2008 este extrem de important pentru Rusia, un an în care plecarea preşedintelui Putin de la Kremlin închide un ciclu istoric şi deschide noi orizonturi. Toată lumea se întreabă cum va evolua Rusia. Rusia a înregistrat ani de creştere economică, şi-a consolidat armata şi a dezvoltat noi sisteme de armament, a construit parteneriate externe sau a contestat proiecte strategice ale Washingtonului. Pe scurt, Rusia revine în marele joc, dar în stil propriu. De aici şi întrebările legate de opţiunile Rusiei, de rolul pe care şi-l va asuma şi de impactul pe care politica sa externă îl va avea asupra scenei mondiale.
Dosare importante depind de Moscova: viitorul provinciei Kosovo, amplasarea scutului antibalistic american în Europa, programul nuclear iranian, piaţa hidrocarburilor. Rusia va avea un cuvânt de spus în toate aceste dosare, dar Rusia însăşi va depinde de răspunsul la o singură întrebare: cine va fi noul lider de la Kremlin?
Putin – preşedintele care a salvat Rusia
Vladimir Putin este, incontestabil, liderul care a scos Rusia din marasmul economic, a adus stabilitate şi chiar a reparat câte ceva din imaginea şifonată a unei ţări care a contat mereu în politica mondială, dar care ajunsese o voce nebăgată în seamă pe finalul mandatului preşedintelui Boris Elţîn. Mai presus de toate, Vladimir Putin este cel care a evitat fragmentarea Federaţiei Ruse şi a pus punct forţelor centrifuge care ameninţau mastodontul euro-asiatic care este Rusia de azi.
Produs al serviciilor de informaţii, devotat până la fanatism structurilor de putere şi valorilor naţionale, dedicat renaşterii Rusiei şi transformării ei într-un stat modern – chiar dacă după alt model decât democraţia modernă neoliberală –, Putin a fost omul providenţial pentru Rusia post-sovietică. Acesta este şi motivul pentru care este apreciat şi iubit de mulţi ruşi, este respectat de partenerii străini şi de inamici, a devenit chiar simbolul noii generaţii naţionaliste, adeptă a ideii unei Rusii unite, puternice şi respectate.
Dar Putin este şi omul acuzat de militanţii pentru drepturile omului că a sprijinit renaşterea puterii oculte a serviciilor secrete, că a instalat în punctele-cheie ale administraţiei federale şi locale oameni veniţi din structurile militare, că a înăbuşit în sânge separatismul cecen, că acceptă, fie şi tacit, derapajele antidemocratice ale foştilor colegi din KGB sau din urmaşele acestuia: FSB, SVR, FAPSI, GRU şi mai ales Serviciul de Securitate al Preşedintelui. De numele său sunt legate evenimente dramatice şi cu impact negativ asupra imaginii Rusiei: scufundarea submarinului nuclear Kursk şi intervenţia tardivă a echipelor de salvare – care a dus la moartea echipajului –, războiul total din Cecenia, operaţiunile antiteroriste de la Moscova – când Putin nu a ezitat să aprobe utilizarea unui gaz toxic de luptă împotriva teroriştilor, dar şi a ostaticilor acestora – şi Beslan, mai nou suspiciunile că serviciile de informaţii ruse sunt implicate în otrăvirea preşedintelui Ucrainei, Viktor Iuşcenko, în asasinarea ziaristei Anna Politkovskaya sau a fostului spion Alexandr Litvinenko.
Când a ajuns preşedintele Federaţiei Ruse, Putin era puţin cunoscut, chiar dacă venea din fruntea guvernului şi, anterior, lucrase în echipa primarului reformator al Sankt-Petersburgului, Anatoli Sobciak. Tot la Sankt-Petersburg, oraşul său natal, Putin a început să-şi construiască cu grijă cariera politică, imaginea şi destinul. Cu portretul ţarului Petru cel Mare afişat în biroul său – pentru a semnala astfel ce rol îşi asumă şi care sunt obiectivele sale –, Putin a cucerit foarte repede puterea.
Vladimir Vladimirovici provenea din serviciile secrete, dar nu din Direcţia Principală I – serviciul de spionaj extern – aşa cum bănuiau mulţi, ci din Direcţia a V-a a KGB, respectiv divizia de contraspionaj intern a temutei „companii”. El a activat în Germania, dar nu pentru a spiona, ci pentru a-i monitoriza pe spioni!
În august 1999, Putin devine prim-ministru şi două luni mai târziu ordonă invadarea Ceceniei după un val de atentate misterioase la Moscova sau alte oraşe ruseşti. Preia interimatul la Kremlin după ieşirea originală din scenă a preşedintelui Boris Elţîn, în ajunul Anului Nou, şi câştigă la scor alegerile prezidenţiale anticipate din 26 martie 2000.
Una dintre primele acţiuni ale noului preşedinte a fost schimbarea sistemului administraţiei locale: a împărţit Rusia în opt regiuni şi a numit în postul de guvernatori oameni din serviciile secrete şi un fost prim-ministru, Serghei Kirienko, şi el cu legături strânse cu structurile de forţă. A pus punct astfel forţelor secesioniste care ameninţau Federaţia Rusă. În decembrie 1998, Extremul Orient Rus nu mai era în zona de influenţă a rublei şi era atras deja în zona de influenţă a yuanului.
