A doua zi după călătoria la Washington şi după schimbul de vederi avut în avion cu Crawford, la 8 august 1963, m-am prezentat însoţit de ministrul Bălăceanu şi consilierul Bucur, la Departamentul de Stat. Aveam cu mine împuternicirea de a semna tratatul de interzicere a experienţelor nucleare în cele trei medii, ce va intra în istorie ca “The Partial Test Ban Treaty” şi declaraţia ce o făceam în numele guvernului român, scurtă de altfel, şi mesajul preşedintelui Consiliului de Stat şi al preşedintelui Consiliului de Miniştri.
Evocarea misiunii la Averell Harriman
II. Harriman
A doua zi după călătoria la Washington şi după schimbul de vederi avut în avion cu Crawford, la 8 august 1963, m-am prezentat însoţit de ministrul Bălăceanu şi consilierul Bucur, la Departamentul de Stat. Aveam cu mine împuternicirea de a semna tratatul de interzicere a experienţelor nucleare în cele trei medii, ce va intra în istorie ca “The Partial Test Ban Treaty” şi declaraţia ce o făceam în numele guvernului român, scurtă de altfel, şi mesajul preşedintelui Consiliului de Stat şi al preşedintelui Consiliului de Miniştri. Pe fundalul de steaguri era o masă cu un scaun pentru semnatari, în faţa lui microfoane, şi în sală flashurile presei. Zece minute dura câte o semnare, când reprezentanţii statelor se perindau pe scaun. Nu aveam nici cea mai mică emoţie. Dar faptul că la dreapta mea va sta Harriman mă făcea conştient de valoarea istorică a momentului.
Înalt, distins, sigur de sine, gustând împlinirea eforturilor sale, el oferea preşedintelui Kennedy cadoul dorit, tratatul. În timp ce eram în aşteptare, iese din sala unde se desfăşura protocolul semnării, întâmpină delegaţia română cu amabilitate şi ne conduce într-o altă sală. Se simţea că a vorbit cu Crawford. Există în viaţa diplomatică oameni care zâmbesc în timpul unei conversaţii tot timpul, orice s-ar întâmpla. Reagan de pildă. Rusk, alt exemplu. Harriman era de o seriozitate blândă şi prevenitoare. Voia să te facă să te simţiîn largul tău şi să-ţidezlegi curelele de la paraşută. Gata, ai aterizat! “Am auzit cav-aţi interesat de programul meu” – a spus el. “Timpul e limitat şi am un program foarte încărcat. Ce-ar fi să rămâneţi la mine şi să dejunăm împreună?” – a întrebat Harriman. Lumina verde, mi-am zis, binecuvântând în gând pe Crawford.
Pentru diplomaţi, Harriman era o figură legendară. Era un uriaş care iese din sală, trece prin acoperiş şi se transformă în statuie pe clădirea Departamentului de Stat. Roosevelt l-a luat în cercul lui cel mic de oameni de încredere. Descindea din aristocraţia financiară a New Yorkului, în care numele de Harriman stătea alături de Morgan, Carnegie, Rockefeller, Gould. Marii industriaşi şi bancheri nu se îmbulzeau însă la democratul Roosevelt, care le tăia calea prin programele sociale şi simpatia faţă de cei dezmoşteniţi. Aşa că un Harriman rupea, ca şi un Rockefeller, rândurile elitei financiare la a doua generaţie, alăturându-se lui Roosevelt. După activităţi în cadrul reformelor rooseveltiene, tânărul Harriman, care câştigase încrederea preşedintelui, a intrat în diplomaţie. A fost mai întâi şeful programelor celebre de asistenţă militară (Lend-Lease) acordată de SUA Rusiei şi Angliei şiapoi ambasador la Moscova şi ambasador la Londra în timpul celui de-al doilea război mondial. Prin el Rosevelt comunica cu Churchill şi cu Stalin. La reuniunile lor de vârf, el mergeade la unul la altul, redactând acorduri, căci nu existau procese verbale şi înregistrări, şi transmiţând comunicări urgente şi opinii nuanţate sau definitive. În foarte multe cazuri i se cerea lui o formulă ce circula rapid şi întrunea consens. Ce resorturi intelectuale şi psihologice, ce comportament care se situa între rigiditatea formală şi intimitatea nepermisă, ce nevoi şice capacitate de adaptare la personalităţi aflate la distanţe mintale atât de mari, trebuia să aibă acest Harriman.
