Când m-am reîntors la Bucuresti din calatoria de la Washington unde semnasem , din partea României, tratatul încetarii experientelor nucleare si avusesem discutiile cu Harriman, ma astepta un apel telefonic neobisnuit. Emil Bodnaras, personal, ma întreba daca am sosit cu bine si ma anunta ca sunt chemat fara întârziere la Eforie pentru raport. În zadar am spus ca nu l-am terminat de scris. -“Iei avionul si pleci!” M-am urcat în micul avion, ce ducea de la Bucuresti sacii cu corespondenta si persoanele convocate pe nepusa masa. Reflectam ca urgenta confirma importanta acordata întrevederilor de la Departamentul de Stat, dar mai arata ca o confidentialitateceruta imperios initial primeste acum un sens mai larg si ca Bodnaras era la curent cu misiunea mea.
Evocarea misiunii la Averell Harriman
III. Raportul de la Eforie si urmari
Când m-am reîntors la Bucuresti din calatoria de la Washington unde semnasem , din partea României, tratatul încetarii experientelor nucleare si avusesem discutiile cu Harriman, ma astepta un apel telefonic neobisnuit. Emil Bodnaras, personal, ma întreba daca am sosit cu bine si ma anunta ca sunt chemat fara întârziere la Eforie pentru raport. În zadar am spus ca nu l-am terminat de scris. -“Iei avionul si pleci!” M-am urcat în micul avion, ce ducea de la Bucuresti sacii cu corespondenta si persoanele convocate pe nepusa masa. Reflectam ca urgenta confirma importanta acordata întrevederilor de la Departamentul de Stat, dar mai arata ca o confidentialitateceruta imperios initial primeste acum un sens mai larg si ca Bodnaras era la curent cu misiunea mea.
La Eforie, cancelaria era instalata în apropierea marii. Gheorghiu-Dej si Chivu Stoica se plimbau pe plaja. Dupa amiaza era în avans si caldura era mai suportabila. La Secretariat mi s-a cerut raportul asa cum era si mi s-a spus ca manuscrisul ramâne acolo. Dupa un timp, cei doi si-au facut aparitia si am intrat cu ei într-o sala, unde s-a instalat si stenografa.
Ştiam ce riscuri îl pasc pe cel ce face un raport conducerii. Cuvintele bune erau foarte rare, daca nu inexistente (nu le-am auzit dupa criza cubaneza, am avut parte doar de o remarca scurta de tipul “delegatia s-a descurcat”) si reprosurile puteau curge torential (nu te-ai orientat, n-ai spus, n-ai dat raspuns, n-ai luat pozitie, n-ai folosit prilejul etc.) De data aceasta observam ca Gheorghiu-Dej pare relaxat si bine dispus. A fost informat deja, mi-am spus, si cel putin în linii mari e multumit, dar asteapta detalii. Am împartit expunerea în 5 parti corespunzând celor cinci întâlniri semnificative: Crawford – pe drum, doua discutii cu Harriman, întâlnirea cu functionarii superiori din Washington si cea cu U Thant, Secretarul General ONU, care m-a primit la reîntoarcerea prin New York.
Desele întreruperi ale lui Gheorghiu-Dej si dezvoltarea de catre el , pe larg, a ideilor în cauza erau un semn evident cavorbeste ca pentru a-si explica si fixa ideile. Relatarea despre conversatia cu Crawford a declansat din partea lui toate gândurile despre CAER si despre relatiile economice cu SUA. “E destept Crawford”, spunea el în legatura cu remarca acestuia ca în final comunicatul CAER nu spunea nimic despre “organul unic de planificare, de uniunile pe ramuri, de întreprinderile comune”, în timp ce întreaga presa a tarilor prietene vorbeste mult despre asta. Gheorghiu-Dej îmi dadea chiar o dezlegare retroactiva: “…ai putut sa te referi la asta fiind la curent.” În mintea mea ziceam ca nu asistasem înca la nici o reuniune CAER, acestea tinând de Ministerul Comertului si nu de Externe; alta institutie, alte peisaje. Era domeniul lui Bârladeanu si Gogu Radulescu, nu al lui Corneliu Manescu. La plecare, Gheorghiu-Dej îmi vorbise de comert si de tehnologii, mai putin de finantare. Suntem solvabili si atât. Acum îi dadea dreptate lui Crawford ca se preocupa de plati. Uite, polonezii au primit un credit de 500 milioane de dolari, spunea acum Gheorghiu-Dej. E drept ca pentru surplusurile americane de alimente si nu pentru industrializare. Ce bine ar fi sa obtinem si noi un credit, dar pentru instalatii industriale si fara conditii politice, desigur. Pâna si dobânda era analizata: 6% ar fi cam mult, dar 3-4% ar fi acceptabil, cu 2% nu ne da nimeni.