Putin a stabilizat „à la russe” Cecenia şi a respins orice tentativă a Occidentului de a se amesteca în dosarul caucazian. A sprijinit, în schimb, Statele Unite în războiul din Afganistan. Alungarea talibanilor de la putere a fost posibilă şi graţie ajutorului Moscovei, de la informaţiile din teren furnizate de GRU – serviciul de spionaj al armatei – la legăturile cu Alianţa Nordului: tadjicii şi uzbecii din grupările afgane anti-talibane au fost dotaţi cu tancuri din depozitele de la Colbasna, din Transnistria, şi conduşi de ofiţeri din divizia 201 staţionată în Azerbaidjan.
Parteneriatul strategic care părea să se dezvolte între Rusia şi Statele Unite a murit însă înainte de a se naşte. Rusia a fost nemulţumită de extinderea NATO împotriva voinţei sale, s-a opus proiectului american de amplasare a unui scut antibalistic în Cehia şi Polonia, a continuat să susţină programul nuclear iranian şi a vândut arme moderne Indiei şi mai ales Chinei. Relaţiile dintre Rusia şi Statele Unite s-au răcit însă foarte mult după revoluţiile portocalii din Georgia şi Ucraina. Alegerile din Ucraina au fost un proiect asumat personal de Vladimir Putin care nu a ezitat să meargă la Kiev pentru a-l susţine pe Viktor Ianukovici, adversarul politic al candidatului susţinut de Occident, Viktor Iuşcenko. Deja nu se mai vorbeşte de parteneriatul strategic Rusia-Statele Unite, ci doar de unul regional, Rusia-Germania. Este o relaţie politică susţinută de un interes economic comun: Rusia are gazul necesar Europei, în general, şi Germaniei, în special, iar Germania are conductele. Un interes care permite derapaje fie că este vorba de şantajarea Ucrainei, fie de „pedepsirea” Poloniei prin construirea unei conducte ocolitoare prin Marea Baltică.
Mai mult, în ultimele luni s-au înmulţit gesturile sfidătoare la adresa Washingtonului: vânzarea de rachete antiaeriene Siriei şi Iranului, manevre comune de amploare ruso-chineze, reluarea zborurilor bombardierelor strategice ruseşti în apropierea Americii de Nord, testarea şi construirea unor noi tipuri de rachete nucleare, în fine, anunţul privind trimiterea unei flote puternice în Mediterana şi Atlantic ca prim pas pe drumul unei prezenţe aero-navale ruseşti permanente în Marea Mediterană. Ultima acţiune aduce aminte de perioada Războiului Rece, o perioadă despre care se vorbeşte tot mai mult în ultima vreme.
Ce urmează?
Rusia are nevoie în primul rând de stabilitate pentru a putea continua drumul început de Putin. Va rămâne viitorul preşedinte, indiferent care va fi acesta, pe traiectoria trasată de Putin? Foarte probabil, da. Putin pleacă de la Kremlin, deşi au apărut deja oameni sau formaţiuni care îi cer să rămână, se strâng chiar semnături pentru a-l convinge. Dar Constituţia nu-i interzice decât un al treilea mandat consecutiv în fruntea statului, nu şi un al treilea mandat la distanţă de primele două. Putin ar putea reveni la Kremlin după un mandat gestionat de un politician ales, desemnat şi patronat din umbră sau din Duma de Stat de…Vladimir Putin.
Un al doilea scenariu ar fi crearea unui complex şi uriaş holding energetic, pe structura Gazprom, pe care l-ar exploata Putin în scopuri politice.
Indiferent cine va fi noul preşedinte, Rusia este obligată să aleagă în viitorul apropiat ce rol îşi asumă în lume. Va încerca să devină o putere globală, un fel de Uniune Sovietică mai mică, sau îşi va asuma statutul de putere regională? Va fi partenera Americii şi a Europei sau nu? Se va apropia de China atât de mult încât să pună în discuţie balanţa de putere globală? Dacă va alege o echidistanţă strategică între Statele Unite şi China, Rusia nu poate renunţa la un proiect geopolitic mai vechi, readus în discuţie din timp în timp: statutul de putere eurasiatică autosuficientă şi capabilă să-şi proiecteze puterea sau interesele oriunde în lume. Dar pentru a concretiza acest plan, Rusia are nevoie de refacerea unui stat al ruşilor din care ar putea face parte unele foste republici sovietice: Rusia, Kazahstan, Belarus, Ucraina, eventual unele zone separatiste de genul Transnistriei, Abhaziei sau Osetiei de Sud. Ucraina este, de altfel, în acest moment principala tablă de şah a confruntării dintre Moscova şi Washington. Dacă Rusia are nevoie de Ucraina în sfera sa de influenţă, Statele Unite sunt obligate să facă tot posibilul pentru a păstra Ucraina cât mai aproape de spaţiul euro-atlantic.
Toate aceste întrebări îşi vor găsi, poate, răspunsul în 2008, o dată cu scrutinul prezidenţial din martie.
