfel de bune relaţii, dar numai după primul război.
I.I.C. Brătianu propune şi tipul omului politic cinstit. Ca şi tatăl său, nu-şi creează avantaje materiale din politică, nu bagă mâna în buzunarele statului. Conacul familiei de la Florica sau casa din Piaţa Amzei din Bucureşti sunt rodul unor bani câştigaţi de familia Brătianu, nu furaţi. Nu i-a putut însă împiedica pe cei din jur să o facă. De altfel, nici tatăl său nu reuşise acest lucru în anii lungii sale guvernări de după 1876 până în 1888, când atâtea afaceri au înflorit pe spinarea contribuabilului, dar spre prosperarea Partidului Naţional Liberal. Mai cu seamă în anii neutralităţii 1914-1916, numeroşi afacerişti veroşi transformă ţara într-un teren al neînfrânatei dorinţe de înavuţire necinstită spre paguba ţării, mai ales în contextul intrării armatei române nepregătite logistic în primul război mondial. I.I.C. Brătianu e un om orgolios. Vrea să fie mereu el în prim-plan. N-a respectat vorba lui Bismarck, adesea citată de el: “Ca să cunoşti adevărata valoare a unui om, să scazi din facultăţile sale vanitatea şi să vezi ce rămâne.”
Este I.I.C. Brătianu un model pentru omul politic român? Cu siguranţă, dar reprezintă un model prea mare pentru a-şi găsi imitatori. Astfel, I.I.C. Brătianu rămâne un creator de istorie, despre care învăţăm în şcoli.