Am relatat istoria cu plasarea suncii poloneze pe piata americana, treaba de care s-a ocupat banca ce acordase creditul. Confirmând valoarea analogiei în gândirea politica, Gheorghiu-Dej a gasit exemplul cu sunca foarte instructiv. “Daca am da si noi de o asemenea banca, ar fi ceva. Acum ne tinem de maruntisuri. Polonezii au ajuns la un miracol comercialcu SUA, circa40 milioane de dolari anual cu produsele lor”, a spus el. Cu claritate mi-a dat sarcina sa discut atragerea de parteneri americani cu orice om legat de afaceri, finante, industrie “cu titlu personal, fara nici un angajament”.
Chestiunea obtinerii de sediu pentru ambasada, la Washington, nu l-a interesat prea mult pe Gheorghiu-Dej. În schimb, Crawford a mai primit o nota buna: “are dreptate, ce bine apreciaza!”, când am relatat comentariul lui Crawford la comunicatele noastre privind China.
Discutiile cu Harriman au constituit partea centrala a raportului meu catre Gheorghiu Dej, caruia i-am citit declaratia lui Harriman ca raspuns la mesajul sau la semnarea tratatului. “Foarte frumos”, a comentat Gheorghiu Dej, dar a întrebat: ” Ce s-a publicat în presa?” I-am spus ca ceremoniaa fost mult mediatizata, dar despreîntâlnirile noaste nu s-a scris nimic. “Probabil ca ei se gândesc sa nu ne creeze noua dificultati, si lor. Se gândesc la ceva mai serios.” La discutiile despre dezvoltarea comertului româno-american, iarasi a remarcat: ” Se vede ca si din partea lor au studiat.”
Dupa ce am reprodus spusele lui Harriman ca “România a fost considerata în trecut ca având o politica complet dominata de Moscova” si ca “independenta manifestata de ea i-a creat o atmosfera favorabila în SUA”, Gheorghiu-Dej a facut o lunga expunere. Era plina de reprosuri la adresa occidentului, în ea citindu-se toata supararea de a fi tratati ca sateliti în perioada de când el considera ca luase puterea efectiva, în 1952. America, spunea el, ar fi asteptat de la noi “gesturi deschise împotriva Uniunii Sovietice, de genul Iugoslaviei, sa zicem. Pentru ca de gesturile actuale ale Chinei se tem”. “Chiar daca am fi spus ca suntem independenti nu ne-ar fi crezut.”. “Ei ar fi vrut schimbarea starilor de lucru”, dar roata istoriei nu poate fi întoarsa. “Avem acelasi steag: marxism-leninismul, însa aplicarea în practica este în functie de factorii interni”. Sunt neîntelegeri, divergente, dar am reusit sa ne impunempunctul de vedere. Noi stim ce sunt acelea sovromuri (“o frâna, o trasatura negativa în relatiile cu URSS”). Nu mai vrem întreprinderi comune si uniuni de ramuri. “Hrusciov ne-a multumit pentru sinceritate.”
Gheorghiu-Dej cauta sa scoata în evidenta ca momentul Harriman lasa în urma o neîntelegere care a umbrit relatiile româno-americane. Înainte, erau luate în considerare de catre vestici doar actele de desprindere din sistemul estic, gesturi spectaculare, galagioase, de încordare. “Noi am fost tot timpul retinuti, nu am vrut sa ne ciocnim public, am cautat sa reglementam lucrurile întâlnindu-ne, vazând si facând, si, sigur, am avut dreptate”. Sensul era: acum se pare ca suntem întelesi, ca vrem sa ne conducem dupa capul nostru, fara sa parasim solidaritateasi legaturile cu tarile socialiste sau sa ne schimbam sistemul politic, economic si social si fara sa fim obiect de zarva internationala. Când Harriman constata ca e un moment prielnic ce nu trebuie pierdut, în substrat se întrevedea si o alta coincidenta de pozitii. Harriman nu dorea nici el variantaatât de neacceptabila pentru partea româna: ca România sa adopte pozitii antisovietice sonore si desprindere spectaculoasa de restul lagarului estic. Politicade destindere la care lucra Kennedy nu continea afronturi de acest tip la adresa URSS.
