În România, semnele imposibilităţii fizice de integrare a ţării noastre în 2007 devin tot mai clare şi mai dramatice. Oricine ar arunca o privire sine ira et studio asupra realităţii politice şi sociale româneşti, ar remarca uşor cât de incompatibili suntem pentru a intra în U.E. Reformele reale în structurile cheie ale statului nu s-au făcut sau, după unele calcule, chiar s-a înregistrat un regres în raport cu începutul mandatului din 2000. Şi când ne gândim la reforme, ne referim la cele din justiţie, administraţie, mediu, iar reforma în agricultură – esenţială pentru a defini o ţară- membră a UE – este în pericol de explozie socială. Iar timpul se scurge inexorabil căci, la sfârşitul acestui an, toate capitolele ar trebui încheiate, iar în octombrie este momentul adevărului în ceea ce priveşte faptul dacă România este sau nu o economie de piaţă funcţională.
Trebuie să mă declar, alătur de toţi cei 80% dintre români, un eurovisător dar, aşa cum se prefigurează modelul politic de la Bucureşti în ultima vreme, visul meu are mici şanse de a se realiza (şi deci şi visul celor 80% din care consider că fac parte). Ori, în asemenea condiţii, un guvern responsabil pentru propria-i soartă ce va face? Nimic altceva decât să îşi schimbe strategia – lucru pe care consider că l-a început deja – şi anume să treacă de la eurooptimism la euroscepticism. Cei doi termeni sunt, oricum, nişte termeni ambigui şi în Uniunea Europeană, ei diferind de la mediu politic la mediu politic, dar în cazul României cei doi înseamnă “eurooptimism” – acceptarea faptului că pentru cetăţenii români şansa de a ieşi din situaţia de sărăcie endemică se poate realiza doar în interiorul UE, iar “euroscepticism” – faptul că integrarea nu va aduce nimic bun, ţara fiind transformată într-o piaţă periferică de desfacere, iar, de fapt, şansa ar fidoar situaţia unei zone gri care să “pirateze” piaţa europeană cu produse şi forţă de muncă ieftine. Cei doi termeni au devenit de multă vreme, şi mai exact din anul 2000, ideologii în sine cu o conotaţie tot mai precisă, mai ales că cei mai mulţi români nu fac deosebirea dintre globalizare (termen extrem de vag care mai ascunde, în plus, şi o doză de spaimă) şi lărgirea Uniunii Europene în favoarea noastră.
Este evident că o perspectiva sceptică este una care convine mult mai mult celor care s-au îmbogăţit pe seama contractelor cu statul şi prin afaceri dubioase, căci un asemenea comportament ar fi aspru sancţionat (şi este deja) în Europa, dar pentru moment nu e corect politic să te îndoieşti de politicile europene. Dar în subsolul discursului politic tind să intre tot mai mulţi termeni ai euroscepticismului comandaţi de structurile politice intermediare sau de funcţionarii publici speriaţi de viziunea unui stat de drept instaurat până în cele mai adânci structuri. Spaima de o piaţă mult mai liberă, în care rolul politicului este diminuat şi groaza de competiţie reală hrănesc şi vor hrăni ideologia sceptică, transformând-o, probabil, într-un subiect de maxim interes în perioada imediat următoare. Mai ales că e suficient de uşor să re-manipulezi cetăţenii prin metode care deja s-au consacrat în mediul european (adică nici nu ar fi nevoie de cine ştie ce geniu politic pentru asta). Întărirea fricii de marginalizare, naţionalismul identitar – UE fiind un spaţiu al disoluţiei identităţii naţionale, emergenţa minorităţilor etnice în raport cu majoritatea, dependenţa economică faţă de un alt centru etc. sunt tot atât de multe motive cu care se poate speria o populaţie care nu a ajuns nici măcar la maturitatea politică a foştilor noştri colegi de lagăr socialist.