E imposibil să cunoşti un om după CV-ul său. Surprinzător, Harriman a avut şi ambiţii politice, dar omul culiselor diplomatice nu a reuşit în competiţiile pentru putere. El a întreţinut pentru o clipă ideea că democraţii l-ar putea alege la convenţia din Minnesota candidat la preşedinţia SUA, deschisă după încheierea mandatului lui Truman (1956). Candidatura lui Harriman avea un sens: dacă republicanii voiau preşedinţia pentru Eisenhower, eroul cheie al operaţiilor militare ale celui de al doilea război mondial, de ce n-ar fi prezentat democraţii drept candidat pe Harriman, eroul cheie al operaţiilor diplomatice ale marei alianţe? Ideea nu s-a transformat în mesaj şi acţiune, pentru că doamna Roosevelt, care stăpânea culisele, era împotriva lui Harriman şi favorabilă lui Stevenson. Din această competiţie a rezultat o antipatie Stevenson-Harriman. Stevenson a fost ales, iar înfrângerea lui Harriman în alegeri se atribuie nu numai profilului intelectual considerat prea înalt, ci şi unui fapt care (o culme a coincidenţelor cu ce se semna acum la Washington!) avea de a face cu experienţele nucleare. Stevenson a promis în campania electorală că le va suspenda pe toate. Bulganin, coechipierul lui Hrusciov căruia îi convenea declaraţia lui Stevenson, l-a citat indirect ca argument de partea lui: “există şi în SUA cercuri influente care…. etc.” Dar nu există nimic mai distrugător în politicăca o laudă a duşmanului. Altă coincidenţă: George Ball, care fusese numit de Kennedy şi funcţiona acum ca subsecretar de stat (o treaptă în plus faţă de asistentul secretarului de stat, poziţie ocupată de Harriman) fusese de partea lui Stevenson, şi nu se afla deci în extremă cordialitate cu colegul său Harriman. Ştiam că diplomaţia e o artă a evitării gropilor. Ar fi fost o gafă să evoc lui Harriman cu căldură discuţiile avute la New York cu Stevenson şi preţuirea mea pentru el? Dacă citam acest lucru lui Ball, n-ar fi fost el încântat? Nu neapărat: relaţiile personale nu constituiau probleme insurmontabile în lumea democraţiei americane. Diferenţa între a fi democrat şi republicam, sau a fi rival sau partener în acelaşi partid, nu avea dramatismul prăpastiei din alte părţi. În ţările care şi-au însuşit şi ele sistemul bipartinic ca în America Latină, anta gonismul între albi şi coloraţi (blancos y colorados), modelul nord-american se caricaturizase atât de mult încât avioane blancos bombardau satele ce votau colorados, ca în Venezuela. Politica şi administraţia americană se baza pe echipe profesionale şi competente, dincolo de opiniile partizane. Altfel cum ar fi fost posibilca o înţelegere stabilită cu un regim democrat să rămână valabilă sub o administraţie republicană? Nu era nici o regulă generală, dar o continuitate exista totuşi. La moartea lui Kennedy, noul preşedinte Johnson s-a adresat astfel echipei fostului preşedinte: “Preşedintele Kennedy a adunat în jurul lui oameni extraordinari la care n-aş fi putut niciodată să ajung. Sunteţi cei mai pricepuţi oameni din câţi am văzut vreodată. Nu numai fiindcă aţi fost prietenii preşedintelui Kennedy, dar sunteţicei mai buni şi trebuie să rămâneţi. Vreau să lucraţi cu mine.” Retrospectiv mi-am dat seama că la Washington şi New York avusesem marea şansă să cunosc aceste echipe, care lucrau împreună în ciuda unor rivalităţi sau asperităţi personale. Totuşi, ca diplomat trebuia să păşesc în această lume politică cu grija ce o impun pionezele de pe parchet.
