Anticiparea unor evoluţii în spaţiul european a fost de-a lungul istoriei un reflex justificat de înţelegere a viziunii politice a liderilor şi în consecinţă de predictibilitate a acţiunilor lor. Începând cu Napoleon, primul lider ce a gândit în termeni europeni, şi până la Schuman şi Monet, fundalul strategic şi ideologic al construcţiei – sau deconstrucţiei – europene a reprezentat un bun sistem de referinţă pentru analiza anticipativă.
Un asemenea demers pentru Europa anului 2008 este obturat însă sistematic pe de o parte de relativismul ideologic al generaţiei actuale de lideri europeni şi pe de altă parte de nebuloasele tactice şi instituţionale în care se afundă politica europeană.
Transformarea lui Tony Blair în purtătorul de cuvânt al lui G.W. Bush, balansul ideologic al lui Chirac între stânga şi dreapta politică în funcţie de interesul electoral de moment, prietenia lui Schroeder cu Putin, care a malformat strategia energetică europeană sunt câteva dintre derapajele care au creat un teren alunecos pentru actualii lideri ai marilor puteri europene. Gordon Brown, Sarkozy şi Angela Merkel întâmpină dificultăţi majore în repoziţionarea strategică pe harta politică europeană şi mondială, nereuşind deocamdată să imprime o tendinţă şi un contul clar politicii UE.
Cu toate acestea, se constată la nivel comunitar o oarecare agregare a voinţei politice, materializată în această toamnă prin reînvierea Constituţiei europene, ce intrase într-o comă profundă după referendumurile eşuate din Olanda şi Franţa. Trebuie recunoscut aici rolul jucat de Nicolas Sarkozy care la puţin timp după alegerea sa ca preşedinte al Franţei a reuşit să grăbească detensionarea orgoliilor naţionale şi instituţionale, creând contextul propice pentru semnarea Tratatului în decembrie 2007. Pe drumul deschis de acest pas important al integrării europene, vor avea loc în 2008 legiferări la nivel naţional ale Tratatului Constituţional, fie prin adoptarea de către parlamente, fie, unde este absolut necesar, prin referendum. Obiectivul principal în acest moment este de a avea un Tratat adoptat în toate statele membre înainte de alegerile pentru Parlamentul European din 2009.
Noul Tratat are meritul important de a crea funcţia de preşedinte al Uniunii Europene şi pe cea de responsabil cu politica externă, ambii urmând a fi aleşi de către guvernele naţionale pentru a reprezenta Uniunea în relaţiile cu terţi şi pentru a coordona agenda europeană. Rolul acestor funcţii va fi totuşi redus într-o primă fază, majoritatea statelor membre fiind concentrate încă pe dinamica imprimată de jocul intereselor naţionale. Ca urmare, noii lideri ai Franţei, Angliei şi Germaniei vor fi în centrul atenţiei în ceea ce priveşte politica Uniunii. Nicolas Sarkozy va continua probabil să construiască o atitudine mai prietenoasă faţă de SUA comparativ cu predecesorul său, Angela Merkel va căuta noi căi de convieţuire cu actuala largă coaliţie guvernamentală din Germania, iar Gordon Brown va trebui să facă eforturi spre a ieşi din obscuritatea cu care se înconjoară de când a preluat funcţia de prim-ministru. Însă dincolo de aceste mişcări tactice, Europa anului 2008 va fi flancată în mod determinant de alegerile din Rusia în primăvară şi cele din America în toamnă, ambele decisive pentru configurarea politicilor europene, cel puţin pe următorii patru ani.
Un alt element demn de remarcat pe agenda europeană a anului viitor este criza din provincia Kosovo care după toate probabilităţile şi dat fiind eşecul ultimelor negocieri, îşi va declara independenţa faţă de Serbia. Situaţia este cu atât mai critică cu cât statele membre rămân în mod irevocabil pe poziţii divergente, cel puţin deocamdată, în privinţa recunoaşterii independenţei Kosovo. Marea Britanie şi Franţa sunt dispuse la acceptare fără rezerve, pe când anumite state din sudul şi din sud-estul Uniunii se opun categoric. Grecia păstrează o solidaritate strategică cu Serbia, iar ţări ca Spania, Slovacia şi România, datorită situaţiei propriilor minorităţi, se opun faţă de crearea unui precedent pe calea separatismului. Şi la acest capitol influenţele de la Est şi de la Vest vor fi importante, ştiut fiind că SUA sunt în favoarea independenţei provinciei, iar Rusia insistă că independenţa Kosovo nu se poate realiza fără acordul Serbiei.
Pe lângă chestiunile geopolitice Uniunea Europeană se va confrunta în 2008 cu necesitatea tranşării reformei bugetare, mai ales a controversatelor cheltuieli cu politica agricolă comună. Cu toate că au existat anumite evoluţii pozitive în ultimii ani, politica agricolă continuă să creeze numeroase distorsiuni ale pieţelor, creând beneficii mai mult marilor ferme din Franţa decât statelor membre care au într-adevăr nevoie de stimularea agriculturii. Aceste distorsiuni sunt în mare parte motivul creşterii preţurilor la produsele agricole în ultima perioadă şi vor fi probabil folosite ca argument pentru demonstrarea necesităţii reformelor şi grăbirea introducerii acestora. Dat fiind faptul că Franţa va prelua preşedinţia UE în a doua jumătate a lui 2008, este de aşteptat ca Nicolas Sarkozy să încerce formularea unei poziţii decisive în perioada respectivă.
Strategia energetică europeană coroborată cu eforturile de combatere a încălzirii globale şi promovării resurselor energetice regenerabile vor ţine de asemenea ocupată agenda UE pe tot parcursul anului 2008. În vara lui 2007 statele membre au hotărât să reducă emisiile de gaze poluante cu cel puţin 20% până în 2020, obiectiv comunitar ce va trebui transpus cât mai repede în strategii naţionale. De asemenea, tot până în 2020, resursele de energie europeană vor trebui să fie formate, cel puţin în proporţie de 20%, din surse regenerabile cum ar fi energia eoliană, solară etc. Interesele în ceea ce priveşte politica energetică nu sunt însă convergente la nivel european, dat fiind faptul că noile state membre, aflate în plin proces de dezvoltare, găsesc constrângătoare criteriile ecologice ce implică costuri de implementare semnificative.
Această problematică vastă şi intersectată de interese divergente va reprezenta în mod sigur o ocazie pentru liderii europeni de a arăta în ce măsură statele membre şi mai ales celei trei mari puteri sunt dispuse să scoată Uniunea din starea de apatie în care a intrat în ultima vreme. Deşi nu se pot încă prevedea rezultatele concrete pe domeniile-cheie menţionate, putem spera măcar într-o înviorare a dezbaterilor ce vor stabili cum va arăta Uniunea cel puţin pentru următorii 10 ani.
