Scandalul Patriciu se dezumflă, în vreme ce Monica Macovei este în continuare sub atac, ceea ce întăreşte încă o dată ideea că recentul scandal a fost îndreptat în special împotriva domniei sale, premierul şi Patriciu fiind victime colaterale. În plus, a apărut pe tapet şi proiectul unificării PNL-PD. De fapt, tot ceea ce se întâmplă acum seamănă cu un elev leneş care-şi găseşte de lucru orice altceva decât să-şi facă temele.
Ţinând cont că Monica Macovei este practic vinovată de căderea lui Adrian Năstase, era de aşteptat ca “anumite” forţe să declanşeze un atac răzbunător. Rămâne în continuare surprinzător de ce preşedintele nu a schiţat nici un gest până acum să-şi apere ministrul – pe care el însuşi l-a impus.
Se întăresc astfel zvonurile care spuneau că Monica Macovei nu se mai află de ceva vreme în graţiile lui Băsescu şi se explică luările de poziţie diferite în diverse situaţii, ca de pildă cele referitoare la CSM şi la Ilie Botoş.
Oricum, este evident că şi lui Tăriceanu i se pregăteşte ceva. A şocat pe toată lumea anunţul făcut recent de PD care a stabilit deja data congresului de fuziune, deşi o minimă decenţă cerea ca acest lucru să se facă după o consultare prealabilă cu PNL. Nu de alta, dar poate Tăriceanu, de exemplu, şi-o fi luat bilete la mare pe 15 iulie…
Anunţul PD şi recentele acţiuni ofensive împotriva premierului demonstrează că Traian Băsescu s-a săturat de Tăriceanu şi încearcă prin toate mijloacele să-l elimine. Şi în momentul de faţă, datorită Constituţiei, nu dispune decât de un singur mijloc: fuziunea PD-PNL şi crearea unui alt partid cu un alt preşedinte – îşi face cineva iluzia că preşedintele noului partid va fi Tăriceanu? – care să devină şi premier.
Astfel se explică şi sprijinul asumat al premierului pentru Patriciu, liderul de facto al unei facţiuni importante din PNL. De altfel, facţiunea pro-Băsescu din PNL nu este foarte mare şi nici influentă, fiind formată mai degrabă din outsideri gen Stolojan, Stoica, Mona Muscă sau recent pedepsitul Boureanu.
Oricum, lovitura pică fix într-un moment în care toţi trei se aflau în plin elan: Monica Macovei pentru evoluţiile interesante din Justiţie, Călin Popescu Tăriceanu tocmai lansase o ofensivă politică liberală, iar Patriciu făcuse o achiziţie importantă în exterior.
O fuziune ciudată
Readucerea pe tapet a fuziunii vine într-un moment cum nu se poate mai prost ales. Atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, România chiar are alte priorităţi. În plus, discuţiile acestea dau o gură de aer nesperată PSD într-o perioadă în care acest partid este complet groggy.
Nu fac parte din cei care spun că PSD se va autodizolva. Însă, dispariţia lui Adrian Năstase şi Ion Iliescu, împreună cu unii dintre “dinozaurii” partidului îl transformă într-un partid “normal”. PSD nu mai are nici o şansă să devină partidul-stat care domina autoritar viaţa politică. Ba, din contră, erau toate şansele ca acest partid să ajungă marginalizat complet, intrând undeva la capitolul “etc.” al politicii româneşti, alături de Forţa Democrată a lui Petre Roman, PNŢCD (PPCD) sau partidul lui Emil Constantinescu, am uitat cum se numeşte…
Aşa, printr-o eventuală unificare a PNL cu PD, PSD este forţat să rămână strâns unit şi viaţa politică românească este forţată spre un sistem bipolar în care PSD să joace un rol important. Oricum, modul în care anunţul a fost făcut denotă fie prostie, fie pur şi simplu este o lovitură pe la spate.
De altfel, de la începutul anului tot asistăm la un joc de-a şoarecele cu pisica pe tema unificării. Tăriceanu a avut o întâlnire cu Stoica şi programase o întâlnire cu Stolojan, erau programate unele dezbateri, oricum o abordare ceva mai normală şi mai coerentă a ideii de unificare – deşi sunt convins că din partea lui Tăriceanu este doar tragere de timp fiindcă o eventuală unificare ar însemna o eliminare a lui din prim-planul vieţii politice.