Cariera politică a lui Harrimans-a rezumat lapostul de guvernator ales al statuluiNew York (1954-1958), de unde se trăgea şi titlul de “governor Harriman” care i se adresa şi acum. Când s-a creat ONU, copilul drag al lui Roosevelt, a cărui naştere s-a aprobat la Yalta, Harriman a fost cel carecircula hârtiile. La ceremoniile ONU însa, prin anii ’50, doamna Roosevelt apărea flancată nu de Harriman, ci de Nelson Rockefeller. Pe scurt, cariera ulterioară a lui Harriman nu a fost la înălţimea performanţelor belice. Iar când Kennedy şi-a format echipa l-a numit pentru resursele sale de competenţă la sectorulExtrem Orient. După ce a negociat şi a adus textul Tratatului de la Moscova, preşedintele, mai mult decât încântat, îi atribuie în 1963 lui Harriman un rol mai vizibil: subsecretar pentru problemele politice.
Nu cred că pe Harriman îl mai interesau titlurile. Nu era vanitos. Avea 72 de ani şi în loc să-şi guste retragerea scriind memorii, se bucura că e implicat în problemele speciale şi grele. Era solicitat în decizii complicate de politică externă şi asta era de ajuns. Romanii ziceau: De minimis non curat praetor (Pretorul nu se ocupă de chestiuni mici). Faptul căHarriman examinează un dosar al României îmi dădea mari speranţe.
Ritualul semnării programată pentru România la ora 13 n-a luat mult timp. Eu am citit textul şezând şi observând că Harriman se apleacă puţin în dreapta mea ca şi cum ar fi vrut să vadă cum arata mesajul preşedintelui, cu antet sau fără? Harriman a răspuns oficial, în termeni apreciativi faţă de gestul României şi faţă de declaraţia acesteia. Apoi ne-a condus prin clădire şi ne-a arătat, într-un fel de tur al gazdei, biroul lui Rusk si sculpturile ce-l împodobeau, sala cu galerii de portrete ale secretarilor de stat si in sfârşit biroul său tot atât de confortabil ca cel al lui Rusk. Alături era pregătita o masă pentru şase persoane. Harriman adusese pentru cei trei români invitaţi (eu, ministrul şi consilierul), doi colaboratori, pe Crawford şi pe Vedeler, ce se ocupa în Departamentul de stat de relaţiile cu România.
Mă gândeam că un punct este câştigat. Din zeci de delegaţii prezente, una singura dejuna cu Harriman şi aceea era a noastră. Al doilea punct era buna dispoziţie a lui Harriman. Ea s-a manifestat în povestirea unor amintiri personale. Unele erau recente. Îl impresionase Rusia lui Hruşciov, în cele 12 zile petrecute pentru negocierea Tratatului la Moscova. Sub Stalin nu-şi putea imagina că va reveni într-un climat atât de destins, spunea el.
“Kremlinul, fortăreaţa inaccesibilă, e vizitată de public ca un muzeu oarecare. Hruşciov vine printre vizitatori fără pază şi discută cu ei. Unde e obsesia lui Stalin că îl pândeşte asasinarea?” Harriman mi-a arătat fotografia sa cu Hruşciov din revista Life. A povestit cum după o şedinţă a străbătut cu el curtea Kremlinului în drumul spre dineul din palatul Ecaterinei, împreună cu Hruşciov. Acesta s-a oprit şi a strâns mâna vizitatorilor. Le-a spus “Acesta este Gospodin Garriman. Am semnat cu el tratatul de încetare aexperienţelor şi l-am invitat la masă. Credeţi că merită? ” Lumea a râs şi a aplaudat. “Ce diferenţă faţă de epoca lui Stalin!” exclama Harriman. El era sensibil şi la autoritatea de care se bucura în ochii sovieticilor. (Mai târziu am citit în A. Schlesinger că Hruşciov ar fi spus: “Dacă-l trimite pe Harriman pentru tratat înseamnă că e ceva serios”). Dincolo de aspectele de climat, Harriman reţinea un fapt mai important: există mai multă flexibilitate în politica externă sovietică, ceea ce invită pe americani la reciprocitate.
