Bucuria unei victorii electorale a cuprins opoziţia, un segment important al presei şi o bună parte a societăţii civile. Toată lumea creditează o victorie extraordinară a opoziţiei în toamnă, când bătălia pentru palatele Victoria şi Cotroceni nu mai pare pierdută din start – dându-se astfel semnalul că opoziţia ar putea să disperseze aliajul aparent dur al puterii şi să reprezinte, în final, o nouă alternanţă la putere. Însă o analiză minuţioasă ar putea demonstra faptul că motivele de bucurie sunt încă premature şi că fericirea exagerată s-ar putea să genereze reacţii dintre cele mai diverse.
În primul rând, interpretarea cifrelor absolute conduce la ideea că victoria opoziţiei nu a fost atât de mare pe cât o prezintă presa şi opoziţia. PSD, în ultimă instanţă, s-a reîntors în bazinul şi mediul electoral tradiţional obţinând fără putinţă de tăgadă un număr mai mare de primari şi consilieri locali decât în 2000. Mai mult, oraşe mari care nu au avut o tradiţie electorală PSD-istă, precum Constanţa sau Iaşiul, fie au ales din primul tur, fie au dat speranţa victoriei rapide în turul doi. Mai mult, la Craiova, alt oraş important, s-a văzut că, de fapt, partidul este important, căci o dată ce partidul i-a retras sprijinul fostului primar Bulucea cel care l-a înlocuit din partea PSD a câştigat cu un scor foarte mare. Adică, pe scurt, PSD nu a suferit o înfrângere politică, el rămânând în continuare cel mai puternic partid în scoruri singulare. Înfrângerea însă a fost în altă parte, la nivelul imaginii şi a strategiei politice pe care a dus-o în campania electorală şi în perioada dinaintea acesteia. Iar abordarea greşită a temelor politice a generat creşterea în susţinerea opoziţiei de către cei care s-au prezentat la vot.
PSD, partidul satelor şi al oraşelor mici, a câştigat o victorie pe care nu şi-o mai dorea
Ceea ce aceste alegeri au demonstrat cu claritate este că partidul de guvernământ rămâne un partid al zonelor rurale şi al oraşelor mici, al unui electorat captiv nu foarte bine educat şi de cele mai multe ori sărac sau aflat în situaţie de dependenţă faţă de stat. Ceea ce nu a vrut să mai înţeleagă PSD este faptul că electoratul său rămâne acelaşi din 1990 până în 1996, iar scorurile mari din 2000i-au fost atribuite de un electorat aflat în derivă de încredere faţă de guvernanţii din acel moment şi nu de un electorat pe care el însuşi şi l-a format. Însă, în încercarea de a-şi modifica realitatea în propria schemă mentală, PSD a uitat tocmai de cei care îi erau fideli, în mod natural, generându-şi sieşi o criză de imagine şi de susţinere.
PSD a uitat că de fapt el nu a mai câştigat de foarte multă vreme marile oraşe şi că electoratul său este unul de vârsta a doua şi a treia, adică electoratul care are de cele mai multe ori nostalgia perioadei comuniste şi care nu are reacţii de respingere faţă de securişti şi foştii activişti PCR, aceştia aparţinând normal aceleiaşi tipologii intelectuale a acelei epoci. Apoi a uitat se pare că votul masiv pentru PSD este localizat în spaţiul rural, unde cetăţenii votează din principiu pe cine este la putere dintr-un calcul simplu: banii pentru sate vin de la judeţ şi cine are puterea în judeţ are şi puterea la sate, motiv pentru care “baronii” s-au înmulţit atât de repede şi au devenit “oamenii de onoare” ai partidului. Şi asta a înţeles PSD de mult mai multă vreme, chiar din perioada în care recruta masiv primarii altor partide pentru sine, fie prin şantaj, fie direct prin negocieri financiare, de aceea e uimitor cât de repede a uitat de unde îşi trage voturile. Scorul foarte bun pe care l-a obţinut PSD în spaţiul rural arată că electoratul a rămas neschimbat, deşi partidul a dat impresia că l-a părăsit.
