Uniunea Europeană a aniversat intrarea în a doua jumătate de secol a existenţei sale prin amplul proiect al elaborării şi ratificării unui nou tratat, gândit şi dorit să aibă forma şi consistenţa unei Constituţii. Acest demers are loc în paralel cu primirea a noi 10 membri în clubul european. Intenţia este ca tratatul să fie semnat imediat după 1 mai 2004, data oficială la care aceştia vor deveni state membre, dar înainte de alegerile pentru Parlamentul european din iunie. Acest termen a fost fixatpentru ca noile state membre să poată fi parteneri egali în proiect, dar şi în scopul de a le oferi cetăţenilor europeni accesul la forma finală a Constituţiei,în preambulul alegerilor. Astfel, 2004 ar trebui să devină un an istoric pentru UE, egal în importanţă cu anul Tratatului de la Roma, anul Tratatului de la Maastricht şi toţi anii tratatelor de aderare de până acum, la un loc. Întreg viitorul Uniunii Europene se află acum sub semnul întrebării, iar evenimentele din următoarele luni vor da răspunsuri fundamentale, unele cu efecte ireversibile.
Lipsa puterii de anticipaţie sau autosuficienţă?
Ca şi la începutul ultimului deceniu din secolul XX, în anul 2001 Uniunea Europeană era luată prin surprindere de evenimentele şi schimbările din afara graniţelor sale. În 1990, Comunitatea Europeană era cu privirea întoarsă spre sine însăşi, urmărind paşii mărunţi ai integrării economice, dorite de multe decenii, întârziate de ani de “euroscleroză” şi, în cele din urmă, organizate în obiective şi termene la Madrid în 1985. Umbrela Alianţei Nord-Atlantice proteja Comunitatea de “lumina de la Est”, conferindu-i simultan ascendentul de securitate imanent asupra Tratatului de la Varşovia. O lărgire a clubului era prevăzută, însă ulterior anului 1992 – termenul limită pentru definitivarea Pieţei Unice, urmând să includă ţări cu aproximativ acelaşi background mai ales politic, dar şi economic. Cooperarea acestor viitori membri în cadrul Acordului European de Liber Schimb garanta o lărgire fără implicaţii şi probleme majore.
Când zgomotul prăbuşirii Zidului Berlinului a zguduit întreaga Europă, Comunitatea a privit dincolo de fosta Cortină de Fier doar cu ochiul german, anticipând o reunificare naturală, însă atât, cel puţin pentru o vreme nedefinit de lungă. Dar un alt zgomot, poate chiar mai puternic şi mai hotărât, a pus Comunitatea într-o situaţie neaşteptată: toate fostele ţări comuniste băteau la porţile clubului european, dorind să devină parte la valorile şi principiile după care tânjiseră zeci de ani şi care ar fi putut să le garanteze continuitatea şi siguranţa drumului pe care tocmai porneau. Răspunsul Comunităţii a fost destul de ambiguu şi de abia la sfârşitul deceniului a fost declanşat procesul propriu-zis de integrare a acestor ţări.
Mai mult, Alianţa Nord-Atlantică trecea şi ea printr-un proces profund de chestionare şi redefinire a propriei identităţi, în noul context de securitate de după Războiul Rece. Iar în vecinătatea Comunităţii Europene începuse un război cumplit de sfâşiere etnică şi teritorială. În acest timp Piaţa Unică prindea conturul aşteptat, iar CE devenea Uniunea celor trei piloni ai Tratatului de la Maastricht. Construirea celui de-al doilea pilon ca unul al “Politicii Comune Externe şi de Securitate” dovedea că UE a conştientizat provocările şi transformările lumii de sfârşit de secol, dar că nu era încă pregatită să facă reformele necesare pentru a face faţă acestora.
Dezbaterile pe marginea uniunii politice şi de securitate au continuat până când un alt eveniment a tulburat aparenta nouă ordine mondială: atacurile de la 11 septembrie asupra Statelor Unite. Reacţia Uniunii a fost unitară în primul moment, dar pe măsură ce lucrurile evoluau spre războiul din Afganistan, nuanţările prindeau contur, tonalităţile erau diferite, pentru a deveni răspicat antagonistice în privinţa intervenţiei din Irak. Unii dintre membrii UE au devenit combatanţi alături de americani, alţii au făcut front comun acasă pe meterezele căutării eternei capacităţi militare şi de securitate europene, autonome faţă de NATO. În acest context de extremă presiune din exterior, insatisfacţia cetăţenilor UE nu era nici ea de neglijat, cu atât mai mult cu cât aceştia puneau problema a însăşi relevanţei Uniunii pentru existenţa lor, regăsindu-se din ce în ce mai puţin în complicatele mecanisme ale Bruxelles-ului.
Soluţie optimă sau soluţie de criză?