Al doilea val de amintiri privea România după 23 august. A spus că a văzut cu ochii lui lumea aplaudând pe americani şi s-a convins de sentimentele de prietenie ale românilor faţă de America. A elogiat rolul regelui Mihai la 23 august. A fost invitat de rege la Sinaia, unde s-a dus însoţit de fiica lui, în 1946. “Pe drum, a spus el, l-am întâlnit pe Vîşinski şi m-am bucurat că-l văd. Ştiam că are mulţi soldaţi în ţara voastră. Dar am fost surprins să constat că el era păzit mai bine decât mine, având o escortă de trei ori mai mare decât a mea”. Avea amintiri plăcute, ţinea minte că a jucat tenis cu Petru Groza şi cum arăta Bucureştiul la sfârşitul războiului, când era pavoazat aşa cum îl văzusem eu, cu patru portrete: Stalin, Churchill, Roosevelt şi de Gaulle.
Harriman şi-a mai amintit că la Conferinţa de Pace din 1947 de la Paris, în cadrul căreia s-a hotărât realipirea întregii Transilvanii la România, a fost membru al Comisiei pentru ţara noastră. Ştia că şi Dej fusese în delegaţie? N-a menţionat acest lucru.
Mi-era teamă că dacă explorăm în continuare istoria nu-mi rămâne decât puţin timp pentru tema mea principală. Eram conştient că tot ce spuneam e pentru audienţe multiple: Harriman, funcţionarii săi, arhivele Departamantului de Stat, Dej, susţinătorii lui şi inamicii, instituţiile româneşti şi străine, în fine Moscova. Dar esenţa era: ce înţelege şi acceptă Harriman, ce transmite explicit sau implicit Bucureştiului?
Punctul de plecare a fost vizita recentă în România a ministrului american al agriculturii, Freeman. Eveniment important, a spus Harriman, util şi clarificator. În curând Freeman va raporta oral preşedintelui Kennedy (deci nu o făcuse încă). “Cum merg schimburile cu România?”,m-a întrebat. “Descreştere şi dificultăţi”, am zis eu descriindu-le. “Ce puteţi vinde?”, a întrebat el. “Am spus lui Hruşciov despre caviarul românesc care e mai bun decât cel rusesc, dar n-a fost de acord.” Discuţia a ajuns apoi la mobilă, sticlă, carne. Tarifele discriminatorii ne stau în cale, am afirmat eu. Ni se cer chimicale, vapoare întregi şi multă mobilă. “Dar ce este cu instalaţiile acestea de cauciuc?”, a întrebat Harriman, fiind evident la curent cu criteriile noastre pentru industria petrochimică. Am spus că interesul pentru aceste instalaţii este generat de intenţia de a valorifica resursele proprii, care la noi indică posibilitatea dezvoltării industriei chimice. Am încercat achiziţionarea de tehnologie din SUA, dar ne-am izbit de refuzul licenţelor, dar şi de termeni neconvenabili în privinţa livrării şi instalării. Din Occident am putut însă cumpăra unele instalaţii, fără aceste obstacole. Harriman a făcut observaţia că pe lângă licenţe există problema plăţilor. A urmat o conversaţie în privinţa creditelor tehnice asigurate de statul român şi, am susţinut eu, sistemul funcţionează fără probleme, spre satisfacţia reciprocă, România fiind privită ca un partener serios şi solvabil. La acest punct Harriman a emis prima sa opinie interesantă: există bunăvoinţă în cercurile oficiale în privinţa îmbunătăţirii relaţiilor cu România. Măsurile vor fi studiate cu atenţie, chiar dacă schimbarea nu se va produce dintr-o dată. Sunt obstacole cunoscute ca legislaţia, Congresul. Ar putea fi examinate acţiuni în condiţiile existente, fără Clauza naţiunii celei mai favorizate. M-am legat de acest lucru şi-am apăsat pe pedală: îmbunătăţirea generală politică poate că cere timp, dar sunt afaceri ce ar putea fi discutate de specialişti şi tratate expeditiv. De ce nu s-ar întâlni experţii? Harriman i-a întrebat pe Vedeler şi Crawford: voi ce părere aveţi, pregătiţi vreo propunere? Vedeler a răspuns fără entuziasm că propunerile sunt în curs de elaborare. Lui Crawford Harriman i-a adresat cererea să-l pună la curent şi să-i comunice părerea Legaţiei. Pe mine m-a întrebat în glumă: Ce părere aveţi de el la Bucureşti, se poartă bine, aveţi plângeri împotriva lui? A adăugat: “Crawford e un prieten vechi de-al meu”.
