Data de 3 octombrie 2005 va rămâne cu siguranţă în istoria construcţiei europene, fiind poate echivalentul actual al lui 9 mai 1950. Ceea ce s-a hotărât acum 50 de ani avea să schimbe faţa continentului european după cum hotărârea Uniunii Europene de a deschide negocierile cu Turcia şi Croaţia, dacă va duce la integrarea deplină a acestor state, va transforma încă o dată Europa, cultural, economic şi social, iar aderarea deplină a celor două state, completând lărgirea din 2004 şi aderarea viitoare a României şi Bulgariei, poate schimba în câţiva ani balanţa de forţe pe bătrânul continent.
Europa nu şi-a revenit încă din şocul ultimei extinderi şi nici din cel al respingerii Constituţiei Europene. Asemenea decizii îndrăzneţe luate într-un moment de instabilitate şi incertitudine internă pot părea riscante, dar, pe termen lung, se pot dovedi providenţiale în situaţia în care Europa în special şi lumea occidentală în general par o cetate asediată de terorismul generat de sărăcia şi închistarea tradiţionalistă a lumii islamice, instabilitatea politică din zonele proxime, de problema asigurării resurselor energetice şi ameninţate de o scleroză economică tot mai evidentă. În aceste probleme globale trebuie căutate explicaţiile pentru deciziile luate în prezent de liderii Uniunii Europene.
Regăsirea estului
La 1 mai 2004 Europa s-a echilibrat prin aderarea a zece noi state, majoritatea din est. Această balansare poate fi accentuată pentru prima dată în istorie spre partea orientală prin acceptarea deschiderii negocierilor cu Turcia. După zeci de ani de aşteptare, Consiliul European din decembrie 2004 a decis să deschidă negocierile cu Turcia în luna octombrie 2005, calendar respectat, în pofida opiniei publice nefavorabile şi a problemelor politice create ulterior de respingerea Constituţiei Europene. Data prevăzută iniţial pentru Croaţia a fost amânată deoarece autorităţile de la Zagreb nu au reuşit atunci să convingă Tribunalul Internaţional de la Haga că sunt pe deplin cooperante pentru capturarea generalului Ante Gotovina, considerat criminal de război. Aşadar, lărgirea se dovedeşte a fi cel mai important proiect politic al Uniunii Europene.
Vestul Europei desfăşoară de 15 ani un proces de regăsire şi modelare politică şi economică a Europei de Est la care se adaugă acum şi un stat până ieri parte a unui focar de conflicte etnice şi altul majoritar musulman şi jumătate asiatic. Dacă Croaţia estelegată de Europa Centrală prin fosta ei apartenenţă la Imperiul Habsburgic, Turcia are legături istorice complexe cu estul Europei şi conectează geografic această regiune cu Orientul. Ca o dovadă a afinităţilor mai sus menţionate, Austria a susţinut puternic deschiderea negocierilor cu Croaţia şi este o susţinătoare ferventă a drumului european al acesteia, în timp ce în ceea ce priveşte statul turc Viena din nou “asediată”, susţinută de o opinie publică ce se opune masiv aderării acestuia, a încercat să condiţioneze deschiderea negocierilor cu Turcia de recunoaşterea Ciprului.
Dincolo de rezistenţe, de temeri şi critici, negocierile au fost deschise oficial, iar dinamismul economic al statului turc, ca şi al esticilor, eurooptimismul predominant şi entuziasmul cu care au îmbrăţişat proiectul european vor putea face ca în câţiva ani şi pentru prima dată,Europa de Est să nu mai fie o problemă a continentului, ci însăşi soluţia .
Motivaţiile unei decizii
În primul rând, ceea ce se urmăreşte prin deschiderea negocierilor de aderare cu aceste două state este stabilizarea, democratizarea si controlul zonelor sensibile din vecinătatea UE. Trendul ar putea fi continuat în viitor chiar cu acceptarea candidaturii Ucrainei sau Moldovei, dacă acestea se vor decide în această direcţie, iar Rusia nu va ridica obstacole în calea lor.
Uniunea a înţeles că fără aceste două state, Politica de Securitate Comună riscă să se transforme într-o politică a insecurităţii generalizate. În primul rând sunt Balcanii Occidentali, locul conflictelor interetnice din anii ’90 si teatrul unor genocide şi încălcări flagrante ale drepturilor omului. Aducerea Croaţiei pe orbita statelor UE poate stimula democratizarea ţării împotriva influenţelor negative ale Serbiei şi crearea unui model pentru regiune. La fel în cazul Turciei, stat laic, dar şi musulman, aflat în imediata apropiere a unor zone fierbinţi ale momentului: Orientul Mijlociu şi Asia Centrală.