Aceasta este întrebarea fundamentală cu privire la organizarea Convenţiei pentru Viitorul Europei, decisă în decembrie 2001 şi pusă în aplicare în aprilie anul următor. Uniunea Europeană a anunţat cu surle şi trâmbiţe că este pregatită să avanseze în proiectul său de integrare, având în acest scop mai multe obiective de îndeplinit: să devină mai transparentă, mai eficientă, mai simplă în mecanismele sale şi, implicit, mai accesibilă şi mai apropiată de cetăţeanul european; să rezolve prea des reproşatul deficit democratic; să faciliteze asimilarea instituţională a noilor state membre; şi nu în ultimul rând să îşi definească şi întărească rolul global. Iar pentru că toate acestea aveau nevoie de un nume, a apărut ideea creării unei Constituţii Europene, misiune pe care a primit-o Convenţia.
În spiritul transparenţei şi democraţiei afirmate, această Convenţie a luat în calcul, la faza de redactare, opiniile unor foarte diverşi actori, atât la nivel european, cât şi naţional, din fiecare stat membru, plus statele candidate. Uniunea Europeană a susţinut această amplă reprezentare cu argumentul că aceasta este soluţia optimă pentru a realiza un document fundamental de nivelul unei constituţii, cu atât mai mult cu cât era vorba despre Constituţia europeană – cărămidă de temelie pentru viitorul unei organizaţii ce se doreşte puternică, pe plan intern şi extern. Rezultatul însă pune sub semnul întrebării validitatea acestui argument, având în vedere că proiectul de constituţie lasă unele lucruri insuficient reglementate, iar pe altele complet ignorate. Convenţia a fost mai degrabă o soluţie de criză adoptată de UE sub presiunea transformărilor care necesitau reacţii rapide şi răspunsuri prompte. Mai mult, problemele în discuţie erau atât de variate şi de complicate, încât era dificil ca o singură instituţie sau un număr limitat de actori să îşi asume responsabilitatea redactării unui text atât de comprehensiv ca acela al unei constituţii.
În ritm de vals sau în ritm de tango?
Sau mai exact, această propunere de Constituţie reprezintă un balans între un pas înainte şi unul înapoi sau între un pas înainte şi doi înapoi? Constituţia reglementează distribuţia competenţelor între statele membre şi Uniune, ceea ce este util pentru că astfel va fi clar cine ce face, în ce domeniu. Cele mai multe dintre aceste competenţe sunt însă împărţite între state şi Uniune, ceea ce nu reprezintă un progres foarte mare, având în vedere că toate competenţele exclusive ale Uniunii se referă la domenii economice, unde oricum nivelul de integrare supranaţională era avansat. Este de remarcat că Uniunea este competentă “să promoveze şi să asigure coordonarea politicilor economice şi ale forţei de muncă”, ceea ce însă, pe de-o parte este un limbaj destul de ambiguu, iar pe de altă parte va fi dificil de realizat prin prisma partajării sus-menţionate. Un alt progres îl reprezintă definirea unui mecanism de implementare a principiului subsidiarităţii, deşi formularea sa propriu-zisă a rămas la fel de greoaie şi de deschisă diferitelor interpretări, cu atât mai mult cu cât respectivul mecanism va spori birocraţia, fiind lipsit în acelaşi timp de o grilă mai substanţială de evaluare.
Reforma instituţională aduce câteva schimbări, dar care nu vor uşura în mod obligatoriu procesul de luare a deciziilor în UE. Preşedintele Consiliului European este o instituţie utilă în măsura în care va reuşi să ofere un echilibru şi o continuitate mai mare decât o face sistemul actual al preşedinţiilor prin rotaţie. Având însă în vedere că o singură persoană este mai subiectivă decât un conglomerat de decidenţi, şi că însăşi modalitatea ei de alegere poate fi discutabilă, această instituţie mai degrabă va reprezenta un măr al discordiei. În continuarea acestei idei, preşedintele Consiliului, al Comisiei şi Ministrul de Externe vor fi trei persoane şi trei presonalităţi în acelaşi timp, ale căror atribuţii pe undeva se vor suprapune, iar eterna întrebare: “la ce număr să sunăm în Europa?” rămâne încă fără răspuns. În privinţa cooperării în domeniul apărării comune, va fi interesant de urmărit cum state cu rivalităţi istorice, mai vechi sau mai noi, vor coopera în cadrul Agenţiei Europene a Armelor, Cercetării şi Capacităţilor Militare.
Constituţia în forma propusă este mai degrabă un vals diplomatic între soluţii necesare şi chestiuni sensibile, fiind rolul Conferinţei interguvernamentale să tranşeze aspectele discutabile sau neclare. Cum o va face este important, dar şi previzibil. Presiunile vor fi mari, opiniile divergente în multe aspecte, participanţii mult mai numeroşi, iar cei noi vor avea orgoliul de a negocia aspru pentru a căpăta legitimitate şi forţă; statele mici vor deveni mai importante pentru că vor fi mai multe, iar cei mari vor avea argumentul economic; simpatiile, dar şi antipatiile atât extra-europene cât şi cele dinlăuntrul clubului vor funcţiona la vedere, iar compromisurile vor fi jucate la masa favorurilor. Reforma instituţională va fi cartea de bază pe care Uniunea o va flutura în faţa lumii pentru a arăta cât de eficientă şi transparentă a devenit. Restul? Probabil va rămâne pentru un alt an istoric.