Recentele mişcări de pe scena politică de la Bucureşti nu pot decât să întărească sentimentul că ne aflăm pe o pantă periculoasă în ceea ce priveşte integrarea europeană. În primul rând, sacrificarea interesului general pe altarul celui particular reprezintă poate cea mai evidentă expresie a faptului că, în numele scopului partinic de a câştiga alegerile, se poate pune deoparte motivaţia fundamentală – cel puţin pe termen scurt – a guvernării, aceea de a integra România în UE. Aruncarea a doi miniştri de mare importanţă în cursa pentru primării demonstrează că, de fapt, partidul tinde să devină mai important decât ţara- însăşi, care n-are decât să accepte orice de la conducătorii ei, căci oricum nu vor primi altceva decât sărăcie şi dispreţ.
Se poate spune că, într-adevăr, mişcarea politică de a-i desemna la funcţia de primar pe miniştrii Mircea Geoană şi Ioan Rus a fost o mişcare inteligentă pentru un partid politic, care şi-a prezervat candidaţii până înaintea campaniei electorale pentru a-i trimite odihniţi şi puternici în cursa pentru primăriile Bucureştiului şi a Clujului. Dar, din perspectiva integrării europene, scoaterea din post a unor miniştri de o importanţă esenţială pare a fi o greşeală de neiertat.
Plecarea lui Rus în campanie lasă ministerul său de izbelişte, şi permite baronilor să revină în scenă
Abia zilele acestea s-a definitivat proiectul de reformă a administraţiei, proiect care, pentru prima dată, poate fi considerat capabil de a determina o schimbare de proporţii în administraţia publică – atât la nivel regional cât şi la nivel central. Dar, faptul că exact în acest moment cel care ar trebui să conducă implementarea reformei se află în postura de candidat la primăria Clujului, face ca sistemul să se blocheze pe o perioadă nedefinită. Chiar dacă, să presupunem că ministerul ar putea funcţiona şi fără aportul decisiv al factorului politic – adică ministrul – este foarte improbabil ca în lipsa lui să se poată introduce operativ toate elementele proiectului măcar pentru faptul că lipseşte, o perioadă, legitimitatea celui care introduce corecţiile necesare.
Mai mult, evenimentele recente – reacţia politică a celor care au fost eliminaţi din PSD – arată că sistemul administrativ din judeţe sau sectoare ale Bucureştiului sunt dominate de cadre politico-economice extrem de puternice, care se pot opune cu succes implementării reformei, lăsând-o ca şi până acum – o simplă formă fără fond. Nunta fiului baronului Mischie cu fata altui baron local – fapt aparent banal, dar desfăşurat în momente extrem de tensionate politic – demonstrează puterea fără egal a organizaţiilor locale ale partidului de guvernământ, putere pe care o arată simbolic şi centrului. O nuntă grandioasă, frizând încă o dată apucăturile fanariote ale baronilor locali, ar fi putut fi doar un subiect pentru presa mondenă, dacă nu ar fi demonstrat încă o dată puterea bazată pe financiar a birocraţilor locali, deveniţi protectori ai zonelor lor de influenţă. Ei sunt primii care se vor opune unei noi ordini administrative, fie făţiş, fie prin întârzieri şi blocaje. Iar în lipsa unei puteri legitime şi cu mare forţă de schimbare – aşa cum s-a dovedit a fi ministrul Rus la Harghita, sau la Ialomiţa – nimeni nu se va putea apropia măcar de structura piramidală a puternicilor zonali. Iar aceştia, cu mici excepţii, deja şi-au pregătit maşina de propagandă antieuropeană şi antiguvernamentală, atâta vreme cât simt că de fapt centrul le este dator lor pentru voturi şi legitimitate iar nu invers.
Schimbarea cailor în mijlocul cursei pentru integrare dă şi mai mult apă la moară acestor protectori birocratici şi politici ai judeţelor, demonstrâmd că, de fapt, guvernanţii sunt mai interesaţi de alegeri – şi deci de puterea lor – decât de ţelul propus de toate partidele româneşti, acela de a intra în 2007 în Europa. Ori, în asta sunt necesari baronii locali, în atragerea de voturi şi de bani pentru partidele pe care ei doresc să le promoveze şi să le impună la centru, cu condiţia clară de a fi lăsaţi tot ei să îşi conducă protectoratele aşa cum cred de cuviinţă – în latină asta s-ar numi quid pro quo, iar în română “o mână spală pe alta şi amândouă obrazul”.
