Obiectivul aderării României în 2007 este ambiţios, dar realistť, declara, la jumătatea lunii mai, comisarul pentru extindere europeană, Günter Verheugen, în cadrul unei conferinţe pe teme de integrare organizată la Bruxelles. În prezidiu, alături de Verheugen, se afla Adrian Năstase, care a reacţionat cu abilitate, spunând că ŤRomânia deja este un membru de facto al Uniunii Europene.
Recenta suită de declaraţii referitoare la şansele reale ale Bucureştiului de a se încadra în calendarul negocierilor de aderare, arată o schimbare spectaculoasă de registru a discuţiilor de la Bruxelles. După ce a fost ţinut pentru aproape trei luni sub duşul rece al criticilor şi scepticismului parlamentarilor europeni, devenind în câteva rânduri şi subiectul îndoielilor comisarului Verheugen însuşi, iată că guvernul Năstase se bucură acum de mult mai multă încredere din partea Bruxelles-ului. Premierul Adrian Năstase se dovedeşte un lider puternicť nu s-a sfiit să declare Verheugen după ce a lăsat să se înţeleagă că, până la urmă, voinţa politică este singura forţă care poate determina aderarea României în ianuarie 2007. O voinţă politică cu centrul de greutate la Bruxelles, dar care are nevoie de un contrabalans bine articulat la Bucureşti.
Comisia Europeană dă astfel primele semne ale unei noi formule de rezolvare a ecuaţiei din ce în ce mai complicate a puterii în Uniunea Europeana lărgită. Alegerea noului preşedinte al Comisiei, alegerile pentru Parlamentul European, votarea Constituţiei, gestionarea fazei post-aderare pentru cei zece noi membri, problema Turciei şi a Ciprului sunt elemente de o mare încărcătură politică ce se vor conjuga în urmatoarele luni pentru a configura structuri instituţionale şi o balanţă decisivă a puterii pentru anii care vor urma. În acest context, problemele legate de adopţiile din România sau de detaliile tehnice ale capitolelor de negociere cad inevitabil în plan secund.
Procesul extinderii trebuie definitivat, schema de securitate în sud-estul Europei trebuie întărită, iar piaţa comună trebuie consolidată. Atâta timp cât Bucureştiul dovedeşte suficientă forţă de mobilizare politică pentru a răspunde cerinţelor autorităţilor comunitare, capacitatea României de a deveni membru în 2007 nu mai trebuie chestionată. Aceasta pare să fie noua abordare a Bruxelles-ului, care astfel nu face altceva decât să ne ia o mare piatră de pe inimă. Cel puţin deocamdată.
Însă, problema care se ridică pentru România este preţul acestei aderări precipitate esenţialmente de voinţa politică. Încheierea negocierilor până la sfârşitul acestui an poate deveni o lamă cu două taişuri. A intra in Uniunea Europeană doar pe baza unui elan politic, însemnă un mare sacrificiu economic, dacă nu sunt urmaţi cu atenţie paşii negocierilor. Bătălia pentru pieţele de desfacere, pentru omologarea produselor, pentru acordarea cotelor de producţie sau pentru accesul la fondurile comunitare este una crucială pentru fiecare ţară- care aderă la Uniunea Europeană. Polonezii au împins disputa pentru subvenţiile agricole până la cele mai înalte niveluri în Consiliul European, ungurii şi-au făcut din omologarea palincii un obiectiv guvernamental, iar slovenii s-au bătut până şi pentru asigurarea cotei de producţie a viermilor de mătase.
Toate aceste detalii comerciale par triviale în comparaţie cu marele proiect politic al extinderii europene. Însă, să ne aducem aminte că Uniunea a fost concepută iniţial ca o piaţă comună, iar comerţul a fost elementul de căpătâi în fondarea multora dintre instituţiile comunitare. Jean Monet, unul dintre cei doi părinţi fondatori ai Comunităţii Europene, născut în regiunea franceză Cognac, renumită pentru producţia faimoasei băuturi spirtoase, provenea dintr-o veche familie de comercianţi. Iar pentru Jean Monet, ideea de a putea vinde Cognac în Anglia sau Germania, fără a întâmpina obstacole protecţioniste, a reprezentat forţa motrice a activităţii lui politice unioniste.
Cei care au înţeles şi înţeleg acest lucru, vor culege în anii care vor urma roadele integrării. Altminteri, statutul de piaţă de desfacere se va transforma pentru ei dintr-o teorie a conspiraţiei într-o realitate crudă. Iar, din păcate, românii sunt foarte slab pregătiţi în ceea ce priveşte capacitatea de a funcţiona eficient pe piaţa europeană. Extrem de puţine dintre firmele româneşti cunosc ce înseamnă o firmă europeană, care sunt regulile de acordare a dreptului de producţie exclusivă, sau care sunt modalităţile de obţinere a finanţărilor din fonduri europene.
Asociaţiile patronale româneşti, nu numai că sunt ignorante în privinţa mizelor integrării europene, dar sunt suficient de divizate ca să nu prezinte credibilitate pentru forurile de la Bruxelles, care ar fi interesate de atragerea lor în discuţii multilaterale. Cele mai multe dintre mai marile sau mai micile firme, care au sondat cu circumspecţie pieţele Uniunii s-au reîntors în ţară- strâmbând din nas şi ajungând la concluzia păguboasă că tot mai bine e să faci comerţ la tine acasă. Micii producători agricoli din România se zbat între visul de a Ťpune mâna pe nişte bani de la Bruxellesť şi frica de Uniunea Europeană, care îi va obliga să taie viile sau să renunţe la cazanul de ţuică. Evident că, în aceste condiţii, specularea şanselor economice pe care le ofera aderarea rămâne un deziderat pe cât de important, pe atât de abstract.
Chiar Adrian Năstase, într-una din vizitele efectuate recent la Bruxelles, ridica problema unei prezenţe mai substanţiale a firmelor româneşti în Europa. Problema s-a notat, însă, fără un interes sistematic manifestat de către factorii direct interesaţi din ţară-, lucrurile nu avansează deloc. Guvernul, pe de o parte şi comunitatea de afaceri, pe de alta, trebuie să realizeze că intrarea României în UE în orice condiţii, fără o consolidare a poziţiei de negociere, va fi deosebit de păguboasă. Aderarea nu trebuie să devină un scop în sine, ci să rămână ceea ce s-a dorit întotdeauna: un mijloc de creştere a bunăstării românilor.
Dacă politicienii români ar avea inspiraţia lui Jean Monet, comerciantul de cognac ar înţelege că integrarea europeană are la bază un set de reguli foarte stricte, dar care, dacă sunt bine cunoscute şi aplicate, pot aduce uriaşe beneficii. De această înţelegere va depinde dacă, odata cu aderarea la Uniunea Europeană, vom vedea excelentele vinuri româneşti pe rafturile supermarketurilor din occident, sau vom consuma telemea de Sibiu sub denumirea de Ťslovenska bryndzať.