De la sfera economică, discuţia a trecut la cea politică. De fapt ele s-au întretăiat, dar când am pus la un loc toate întrebările de baraj presărate în conversaţie ale lui Harriman privind Albania, China şi CAER, am înţeles că el îşi construieşte evaluarea hotărâtoare.
Aveţi ambasador la Tirana? Faptul că Albania era în conflict ideologic cu toate ţările socialiste, în afară de China, era cunoscută, iar România începea să se distingă printr-o poziţie aparte. Am spus că toate ţările socialiste au relaţii cu Albania (pe linie de stat), că relaţiile noastre sunt normale şi că ambasadorul nostru s-a întors acolo după concediu. Semnul trebuia să fie clar: nu suntem în aceeaşi oală cu Albania, nu suntem un dizident zgomotos şi violent al lagărului, nu ţinem partea nimănui. În privinţa Chinei nu a cerut explicaţii dar a vrut să vadă dacă interpretarea lui e bună: atitudinea României faţă de China, crede el, e mai mult un prilej de a sublinia modul independent de a acţiona al României. Perfect, nici în sfera Chinei nu era cazul să fim înglobaţi. Despre presă el a spus zâmbind că ea caută subiecte senzaţionale. Harriman a trecut la CAER: cum a fost ultima sesiune? Ne-a dat satisfacţie în privinţa perspectivelor de industrializare şi care e poziţia actuală? Din nou am pus în relief abordarea noastră: România a subscris la rezultate, comunicatul a fost unanim, după noi CAER-ul e democratic când hotărârile se iau în asentimentul tuturor membrilor, în respectarea reciprocă a intereselor. Iar în materie de industrializare, România e profund angajată să o realizeze cu consecvenţă până la capăt. Ultimul punct de clarificat a fost independenţa. În trecut România, a spus Harriman, a fost considerată ca având o politică dominată de Moscova. Independenţa ce o afirmă ea a creat o atmosferă favorabilă în SUA, unde presa se ocupă de ea pe larg în ultimul timp. Aici am enunţat cât mai exact cele spuse de Dej. Ca ţară socialistă, politica noastră e orientată spre rezolvarea intereselor vitale ale ţării. Deşi presa se orientează spre ele, nu sunt lucruri spectaculoase în atitudinea României. A urmat răspunsul lui Harriman, care putea să reprezinte pentru mine încheierea misiunii: înţelegem că ceea ce face România nu e de dragul americanilor sau a altcuiva, dar trebuie să constate că unul din efecte este o mai bună atmosferă in SUA. Momentul trebuie folosit pentru îmbunătăţirea relaţiilor, în special în domeniul economic. SUA priveşte cu simpatie eforturile României în domeniul economic şi este dornică să ne ajute. Am exprimat întreg acordul ca această idee, adăugând că problemele litigioase cu SUA au fost rezolvate; arieratele financiare de pildă.Dl Crawford poate să confirme ca şi în altă materie partea română dovedeşte solicitudine totală, iar pe plan cultural schimburile sunt active.
Aş fi putut să mă declar satisfăcut, dacă nu m-ar fi ros o întrebare pe care şi-o pun americanii când încheie o înţelegere: It’s a deal? Cum ar fi: Batem palma, s-a făcut, ne-am înţeles? Au văzut americanii într-adevăr că se deschide pentru ei discret şi normal o poartă şi că ei pot veni pe ea fără tam-tam sau acorduri solemne şi fără atârnarea de sfori (no strings attached) de această înţelegere?
Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, Harriman a adăugat brusc: Spune-i D-lui Gheorghiu Dej din partea mea că americanii nu au consimţit niciodată ceea ce se numeşte împărţirea de la Yalta. Eu am fost acolo. Pentru noi procentele lui Churchill nu au fost valabile. În înţelesul americanilor acordul trebuia să fie fifty-fifty! Niciodată nu ne-am schimbat părerea. Alţii s-au abătut de la înţelegere, aşa cum am văzut-o noi. Am fost uluit de acest mesaj neaşteptat la care aveam sămeditez timp îndelungat.