Cât de utilă este în acest moment unificarea?
În momentul de faţă ambele partide au probleme serioase de credibilitate şi de competenţe. De asemenea, există serioase probleme ideologice. Dacă PD nu a avut scrupule în a-şi schimba ideologia social-democrată pe care o practica de 15 ani, cu PNL va fi ceva mai greu. Spre deosebire de PD, în PNL există mulţi simpatizanţi ai ideologiei – fără a fi foarte entuziasmaţi de performanţele şi prestaţia conducerii acestui partid. Din acest punct de vedere, eu unul sunt convins că majoritatea membrilor şi simpatizanţilor PNL s-ar opune unei schimbări ideologice. Ca să nu mai vorbim că, pe plan internaţional, PNL are o poziţie bună în cadrul Internaţionalei Liberale, spre deosebire de PD care a renunţat la Internaţionala Socialistă şi încă nu a fost primit în cea Populară, decât cu statut de observator. De altfel, aspectul a fost sesizat ironic de liberali care le-au spus democraţilor – “Ne invitaţi într-o casă de la care n-aveţi cheia”.
Dacă populismul practicat de preşedintele Traian Băsescu şi liderii de frunte ai PD ţine pentru moment loc de ideologie – este de văzut dacă asta poate rezista pe termen lung -, se ştie că ideologia creştin-democrată/populară nu a făcut prea mulţi adepţi în România, PNŢCD fiind şi în vremurile bune o formaţiune în jur de 10%, iar UDMR fiind votată pentru caracterul său de reprezentant al minorităţii maghiare, nu pentru ideologia creştin-democrată. Ca să nu mai vorbim de trecerea bruscă de la o doctrină la alta, asta după ce preşedintele afirmase cu numai câteva luni mai devreme că 80% din membrii PD sunt social-democraţi, care exclude din start orice convingeri. De altfel, UDMR este foarte important pentru devenirea creştin-democrată a democraţilor, iar accentele naţionaliste sesizabile în ultima vreme la Emil Boc şi la alţi lideri nu sunt în măsură să le aducă sprijin pentru intrarea în Internaţionala Populară.
În plus, dincolo de aparenţe, dintr-o eventuală unificare, PNL ar ieşi în pierdere. De bine, de rău, PNL este un partid cu o ideologie clară, cu structuri relativ puternice în teritoriu, bine reprezentat şi cu o seamă de personalităţi. De partea cealaltă nu există decât popularitatea preşedintelui Băsescu. PD nu are structuri puternice şi stabile, nu are personalităţi şi are un serios deficit de cadre. Băsescu a preluat partidul la 5% şi l-a adus la 30%, însă este o creştere artificală şi nu una organică. Deocamdată, baza nu există. Iar Băsescu a devenit un personaj previzibil şi repetarea aceloraşi scenarii mediatice este posibil să ducă la plictiseală. Mai ales că nici unul dintre proiectele majore ale lui Băsescu nu s-a îndeplinit. Din acest punct de vedere, pe termen lung nu văd bine PD-ul.
Lăsând la o parte totala inoportunitate a unei dezbateri pe acest subiect, acum, înaintea raportului de ţară, există o serie de probleme serioase care pun sub semnul întrebării fezabilitatea unui asemenea demers:
Piedici în calea noului partid:
Problema alegerii viitorului preşedinte.
Problema doctrinei: membrii PNL, respectiv PD trebuie să împace doctrina liberală cu cea populară (social-democrată).
Numărul mai mare de membri ai PNL, numărul mai mare de organizaţii liberale în teritoriu, structura organizatorică diferită ar face imposibilă paritatea 1/1.
Incompatibilităţile şi diferendele la zi din unele filiale ale PNL şi PD.
Inevitabila luptă pentru putere în preconizatul nou partid.
Inevitabila luptă pentru posturile din administraţia publică locală, pentru şefia serviciilor descentralizate.
Posibile diferende generate de poziţiile pe listele electorale sau desemnarea candidaturilor în cazul sistemului de vot uninominal.
Denumirea noului partid.