A fostrândul meu, dupa Crawford, sa primesc calificative bune: “Te-ai orientat bine în discutia cu dânsii. Când ai prilejul, sa nu obosesti în a sublinia ca România a avut pozitia ei întotdeauna .”, sau “Foarte frumos”.
La declaratialui Harriman, reprodusa de mine,ca “întelege ca ceea ce face nu este de dragul americanilorsau a altora”, ca “o mai buna atmosfera în Statele Unite e un moment ce trebuie folosit pentru îmbunatatirea relatiilor cu SUA, mai ales în domeniul economic”, si ca “SUA priveste cu simpatie eforturile în domeniul economic si ca este dornica sa ne ajute”, a exclamat: “Este un lucru extraordinar pe care noi trebuie sa-l folosim ori de câte ori vom avea prilejul. Sa spunem ca afirmatia asta a fost primita la Bucuresti de cercurile conducatoare cu mare satisfactie.”
La restul raportului meu nu au mai fost comentarii. Au fost ascultate cu atentie relatarile despre amintirile lui Harriman privind România si pe rege, impresiile lui despre Rusia si Hrusciov, interesul sau pentru relatiile României cu China si Albania. A fost apreciata intensitatea acestei discutii, o dubla întrevedere cu Harriman, acompaniata cu întrevederi paralele cu persoanele de la Departamentul de Stat, dar mai ales informatiile privind dificultatile pe care le întâmpina presedintele Kennedy în aplicarea unei politici si aunei deschideri economice în Est, din partea Congresului si chiara unor departamente. La acest punct nu numai Gheorghiu-Dej, dar si Chivu Soica (“Congresul la ei are prerogative mari”), au înteles ca procesul stabilirii unor noi relatii cu România va avea un ritm ce nu trebuie fortat si ca trebuie judecat dupa cumularile lui paciente, dar continue.
Consideram aceasta misiune personala la Harriman ca una accidentala. Eu maocupam la Minister de ONU, de organizatiile internationale si de diplomatia multilaterala. Daca nu ar fi fost de semnat la Washington un tratat cu experientele nucleare, nu as fi avut ce cauta la capitolul relatiilor bilaterale româno-americane. O corecta îndeplinire a acestei misiunipresupuneasa arat cum treptat am ajuns ca urmatorulpas concret sa fie considerat, de ambele parti, venirea lui Gaston-Marin la Washington pentru discutarea si semnarea unui acord economic bilateral si cum Departamentul de Stat îsi însuseste aceasta masura pânala punctul de a o vedea rezolvata în lunile ramase din 1963, lucruri pe care le-am prezentat detaliat în raport. De asemenea, am explicat ca am propus sa nu cer audienta la Rusk,”mai ales ca else va întâlni cu tovarasul Manescu la sesiunea ONU.” Am amintit ca Rusk i-a spus lui Corneliu Manescu la Geneva, în primavara anului 1962: “când ai probleme, poti sa te adresezi cu încredere mie”. Şi am încheiat afirmând: “atunci se va putea ridica chestiunea (delegatiei economice) în conditii mai bune, ca problema sa fie dezbatuta pe mai multe planuri.”
Ajuns la momentul, dupa mine neasteptat, când Harriman îmi ceruse sa-i transmitlui Gheorghiu-Dejdin partea lui frazele privind acordul de la Yalta , efectul a fost imediat. – Ce-a zis? Mai spuneo data. Am reluat: – Harrimanvrea sa stiti ca americanii nu au fost parte la împartirea sferelor ce se atribuie conferintei de la Yalta; stie, pentru ca a fost acolo. Ei nu au recunoscut procentele lui Churchill. Americanii au fost de parere ca situatia trebuie citita: jumatate-jumatate, si nu si-au schimbat parerea. Altii s-au abatut de la întelegere.