Probabil că amintirile lui Harriman despre România anilor 1945-1946, erau mult mai cuprinzătoare decât cele din evocările de la masă. Nu este exclus să nu fi reflectat la acea suită de evenimente, la sfârşitul cărora America era scoasă din schema politică a unei Românii dominată exclusiv de Stalin şi de URSS?
Mai târziu, mi s-a povestit o întâmplare căreia n-am de ce să nu-i dau crezare. Relatorul era Ripoşanu, fostul secretar şi colaborator al lui Petru Groza în acei ani, iar eroul este Harriman. Director în MAE şi un tot-factum executiv era bătrânul diplomat Stoica, fost membru al delegaţiei României în SUA după primul război mondial şi colaborator al lui Titulescu. Întrebarea zilei era Vin americanii? Maniu şi ţărăniştii îl presau pe Stoica să le spună în ce direcţie merg evenimentele, ce se vede de la Externe? În ciuda prezenţei Armatei Roşii, cercurile politice ale partidelor istorice nu puneau semnul întrebării, ci al exclamării, la această sintagmă. Stoica nu ştia ce să răspundă în noianul de ştiri contradictorii. Harriman era la Bucureşti. Ştiindu-l un om de lume, care căuta societatea, Stoica a chemat la el pe una din surorile N, două frumuseţi nelipsite de la recepţiile înaltei societăţi. – Drăguţă, i-a spus el pe ardeleneşte, tu eşti fată deşteaptă. Încearcă la recepţia de mâine seară să-l abordezi pe Harriman; o discuţie, un dans poate, un toast. Spune-i că eşti într-o răscruce a vieţii, că nu ştii ce cale să apuci şi ce viaţă te aşteaptă, e mai bine să rămâi în România sau să pleci în momentele astea tulburi? Care-ar fi sfatul său? După două zile, domnişoara N vine la Stoica. -Ai vorbit? -Da. -Şi ce ţi-a spus? -A oftat, a zâmbit, a tăcut şi apoi mi-a spus că nu poate să-mi dea sfaturi, dar dacă ar fi în locul meu ar pleca. -Eşti o fată minunată, i-ar fi zis Stoica şi tot pe ardeleneşte: mulţam. M-am lămurit.
Ripoşanu susţinea că povestea a ajuns la Petru Groza care era încântat de ingeniozitatea testului şi la Maniu, care l-a respins, în ciuda insistenţelor lui Stoica să pună semnul întrebării la loc, fiindcă nu e sigur că vin americanii.
În plină cordialitate masa a luat sfârşit. Era joi 8 august şi timpul trebuia folosit. Am primit o indicaţie de la Bucureşti să cer audienţă la Rusk, dar faţă de îndoiala mea că aceasta ar fi utilă, mi s-a dat delegarea să “procedez cum e mai bine”. Deci vineri am luat masa în oraş cu Crawford şi omologul său român Bălăceanu. Cu acest prilej am avut un nou “insight”, adică un fel de “privire înăuntru”. Departamentul Comerţului nu a aprobat lista licenţelor, cu o singură excepţie şi am înţeles că are în continuare o atitudine refractară – ne-a spus Crawford. Licenţele sunt interzise pe motive strategice. E adevărat că tranşează Preşedintele, dar acesta ţine seama de Senat. Se cere timp, răbdare şi multă grijă. Convorbirea cu Harriman pe care o considera esenţială, a pus Departamentul de Stat la lucru. Se deschid dosare, se fac referate. A fost bine primită ridicarea restricţiilor pentru diplomaţi şi acum ne poate da vestea că a fost aprobată reciproca din partea americană.
