Nimic nu este mai prejos de condiţia şi demnitatea umană, mai pervers, umilitor şi nu în ultimul rând mai grav decât trădarea, adică urâţenia pământului, ca să contrasteze cu ceea ce Brâncuşi crea pentru românii de pretutindeni şi, o dată cu ei, pentru umanitate, cuminţenia pământului. Trădarea unui prieten, unei instituţii, unei idei, unei naţiuni este aceeaşi peste tot şi în toate timpurile.
Dar pentru frontul secret, acolo unde intelligence-ul face legea, actul pe care încerc să-l traduc în cuvinte trebuia să poarte un alt nume, nu-i aşa, adaptat la specificul domeniului. Iată de ce profesioniştii au înlocuit noţiunea de trădare, prevăzută şi sancţionată în toate codurile penale de pe mapamond foarte aspru, uneori chiar prin execuţii publice, cu termenul de defector. E un terman mai misterios, mai greu de înţeles, iar pentru cei păţiţi ori neiniţiaţi, foarte derutant, ce poate crea în opinia publică în loc de indignare şi blamul societal, confuzie şi dezbinare.
Pagubele defectorilor
Mă bucur că m-am aflat printre cei ce nu s-au încumetat să devoaleze un aspect tabu din activitatea instituţiei securităţii regimului comunist din România, şi anume existenţa a nu mai puţin de trei duzini de defectori. Adică ofiţeri care în timpul unor misiuni speciale au trecut cu tot cu bagaje, a se citi secrete de stat, de partea opusă baricadei. O baricadă ridicată la sfârşitul celei de-a doua mari conflagraţii a secolului trecut, pe criterii strict ideologice. Dar marea problemă o constituie faptul că pe frontul secret nu criteriul ideologic este cel ce operează distincţia între învins şi învingător, între succes şi insucces, ci criteriul valoric al profesionalismului, tradus prin poziţia de a fi, când se trage linia, cu un pas înaintea competitorului. Intelligence-ul exploatează de regulă şi insuccesul temporar, căutând să obţină beneficii, important este să scapi cu faţa curată pentru ca apoi să o poţi lua de la capăt, savurând de data aceasta o experienţă în plus, ceea ce creează fascinaţia şi dârzenia activităţii în domeniu.
Apariţia defectorilor a bulversat pur şi simplu aceste reguli nescrise ale jocului. Respectul faţă de adversar, cum stă bine oricărui gentleman, a fost înlocuit cu lovitura pe la spate, ceea ce creează un pericol fără precedent: lichidarea adversarului. Pericolul pentru beneficiar este că rămâne fără competitor. Într-o asemenea situaţie, competitorul fără apărare riscă să-şi expună conaţionalii la manevre dintre cele mai abjecte. Ţinta nu e neapărat de a face ceea ce vrei din fostul adversar, ci, mai mult decât atât, de a-l împiedica să-şi creeze un nou inteligence, bazat pe alte principii, de regulă cele ale democraţiei, de exemplu, pentru că tot s-a vorbit de succesul acesteia, cel puţin într-o parte a continentului european şi deocamdată redus doar la sfârşitul anilor ’80 şi începutul deceniului următor.
Comunismul, ca formă de organizare politică, perceput şi ca formă deviantă a puterii politice, a demonstrat de-a lungul carierei sale universale faţete dintre cele mai contradictorii, mai inumane, alteori de-a dreptul criminale. Printre acestea şi trădarea. Dicţionarele erudite ce tratează activităţile de spionaj şi contraspionaj dezvăluie existenţa a două categorii de defectori. Defectorii transfugi sunt cei care părăsesc teritoriul naţional şi o dată cu el privaţiunile unui sistem în care nu-şi mai găseau locul. Se metamorfozează extrem de rapid, devenind memorialişti sau moralişti, adică dispuşi oricând la „sacrificiul” de a fi folositori şi foştilor conaţionali prin sfaturi despre cum trebuie să se procedeze într-o nouă economie de piaţă şi în democraţie, devenite valori ale securităţii globale ce trebuie apărate prin cooperare. A doua categorie o formeză defectorii en place, cum îi mai numesc francezii. Aceştia rămân pe teritoriul naţional, fiind dispuşi la sacrificii şi mai mari, în sensul că se confruntă nu numai cu privaţiunile regimului, dar mai ales cu riscurile deconspirării. ªi, pentru ca nu cumva cineva să nu înţeleagă exact despre ce este vorba, să mai precizăm că există o deosebire fundamentală între defectori şi agenţi. Defectorii au luat din proprie iniţiativă hotărârea de a trece de partea adversarului, iar agenţii au fost studiaţi în prealabil de adversari pentru a fi atraşi treptat la colaborare prin şantaj ori mirajul unor beneficii materiale de substanţă.
Dar şi unii, şi alţii produc conaţionalilor aceeaşi pagubă. Îşi deposedează conaţionalii de cele mai teribile secrete, ca sănu mai amintim de inducerea lipsei de încredere, care, într-o societate de laborator, adică pe care s-au făcut şi se fac periodic experienţe strategice la scară istorică, poate să producă un adevărat dezastru. Or, apărarea valorilor unei naţiuni se realizează pe frontul secret tocmai prin păstrarea cu sfinţenie a secretelor, secondată de încrederea în instituţii şi profesionalismul de bună calitate.
Defectorii şi politica
Putem vorbi de transfugi politici? Evident că nu este vorba de mărunţii traseişti, ca să nu spunem oportunişti, care se plimbă pe la mai multe partide, ci de cei care la un anumit moment au luat hotărârea de a-şi trăda tot ceea ce aveau mai scump şi în care crezuseră cu sinceritate, pentru a se înhăma la un activism politic pe care-l înfieraseră până nu de mult cu mânie proletară.