S-a asternut o tacere, în timp ce Gheorghiu-Dej procesa în mintea lui acest mesaj. În mod sigur era la curent cu ceea ce istoria numeste “bucata de hârtie data de Churchill lui Stalin”, una din cele mai cunoscute întâmplari din cursul celui de-al doilea razboi mondial si careia i se atribuie soarta ce au avut-o numeroase popoare enumerate în bilet. Literatura politica a întors pe o fata si pe alta acest moment, dezvaluit chiar de eroul ei principal. În cursul anilor, memoria mea asupra misiunii la Harriman a asezat la un loc special referinta la Yalta. Citeam tot ce întâlneam referitor la aceasta perioada. Am fost si mai intrigat de rolul si sensul referintei lui Harriman, când am vazut ca din cele doua documente ce se refera la discutiile avute cu el (una americana bazata pe biblioteca si arhiva lui în cartea lui Harrington si Courtney si a doua din arhivele românesti unde exista stenograma raportului de laEforie), remarca referitoare la Yalta lipseste, fiind deliberat omisa sau stearsa. Cu atât mai mult am vrut sa aflu ce s-a întâmplat la Yalta.
Churchill scrie ca fiind în vizita la Stalin, la Moscova, i-a spus acestuia, în 9 octombrie 1944: “Sa ne rezolvam afacerile noastre în Balcani. Armatele voastre se gasesc în România si Bulgaria. Avem interese, misiuni si agenti în aceste tari. Sa evitam sa ne ciocnim pentru chestiuni care nu merita. “
Îi întinde apoi foaia de hârtie pe care scrie:
URSS Marea Britanie
România 90% 10%
Grecia 10% 90%
Bulgaria 75% 25%
Ungaria si Iugoslavia 50% 50%
Stalin citeste, ia creionul si bifeaza: e în regula.
Scriind lui Eden, Churcill nuanteaza motivele actiunii sale: “Bineînteles, am studiat pe larg si atent chestiunea si nu ne ocupam decât de acordurile privind perioada razboiului”. La Moscova fusese o întâlnire bilaterala, iar decizii se luau de catre cei patru mari, care s-au întâlnit la Yalta, patru luni mai târziu (4-11 februarie 1945). Nu rezulta de nicaieri ca acolo aceasta problema s-ar fi discutat, dar când istoricii citeaza “împartirea de la Yalta” se refera întotdeauna la bucata de hârtie a lui Churchill, discutata cu Stalin cu câteva luni în urma, la Moscova.
Au stiut americanii de ea? Da, cu atât mai mult cu cât Harriman era ambasador la Moscova, în timpul vizitei lui Churchill.
Într-un interviu publicat în “Lectures pour tous” la Paris, în 1968, Harriman raspunde:
Harriman: – Nu s-a facut nici o aluzie la aceasta la Yalta. Când Churchill a venit la Moscova, în octombrie 1944, l-am prevenit deschis ca Statele Unite vor respinge toate aceste procente.
P. Winkler: – Atifost prezent cândChurchill si Stalin au mâzgalit aceste cifre pe bucati de hârtie?
Harriman: – Nu, dar Churchill mi-a istorisit despre asta. Iar eu i-am spus: “Presedintele va respinge asta si eu cred ca comiteti o eroare.” De altfel, nu cred ca Stalin a luat aceasta afacere prea în serios.
Harriman se dezbara, ca de un lucru neplacut si reprobabil, de chestiunea “bucatii de hârtie” , în alte texte ale sale, cum ar fi amanuntita descriere a lucrarilor Conferinteide la Yalta, unde nu o mentioneaza. El confirma repulsia lui Roosevelt- pentru sferele de influenta. În ochii presedintelui american, Yalta trebuia sa însemne “sfârsitul actiunilor unilaterale, al aliantelor exclusive si al sferelor de influenta, ca si al balantelor de putere si al tuturor celorlalte expediente încercate de secole si de regula esuate”. Întreaga conceptie postbelica a lui Roosevelt- era concentrataîn proiectul Natiunilor Unite.
Kissinger, în cartea sa Diplomatia se minuneaza de aceasta inovatie diplomatica. “Niciodata pâna atunci sferele de influenta n-au fost definite de procente”. El se mira cum Churchill a întreprins “un demers quijotic sa stabileasca viitorul Europei direct cu Stalin”, într-un moment în care “Marea Britanie a devenit prea dependenta de Statele Unite ca sa sustina initiative solitare.” Kissinger considera ca influenta a fost definita de prezenta militara a aliatilor într-o tara- sau alta, “cu sau fara procente”. Daca unele state au devenit satelite este din cauza ocupatiei militare, iar libertatea de actiune a Iugoslaviei se trage din absenta acesteia. “In timpul Conferintei de la Yalta, în februarie 1945, nimic nu a ramas din acordul Churchill-Stalin”, scrie Kissinger.