Orientul Mijlociu afectează Europa prin exportul de petrol, dar şi de terorism, trafic de fiinţe umane, imigranţi, proliferarea armelor etc., dar acesteia îi lipsesc în prezent mijloacele de a rezolva problemele de mai sus. Pentru a putea avea o influenţă asupra acestei zone, Uniunea Europeană are nevoie de Turcia pentru a obţine mijloacele şi influenţa dorită pentru a stabiliza şi face faţă provocărilor unei regiuni volatile. Aderarea Turciei poate da un nou avânt Politicii Externe şi de Securitate Comune tocmai prin poziţionarea sa geopolitică, dar şi prin armată, una dintre cele mai numeroase, neuitând nici faptul că este membră NATO din 1952, înaintea Germaniei. Politicienii europeni ar trebui să sublinieze importanţa Turciei pentru creşterea rolului internaţional al UE, dar având grijă să nu accentueze public rolul ei de a promova democraţia în întreaga regiune. Dacă Uniunea Europeană va avea o graniţă comună cu Orientul Mijlociu se va vedea în anii următori. Dar este un fapt de necontestat că Orientul a luat-o înaintea politicienilor şi începe să se instaleze el în inima Europei prin numeroşii imigranţi din Spania, Franţa sau Marea Britanie.
Uniunea Europeană a înţeles de asemenea că deschiderea negocierilor va constitui un impuls pentru reforme democratice în ambele ţări. În Croaţia persistă problema criminalilor de război, influenţele instabilităţii politice transmise de Serbia şi amintirea unor conflicte etnice sângeroase care au marcat anii ’90. Turcia lucrează de peste două decenii la sistemul ei legal şi la restructurare economică pentru a se apropia de Europa. Ca parte a campaniei sale de a îndeplini standardele europene, Turcia a abolit pedeapsa cu moartea, şi-a îmbunătăţit legislaţia în sfera drepturilor omului şi permite utilizarea limbii kurde de către minoritatea care se află pe teritoriul său. Dar este încă criticată pentru refuzul de a redeschide ancheta asupra genocidului asupra armenilor de la începutul secolului al XX-lea şi pentru refuzul de a recunoaşte Ciprul. Tradiţia politică diferită şi sistemul politic susţinut de armată rămân încă subiecte în discuţie, deşi influenţa militarilor în viaţa statului laic a scăzut treptat în ultimele decenii.
Economic, dacă Germania şi Franţa, ca şi celelalte state membre nu-şi vor depăşi problemele, peste zece ani UE va avea o economie sclerotică şi închistată. Turcia are în schimb o economie dinamică şi în creştere care ar putea aduce un aport de prospeţime.
Figurând printre cei mai mari importatori de petrol, gaz şi cărbune din lume, UE s-a impus ca unul din marii actori pe piaţa energiei, dar nu are încă o greutate reală pe scena diplomatică. Conştienţi de acest decalaj, responsabilii europeni acordă un loc din ce în ce mai important chestiunilor energetice în relaţiile pe care le stabilesc cu terţi.Conducta de petrol Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTS), inaugurată pe 25 mai 2005, face legătura între Marea Caspică şi coasta estică a Turciei şi a fost în principal construită pentru a oferi o alternativă la dependenţa vestului de un Orient Mijlociu instabil şi de capricioşii membri OPEC. Conducta este un element important care poate balansa puterea în regiunea Asiei Centrale, iar relaţiile comerciale bilaterale, inclusiv uniunea vamală Turcia-UE din 1995, ca şi lărgirea fac parte din contextul politic lag creat de conducta BTC.
O relaţie complexă şi dificilă
Chiar dacă argumentele în favoarea aderării Turciei sunt numeroase şi solide, mai mult de jumătate din europeni nu sunt de acord cu primirea sa în clubul european. Argumentele lor principale se bazează pe mai multe temeri: o nouă extindere ar fi periculoasă atâta timp cât nici cea anterioară nu a fost pe deplin asimilată, UE ar avea dificultăţi în integrarea unui stat mare, imigraţia, balansarea puterii decizionale spre o Turcie care va depăşi în viitor populaţia Germaniei, deşi aceasta se află cu un picior în Europa, valorile europene nu alcătuiesc baza sa culturală şi politică până la argumentele religioase ale catolicilor.
Chiar dacă politicienii au luat o decizie, chiar dacă Turcia va continua fără abatere drumul european al reformelor, este evident că acesta va fi un proces îndelungat. Va mai dura cel puţin zece ani până când Turcia va fi pregătită să funcţioneze economic, politic şi social ca parte a sistemului comunitar.
În secolul al XX-leea, Turcia se află din nou la porţile Europei şi este poate mai aproape de idealul ei secular, metamorfozat în formă, dar în fond acelaşi, visul sultanilor de a influenţa politica europeană şi de a fi trataţi ca egali de statele vestice. Ceea ce nu au reuşit războaiele purtate în trecut ar putea realiza negocierile de aderare. Desigur că raporturile s-au schimbat în timp, iar Europa trebuie să înveţe mai multe despre Turcia, după cum şi aceasta va trebui să convingă cetăţenii europeni de “bunele sale intenţii”, ceea ce înseamnă împărtăşirea unor valori comune şi decizia de a funcţiona conform lor. La fel în cazul Croaţiei, care, deşi cultural şi istoric este parte a Europei, trebuie să şteargă o imagine creată de istoria sa recentă marcată de dictatură şi conflicte etnice. Succesul alăturării celor două state la Uniunea Europeană şi influenţa lor viitoare vor depinde mai mult de aceste aspecte decât de procedurile birocratice.