Cum poate fi numită altfel acea emanaţie a unei revoluţii anticomuniste care a dus la instalarea la putere, cel puţin pentru perioada tranziţiei prelungite, a unor echipe de comunişti metamorfozaţi peste noapte din activişti de profesie ai partidului comunist în apărători ai democraţiei? La fel ca ei, cei care ţineau scutul şi sabia apărării revoluţiei proletariatului roşu, adică securiştii, care s-au transformat atât de rapid, parcă ar fi vorba de o operaţie specială, în mari posesori de averi, capitalişti în toată regula. În fond este vorba despre aceeaşi categorie de defectori, întrucât infiltrările au fost încă de la început reciproce, masive, cu simţ de răspundere şi bine acoperite. ªi unii, şi alţii au mai adăugat o mare doză de nesimţire, postând, în realitate mimând, misionarismul ideologiei liberale, chiar dacă de faţadă purtau nume dintre cele mai tradiţionale sau de conjunctură: social-democraţi, democraţi, populari, conservatori, naţionalişti etc. Până la urmnă tot regretatul Alexandru Paleologu a avut dreptate, atunci când vorbea, la începutul anilor ’90, că aşa-zisele partide democratice, apărute ca ciupercile după ploaie, nu erau altceva decât cioburi ale zdrobitului (nu cumva trădatului?) partid comunist.
Dar ce s-a întâmplat cu securiştii rămaşi, numiţi de dictatorul împuşcat şi activişti de profesie într-un domeniu special? Au fost condamnaţi să urmeze o cale asemănătoare cu mai-marii lor ideologi cărora le erau subordonaţi ori cu defectorii transfugi, adică s-au transformat şi ei în vajnici apărători ai democraţiei. ªi, pentru că democraţia se bazează pe confruntarea ideatică dintre partide, care mai de care dispus să se pună în slujba poporului prin promisiuni electorale, de regulă neonorate, poate în cele mai bune situaţii doar parţial realizate, adică tot nesemnificativ şi la fel de condamnabil, securiştii noului regim, transfugii locali, s-au pus pe treabă. Au aplicat exact, în limita şi spiritul noii legislaţii democratice, ceea ce ei ştiau şi făceau de mult: activism politic în domeniul special. Au trecut anii, au prosperat o dată cu societatea celor avuţi, au fost promovaţi în funcţii şi grade la care nici nu visau la început de carieră. ªi toate acestea pentru că au reuşit să-şi infiltreze agenţi peste tot, în toate cotloanele spectrului politic, pentru că, nu-i aşa, doar din interior poţi să vezi, să auzi şi să înţelegi ceea ce reprezintă riscuri şi vulnerabilităţi pentru sistem. Partidele se succed la guvernare, conform jocului democratic, dar şi al demagogiei ori manipulării, iar sistemul rămâne pentru că e apărat de cine trebuie. ªi nu e de mirare, pentru că, aşa cum scrie colonelul dr. Gheorghe Raţiu, fostul şef al Direcţiei I din Securitatea internă, adică al structurii centralizate şi specializate de autentică poliţie politică: „Ofiţerii de securitate au mimat încadrarea în epocă”, ceea ce înseamnă că au avut un exerciţiu îndelungat, fiind pregătiţi oricând să se îmbarce pe o altă navă ce pornea într-o altă direcţie.
Defectorii şi riscurile de securitate
Lumea începe să se confrunte cu terorişti. Noi nu avem terorişti locali, cu excepţia unor psihopaţi, dar imediat sunt puşi în lanţuri pentru a demonstra că organul veghează şi nu doarme. Defectorii intră în scenă şi ne amintesc de înţelegerea cu Carlos ªacalul, de la începutul anilor ’80, că doar nu putem să rămânem în afara efectului de sanctuar. Era o epocă în care de o parte şi de alta a baricadei ideologice se pregăteau comandourile anti şi liderii lor, deveniţi după încheierea Războiului Rece inamici publici şi a căror eficienţă constă, de data aceasta, în faptul că se ascund în zone de maxim interes pentru rezolvarea problemelor de securitate energetică, ceea ce face ca monitorizarea lor să producă export de securitate, prezenţa unor trupe de menţinere a păcii ori încercări, deocamdată nereuşite, de implementare a democraţiei.
Ne facem că nu vedem mineriadele sub latura lor teroristă, pentru că în realitate au fost exerciţii în câmp deschis, că doar nu era să-i lăsăm pe cei mai bine instruiţi din comandourile speciale să vegeteze. Lupta cu adevăraţii terorişti e crâncenă, iar în manualele colegilor occidentali scrie că antrenamentele eficiente se realizează de regulă simulând cazuri cât mai apropiate de cele reale. Defectorii de serviciu intervin şi comentează despre gravitatea situaţiei. Cei interni simulează încadrarea în epocă.
Trebuie să facem lustraţie, apelăm tot la ai noştri. Se deconspiră în lupta politică, adică în linşajul politic selectiv pentru cei care se depărtează de cauză ori au devenit ineficienţi, amânăm proiectul pentru a ne reorienta, a câştiga timp şi a reuşi să ne regrupăm forţele. Ne trebuie un comisar european, facem spectacol, implicând instituţia transfugilor, că doar nu ne-om cuminţi chiar acum la sfârşit de tranziţie, o dată cu integrarea în structurile europene. Cum survine un caz mai delicat, imediat îşi face apariţia şi ajutorul frăţesc al celor care au defectat în ţări mai ospitaliere. Adică fratele mai mare, plecat în străinătăţuri mimează că-l ia de urechi pe ăl mic de acasă, care nu-şi face lecţiile suficient de sârguincios pentru a ajunge şi el cineva, cândva.