Churchill credea însa în valabilitatea acordului de pe bilet. Îi spusese înca la începutul anului 1944 lui Lord Moran, doctorul si confesorul sau, “Stalin nu se mai ocupa de Grecia. În schimb, spera sa aiba mâini libere în Bulgaria si în România”. Faptele confirmau strania pozitie de simetrie inversa a Greciei si României pe bucata de hârtie. În timp ce Vâsinschi intervenea la Bucuresti pentru fixarea solutiei politice, Churchill intervenea la Atena. El marturisea ca daca “ar protesta prea vigurosla Stalin, acesta i-ar putea raspunde: “Nu ti-am jenat actiunea din Grecia, de ce nu-mi lasi aceeasi latitudine în România?” Era perfect constient de implicatiile gestului sau de la Moscova.
“I-am spus lui Stalin: Pare mai degraba cinic sa târguim vietile a milioane de oameni în acest fel. Poate ca ar trebui sa ardem hârtia. O, nu! A zis Stalin. Pastrez-o!”
Protestul lui Harriman e valabil, daca facem distinctia între aprobare si achiesare O data cu razboiul rece si revenirea la limbajul conceptual realist al politicii de forta, sferele marilor puteri au devenit realitati tangibile sau mutual acceptate, o data cu dreptul fiecaruia de a interveni în sfera sa. Ma mirasem nespus ca Harriman îsi înfrânge repulsia fata de procente si le utilizeaza: fifty-fifty. Acum, la Eforie, vazând reactia lui Gheorghiu Dej, începeam sa înteleg. Mesajul lui Harriman ar putea sa fie tradus astfel: – Noi, americanii, nu am acceptat ca tarile sa fie obiect de împarteala. Daca spun fifty-fifty, nu înseamna decât ca voiam sa avem sanse egale cu altii si eventual tratament egal. Nu scrie nicaieri ca influenta sa fie monopolizata de cineva, în virtutea unor împrejurari sau abuzuri din trecut. Nu am considerat nici atunci, nici acum ca conjuncturile se transforma în situatii fatale.
Iar Gheorghiu-Dej l-ar fi putut interpreta astfel: vad ca nu-mi cereti sa anulez influenta cuiva , nici s-o înlocuiesc cu alta, ci sa accept o relatie bazata pe interese reciproce cu voi. Românii încep sa aiba relatii echivalente fata de doua mari puteri socialiste care se cearta între ele. Asa cum îmi spune Maurer, în virtutea independentei pe care o dorim, de ce n-am putea stabili relatii rezonabile si cu marile puteri occidentale si de ce nu i-am putea considera pe rusi drept partener major?
În mai putin de un an, dupa criza rachetelor, asistam înca la un acord nescris în care partile îsi luau angajamente semnificative. Consideram ca iesisem prin “momentul Harriman” din tiparele razboiului rece si din nomenclatura satelitilor, obtinând din partea SUA acceptarea si aprecierea unei politici independente si promisiunea unei asistente tehnice si a unor schimburi economice avantajose. Se putea numi asta un parteneriat? Postscriptum-ul la filmul de scurt metraj Eforie-Washington-Eforie este graitor.
1. Corneliu Manescu avea sa întâlneasca pe Dean Rusk în capitala Americii, peste o luna, anuntându-l ca România nu va fi atrasa în conflicte peste capul ei (pozitia împotriva actiunii militare a tarilor Tratatului de la Varsovia împotriva Cehoslovaciei în 1968 urma sa fie o dovada peremptorie ). Tot el spunea ca Dean Rusk avea pe masa dosarul întocmit de Departamentul de Stat dupa discutiile cu Harriman, în care se vorbea de proiectata vizita din 1964 a lui Gaston Marin si negocierile economice.