Bate fierul cât e cald, mi-am zis. Am cerut să fiu primit din nou de Harrimanpentru ca aveam de transmis precizări şi completări. Răspunsul a fost prompt: întâlnirea va avea loc a doua zi, Sâmbătă, la ora 11:30 . Am mers cu Bălăceanu, dar la 10 fiindcă se schimbase ora. Vedeler era acolo, dar Crawford nu. Motivul: n-a mai putut fi anunţat de modificarea orei, care se datora chemării lui Harriman mai târziu la Senat. Nu era o întâmplare absenţa lui Crawford. Faţă de propunerile în care Crawford era pozitiv şi îndrăzneţ în raporturile cu România, funcţionarul de la biroul (desk-ul) României era rezervat şi neîncrezător. Observam că în resorturile administraţiei se întâmplă ceva ce nu ne favorizează, la Departamentul Comerţului, dar şi la Departamentul de Stat. Ne mai vorbind de Congres, unde existaucercuri direct ostile, aşa cum arăta declaraţia din aceeaşi lună august privind Săptămâna naţiunilor captive, care se adresa şi României, declaraţie care a produs cea mai mare indignare la Bucureşti. O preocupareoficială confirmată de texte ce au ieşit la iveală ulterior, era “crearea de tulburări în ţările satelite” (ale Moscovei).
– Nu vă supăraţi, a zis Harriman, fug la Congres. Se va vota în curând Tratatul. Există voturi, va trece, dar administraţia e interesată să obţină cât mai multe voturi peste majoritate. Ştiind că nu am timp prea mult la dispoziţie, am dat un ton mai oficial şi mai precis cererilor noastre: instalaţii, maşini, brevete, licenţe. Domenii clare: chimie, petrol, celuloză, hârtie, cauciuc, radio şi televiziune. Am dat din nou o listă refăcută şi completată la plecarea din Bucureşti. Propunem primirea unei delegaţii economice competente, condusă de vicepreşedintele Guvernului Gaston Marin, care e şi şeful planificării, precum şi discuţii serioase care să conducă la soluţii – am zis eu, în timp ce Vedeler lua note amănunţite şi Harriman era atent. Harriman a repetat reacţia de bunăvoinţă pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu România. Acum Administraţia a pus în studiu măsuri de îmbunătăţire cu toate ţările socialiste. Noi vrem relaţii bune cu toţi şi în special cu România.
Din spusele lui, am înţeles că demersul nostru are de trecut obstacole birocratice considerabile: cine te scoate din pachetul de măsuri şi îţi acordă statut special? Nu vor spune toţi să aşteptăm până se schimbă politica faţă de întreg Răsăritul? Dar Harriman a avut o atitudine pozitivă faţă de venirea delegaţiei după ce a cerut detalii privind şeful şi compoziţia ei. L-a întrebat pe Vedeler ce părere are despre venirea acum a delegaţiei iar acesta a răspuns printr-o gesticulaţie de indecizie. “Trebuie să fim pregătiţi să discutăm cu ea”, iar “ea trebuie să găsească uşi deschise”(vezi comerţul şi instituţiile vizate) a spus Harriman. Cu gândul că ar putea determina un răspuns grabnic, el l-a întrebat pe Crawford, când se reîntoarce la Bucureşti.16 august, a răspuns ministrul. Eram sigur că cei doi se vor întâlni fără Vedeler în acest răstimp.
Mai rămăsese ziua de sâmbăta 10 august. Am folosit-o pentru întâlnirea cu Davis care a venit la Bălăceanu acasă împreună cu Harriman. Davis, director al relaţiilor cu ţările răsăritene, fusese plecat cu Rusk la Moscova. Era deja la curent cu conversaţiile cu Harriman şi se declara optimist. “Nu uităm că americanii au promovat în lume spiritul afacerilor”, spunea el (ca şi Crawford anterior). A făcut un tablou al propunerilor interne. A vorbit mult despre Congres şi despre disputa deschisă dintre Congres şi Preşedinte în legătură cu Clauza naţiunii celei mai favorizate. – Nu o cerem acum, am spus eu, va veni timpul când tendinţele de liberalizare a comerţului SUA vor prevala. Dar ştim ca Rusk a cerut sugestii ambasadorilor săi pentru creştere exportului SUA. Prezentăm ceva în acest sens. – Vreţi delegaţia în acest an? a întrebat Davis – Da, am spus. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.
Cu acest prilej Crawford mi-a rezumat situaţia: Nu are atâta importanţă cât timp va cere răspunsul, important este că problema României e introdusă ferm pe agendă, e înţeleasă şi tratată de persoane cu greutate ca Harriman. Mai mult decât atât, el o abordează pozitiv, fiindu-vă favorabil.
Publicat în : Politica externa de la numărul 8
By doing this, you will affordable-papers.net be able to find a notion about the standing of the writing company.