Asistăm, din păcate, la o politică a jumătăţilor de măsură pe care o promovează PSD-ul, pe de o parte ameninţă cu PNA-ul pe cei consideraţi indezirabili, pe de altă parte se pune în situaţia de a face în continuare jocul potentaţilor locali pentru atragerea de fonduri şi voturi, deşi foarte probabil dacă ar fi dus o politică coerentă ar fi avut câştig mai mare de cauză. Ori, până la urmă, intrat în acest joc, guvernul se va pune în situaţia de a-şi schimba mesajul electoral privind UE, atât la cererea baronilor birocraţi, cât şi datorită încetinirii peste măsură a reformelor.
Mircea Geoană – un primar lipsit de experienţă în locul unui ministru bun şi credibil
În timp ce vecina noastră, Bulgaria, cere cu disperare să iasă din tandemul cu România privitor la integrare, guvernul îşi aruncă unul din cele mai puternice atuuri diplomatice într-o confruntare în care imaginea contează extrem de mult. Ori,aşa cum se întâmplă cel mai des, ceea ce foloseşti cel mai mult se şi toceşte cel mai repede. Poate că figura lui Mircea Geoană va genera un curent favorabil pentru PSD în Bucureşti, deşi sunt cam sceptic. În schimb, fie că acesta va fi ales, fie că nu, imaginea lui se va deteriora extrem de mult. Şi se va deteriora din două motive, o dată pentru că Mircea Geoană va fi pus în situaţia de a se pronunţa asupra unor lucruri la care nu se pricepe în mod deosebit, ceea ce va genera suspiciune în electorat, iar pe de altă parte va trebui să facă faţă unui model de discurs în care evident nu excelează. Este foarte greu să faci faţă tipului de umor sau umori ale lui Traian Băsescu, care ştie că trebuie să fie votat şi în Primăverii, dar şi în Ferentari, sau dualismului şmecheresc al lui Mitică Dragomir, care, probabil, nu vrea neapărat să câştige alegerile, ci să se înfigă în sistemul de avantaje al Primăriei Generale, sau stilului debordant al Monicăi Tatoiu, care luptă pentru propria imagine. Este imposibil ca, după confruntările cu toţi aceştia, şi alţii precum Raj Tunaru, Mircea Geoană să mai poată afişa aceeaşi morgă occidentală de bon-ton la un cocktail, dar inoperantă la o crâşmă de cartier. Iar schimbarea de stil va genera o anumită disonanţă atât alegătorilor, cât, probabil, şi ambasadorilor acreditaţi la Bucureşti. Şi dacă, totuşi, se va întâmpla ca domnul Geoană să câştige alegerile pentru capitală, o bună parte din presă deja îi dă un vot de neîncredere, ceea ce este desigur un handicap la început de drum, căci deja mulţi plâng un ministru de externe bun care s-ar transforma într-un primar cel mult mediocru.
Este evident, din cele două exemple de mai sus, şi nu sunt singurele, că PSD-ul se află într-o situaţie cel puţin ambiguă în acest moment, dar de care era conştient de foarte multă vreme (de aceea se şi propuneau alegeri anticipate anii trecuţi)? dacă mizează pe scopul integrării în UE în 2007, va trebui să îşi sacrifice maşina electorală şi cea de făcut bani, iar dacă doreşte să câştige detaşat alegerile, va fi nevoit să apeleze la schimbarea de discurs ideologic privind integrarea în UE, lucru pe care aparent îl şi fac unii dintre reprezentaţii săi atunci când spun că poate ar fi mai bine în 2009 sau chiar mai târziu. Pentru că, în final, cineva va trebui să răspundă de faptul că timpul vieţii noastre trece doar pentru ca doar câţiva să beneficieze de o bunăstare care, de multe ori, o depăşeşte şi pe cea a celor bogaţi dintr-un stat membru UE.