2. Asasinarea lui Kennedy a întârziat efectuarea vizitei, a convorbirilor economice, care au avut loc în mai 1964 cu rezultate benefice. La înmormântarea presedintelui în Noiembrie 1963, Gaston Marin, vicepresedintele Guvernului român a fost numit seful delegatiei noastre. El facea astfel un pas înspre negocierile care îl asteptau. Eram si eu în grupul oficial. Aflându-ma la New York unde conduceam, dupa plecarea lui Corneliu Manescu, delegatia româna, m-am deplasat urgent la Washington, unde data fiind întârzierea lui Gaston Marin si a delegatiei române, am fost singurul reprezentant în prima zi a funeraliilor, la adunarea sefilor de state si guverne la Departamentul de Stat, urmata de plecarea în grup la Catedrala catolica unde s-a tinut serviciul religios si apoi în cortegiul care a însotit pe jos sicriul pe afet de tun pâna la cimitirul Arlington, locul de înhumare. Dupa masa, împreuna cu Gaston Marin si însotitorii de la Bucuresti am participat la exprimarea oficiala a condoleantelorla Casa Alba, unde în linie stateau Jaqueline Kennedy si fratii presedintelui. La dineul de la Departamentul de Stat, presedintele Johnson, având alaturi pe Rusk, a multumitpe rând pentru prezenta delegatilor, care unul câte unul schimbau cu el câteva mesaje sau gânduri. Acest eveniment mi s-a întiparit în mod durabil în memorie.
3. Politica externa a României si-a manifestat necontenit independenta de gândire si actiune în parametrii scenei mondiale, europene si a tarilor propriului sistem. Pot sa confirm autenticitatea lor ca martoractiv la: primul vot politic la ONU diferit de cel al “lagarului” (denuclearizarea Americii Latine, noiembrie 1963), apropierea de tarile în curs de dezvoltare (Geneva, 1964 si New Delhi 1968), pozitia în conflictul israeliano-arab (1967 si 1973), stabilirea relatiilor diplomatice si recunoasterea RFG (1967), initiative pe plan european (1965), negocierea documentelor politice ale blocului (ca cele din 1966), misiuni de rezolvare pasnica în punctele fierbinti (Orientul Mijlociu, Africa si Cipru) si altele. În cursul deceniului anilor ’60, unicul mecanism de reflectie rationala si de orientare se afla în mâna lui I. Gh. Maurer, iar pozitiile luate de România aveautrasaturanuantei si flexibilitatii. Din momentul în care el a parasit scena în 1974, actiunile externe au capatat un caracter zgomotos, cu asperitati inutile si uneori direct contrare liniei în care se angajase anterior.
4. Pe masura ce profilul politicii externe românesti se contura în sistemul international, capatând credibilitate, interesul parteneruluiamerican crestea. Cooperarea se extindea la problemele globale în care SUA era vital interesata. Acestea erau închiderea razboiului din Vietnam, relatiile cu China, evolutia europeana si Orientul Mijlociu. În fiecare din aceste dosare existau referinte la pozitia, opinia sau actiunea Românei(dovada memoriile lui Kissinger). În fiecaredin aceste procese politice, România a construit punti peste crevase si linii de comunicare, cu constiinciozitatea unei mici firme antreprenoriale, ce-sida seama în ce lume competitionala traieste. Putine imagini ilustreaza intensitatea si semnificatia relatiilor româno-americane pentru aceste teme ca vizita lui Corneliu Manescu, pe care îl însoteam, la Dean Rusk, în toamna anului 1964, la un an dupa vizita sa din 1963. Ocazia a fost creata de criza financiara a ONU care a întrerupt pentru o luna activitatea Adunarii Generale. Rusk i-a oferit atunci lui Manescu invitatia de ramâne în acest rastimp cu alti trei diplomati români pentru a vizita si cunoaste de la un capat la altul Statele Unite. La masace a dat-o în final, tonul era de amicitie si încredere. Sa discutam despre Vietnam, a spus Rusk, ma intereseaza opinia voastra.
5. Relatiile româno-americane nu mai erau în sfera mea de atributii, pâna în 1982, când am fost numit ambasador la Washington. La acea data, parteneriatul înca functiona. Era însa ravasit de neîntelegereaprofunda, la noi în tara, a mecanismului de decizie în politica externa, care era în continua deteriorare. În timpul mandatuluimeu, Congresul a votat de trei ori clauza natiunii celei mai favorizate, în conditii în care Ceausescu proiecta în exterior o imagine negativa, diferita de cea din 1968, de pilda. Americanii se tinusera de cuvânt si (industriile de la Brazi si Bacau sunt marturie), licentele americane ne adusesera avantaje remarcabile pentru industria petrochimica. Când am parasit postul (fiind scos nu numai din Externe, ci si din orice activitati cu tangenta politica sau care presupuneau contacte cu exteriorul), comertul cu SUA atinsese un miliard de dolari. Trimiteam la Bucuresti propuneri ale oamenilor de afaceri (petrol, instalatii portuare), ale institutiilor stiintifice (Academia de Ştiinte, NASA), ale guvernatorilor (Texas, California, Georgia, Florida), ale marilor companii, ca sa primesc ricoseul constant si încapatânat al atitudinii negative a celei ce era noul si puternicul sfetnic al lui Ceausescu, consoarta sa. La Olimpiada din 1984, presedintele Reagan s-a ridicat în picioare ca sa salute trecerea delegatiei române, gest facut pentru înca cel mult 3-4 tari. Cred ca a fost ultimul semn al unei perioade fertile, dupa care a urmat brusc declinul. În anii ’80, cabinetul 2, al Elenei Ceausescu a reusit, dupa ce a respins zeci de proiecte, sa taie artera principala a relatiilor economice, renuntând unilateral la clauza natiunii celei mai favorizate.