Unificarea ar fi avut sens imediat după câştigarea alegerilor, când existau o anumită sinergie şi un anumit entuziasm, şi în mod sigur s-ar fi evitat multe din discuţiile care au avut loc în cadrul Alianţei. În momentul de faţă discuţiile sunt inutile şi unificarea nu este nici o urgenţă, nici fezabilă din punct de vedere politic.
Din unificarea celor doi ar câştiga PSD
În ciuda ofensivei mediatice, PSD nu pierde prea mult din scandalul mătuşii Tamara. Şi este şi normal să fie aşa, de vreme ce oricum partidul avea lipită eticheta de “partid corupt”, iar despre Adrian Năstase folclorul spune că are o avere cifrată undeva între unul şi două miliarde. Aşa că debarasarea de “arogant” a fost mai degrabă o lovitură de palat internă decât una pentru îmbunătăţirea imaginii. Nu ştiu cât de mult îi va folosi PSD-ului debarasarea de Năstase şi Iliescu (faptul că “bunicuţa” nu a fost la munte cu “nepoţii” arată că el nu mai contează prea mult în partid, în ciuda încercării unor lideri de a-l scoate de la naftalină). Deocamdată, PSD trăieşte din seva celor 25-30% rămase, însă nu se ştie până când.
Din punct de vedere practic ar însemna crearea unei forţe politice foarte slabe, cu facţiuni interne multe şi în permanentă dispută şi, ce este cel mai important, ar însemna o întărire a PSD. Spectrul nostru politic ar fi dominat astfel de un partid de dreapta născut artificial şi de un partid de stânga nereformat, dominat încă de ideile comuniste. Ambele ar fi nişte construcţii artificiale, gata să se destrame la prima bătaie a vântului.
Din contră, fără unificarea PNL şi PD, PSD, imobil şi incapabil de reformă interioară va ajunge la periferia politicii în lipsa unor lideri credibili şi bătăliile politice s-ar da între democraţi şi liberali.
45% nehotărâţi
Stând strâmb şi judecând drept, observăm că partidele noastre se învârt în realitate undeva pe lângă 15-20%. Nu mi se pare îngrijorător faptul că Gigi Becali este pe cale să intre în Parlament, fiind acum destul de aproape de 5%. Voturile lui provin în mare parte de la Vadim şi de la PSD (în special din Vrancea, de exemplu, unde a construit case pentru sinistraţi, a furat masiv voturile PSD).
Atenţie, însă, este vorba de voturile celor care au o opţiune! Fiindcă ultimele sondaje ne arată că există un procent de circa 45-50% de potenţiali electori care sunt “nehotărâţi”. Ei nu se mai regăsesc în oferta nici unui partid, fie el “occidental şi european”, fie naţionalist, fie manelist. Aceşti electori sunt mai înclinaţi spre dreapta decât spre stânga şi nu mai gustă populismele ieftine cu care actuala clasă politică încearcă să-i atragă. Iar procentul lor tinde să crească pe zi ce trece şi oamenii înţeleg că actuala clasă politică are cu totul alte preocupări decât binele public.
Electorat există, însă un partid care să se adreseze acestuia nu există şi momentan are puţine şanse să răzbată într-o mass-media populistă. Un exemplu este ceea ce se s-a întâmplat cu URR, un partid care nu a reuşit să pătrundă în mainstream-ul media de la noi, deşi primise susţinerea unor personalităţi importante din elită: Pleşu, Liiceanu, Rebengiuc. Singurul cotidian care a încercat să-i susţină la vremea respectivă a fost Evenimentul Zilei. Din păcate, URR a eşuat din cauza imaturităţii liderilor care au avut câteva opţiuni eronate în ceea ce priveşte candidaţii. Iar acum, prin fuziunea cu fantoma PNŢCD, proiectul a fost definitiv încheiat.
Este evident că, în cea mai mare parte, actuala clasă politică este “încremenită în proiect” şi nu are şanse de evoluţie. Însă nu cred că soluţia este undeva “în afară”, ci sistemul trebuie schimbat numai din interior.
Actuala clasă politică este condamnată dacă nu va înţelege să se preocupe de problemele simple ale cetăţeanului şi va continua să viseze cai verzi pe pereţi. Atâta vreme cât agenda va fi făcută de problemele politicienilor şi nu de cele ale cetăţeanului, s-ar putea ca electoratul să-i lase la următoarele alegeri să şi le rezolve singuri. Acasă, în faţa televizorului.