6. Pe Harriman l-am revazut în acesti ani de ambasadoriat, la casa lui din Georgetown (Washington), unde asista, asa cum fusese toata viata, elegantsi distins, la receptiile organizate de sotia sa, mult mai tânara, Pamela. Salonul ei era un loc de întâlnire al vârfurilor democrate. I-am amintit nonagenarului de momentul în care daduse unda verde relatiilor româno-americane. Mi-a zâmbit, m-a batut pe brat, în stilul american de prietenie si într-un gest m-a îndemnat sa folosesc prilejul pentru a-i antrena pe prietenii lui. Într-adevar, acolo am auzit cuvintele: “luati-ma partener la Marea Neagra si va umplu tara cu petrol”(Hammer). Tot în acele cercuri am discutat proiectul american de a face din Constanta un Rotterdam estic. Tonul îl dadea însa de asta data administratia republicana, presedintele Reagan si vicepresedintele Bush, sub care relatiile româno-americane de pe vremea lui Kennedy, Rusk si Harriman, revalidate sub Nixon si Kissinger, constituiau o linie activa si productiva.
Legaturile româno-americane s-au multiplicat si intensificat în cele doua decenii, antrenând multe persoane si institutii din toate domeniile, cuprinzând nu doar comertul si tehnologia, ci si universitatile. A fost acolo un proces vast si benefic. Harriman avea motive sa zâmbeasca multumit privind în urma.
Bibliografie:
o Ball, George W. The Past Has Another Pattern. Memoirs. W.W. Norton & Co, NY, 1982.
o Betea, Lavinia. Maurer si lumea de azi. Ed. Dacia, Cluj, 2001.
o Churchill. Taken from the Diaries of Lord Moran. The Struggle for Survival 1940-1965. Hougheton Mufflin Co., Boston, 1966.
o Gaston Marin, Gheorghe. În serviciul României lui Gheorghiu-Dej. Însemnari din viata. Ed. Evenimentul Romanesc, Bucuresti 2000.
o Harriman, W.Averell and Abel, Elie. Special Envoy to Churchill and Stalin 1941-1946. Random House, NY, 1975.
o Harrington Joseph F. and Courtney Bruce J. Tweaking the Nose of the Russians. East European Monographs, Boulder. Columbia Univ. Press, NY, 1991.
o Kissinger, Henry. Diplomacy. Simon&Schuster, NY, 1994.
o Lazarescu, D.A. De-o fi una, de-o fi alta…de-o fi Yalta, de-o fi Malta… Ed. Agir, Bucuresti, 2000.
o De Launay, Jacques. Les grandes decisions de la deuxieme guerre mondiale III, 1944-1945. publ. G.V.Service, Nyon,1975.
o Dr. Otu, Petre. Misterul întâlnirii Corneliu Manescu – Dean Rusk. Magazin istoric 11(428), noiembrie 2002.
o Dr. Otu, Petre. Bucuresti – Washington 1963 – Sfârsitul tatonarilor. Dupa Arhivele Nationale istorice Centrale. Fond CC PCR, Cancelarie, Dosar 53/1963. document, Bucuresti, 2002.
o Retegan, Mihai. Razboi politic în blocul comunist. Relatiile româno-sovietice în anii saizeci. Documente, Ed. RAO, Bucuresti, 2002.
o Seaborg, Glenn T. Kennedy, Khruschev and the Test Ban. Foreword by W.Averel Harriman. Univ. of California Press, Berkeley, 1983
o Oral History Interview with W. Averel Harriman.
http://www.trumanlibrary.org/ orallist/harriman.html, 2003