Acest electorat captiv a fost abandonat de PSD în favoarea unei apropieri de tineri şi de electoratul urban, mai educat, deşi în oraşe PSD ar trebui să fie votat de muncitori, în virtutea doctrinei sale. Mutaţiile sociale care s-au produs în ultima vreme nu au fost luate în calcul de analiştii PSD, care nu înţeleg că proletariatul românesc este în continuă scădere, fie datorită închiderii de uzine şi fabrici, fie datorită faptului că tot mai mulţi muncitori au plecat sau doresc să plece în alte ţări să muncească. Locul acestora a fost luat de cei care lucrează în servicii sau de gulerele albe din companiile mari, dar şi de şomerii care au renunţat la participarea politică. Or, schimbările sociale determină şi vor determina o modificare a electoratului şi a intereselor sale.
În locul locomotivei Iliescu, PSD încearcă jeepurile tinereşti şi pierde
PSD, chiar dacă a simţit acest lucru (oare?), a încercat să găsească un alt tip de electorat în special format din tineri pe care să-i atragă cu mesaje mieroase şi concerte pe gratis, cu bere şi circ. Apariţia tot mai frecventă a liderului TSD Victor Pontaşi a Dacianei Sârbu pe posturi de televiziune a lăsat impresia că partidul se pregăteşte de schimbare. Or, dincolo de mari spectacole pe muzică de Queen cu participarea specială a lui Adrian Năstase, tinerii nu au aflat nimic din ce ar vrea partidul să facă pentru ei. Şi asta deoarece distincţia dintre guvern şi partid devine tot mai evidentă, iar ceea ce au uitat guvernanţii este că, în campania electorală, partidul este principalul vector de mesaj. Implicarea masivă a guvernului în structura de partid, reacţiile lui Victor Ponta la adresa lui Mischie, alungarea muncitorilor din faţa sediului PSD şi altele au făcut ca electoratul stabil al PSD (care este de fapt electoratul lui Ion Iliescu) să se simtă abandonat de un partid pe care nu-l mai recunoaşte. PSD s-a structurat nu ca un partid de tip american, cu baloane şi muzică, ci ca un partid care are grijă de bătrâni şi oameni nevoiaşi. Imaginea lui Ion Iliescu lângă o bătrână din Făcăieni este imaginea-simbol a partidului, şi nu exuberanţa Dacianei Sârbu, oricât de rău le-ar părea membrilor de partid.
Iar semnul electoratului a fost clar, cei care au participat la serbările opulente ale primarilor de sector sau ale “baronilor” locali fie nu au venit la vot, fie au votat pe altcineva. Şi asta pentru că votanţii PSD nu doresc mici şi bere pe gratis, ci doresc ceva mai uman în politică. Doresc în primul rând moralitatea şi omenia pe care a reuşit ani la rând să le sugereze Ion Iliescu. De aceea, abandonându-şi electoratul fidel, PSD se confruntă cu o criză de imagine similară celei din 1996, deşi în mod cert rezultatele guvernării Năstase sunt mult mai bune decât cele ale guvernului Văcăroiu. Căci ceea ce afectează imaginea partidului este aerul şmecheresc pe care îl afişează diverşi lideri de partid în contactul direct sau mediat cu cetăţenii. Iar de această criză, în mod natural şi normal, profită noua campioană de imagine, Alianţa Dreptate şi Adevăr.
Alianţa PNL-PD distruge “baronii” PSD; oare îi pregăteşte pe ai săi?
Campania Alianţei a fost evident mult mai dinamică şi mai flexibilă, folosindu-se fie de imaginea partidului, acolo unde era cazul, fie de oameni mult mai bine aleşi şi pregătiţi. Şi aceeaşi strategie au folosit-o alte partide din opoziţie, precum PUR la Bacău. Era evident că un inventator, cineva care a investit minte şi muncă în afaceri, îl va surclasa pe un Sechelariu care apărea în toamnă în topul celor mai bogaţi oameni în costum de marinar şi cu şlapi în picioare.
Alianţa nu a făcut altceva decât să le trimită alegătorilor vederi cu imaginea lui Sechelariu şi cu biografia acestuia, şi mitul clădit de atâta vreme s-a prăbuşit ca un castel din cărţi de joc. Am putea spune că imaginea unui Sechelariu plângând în faţa alegătorilor – pe care declară că i-a gâdilat din plin – ar putea fi noua imagine a unui PSD care şi-a abandonat electoratul, pentru că acesta, înţelegând că “baronul” local nu va mai fi sprijinit de la centru, l-a părăsit fără nici o strângere de inimă.
Strategii politici ai Alianţei D.A. au remarcat mult mai repede şi mai bine care sunt noile tendinţe sociale şi le-au speculat rapid. Orice analist politic ştie că, după o perioadă de creştere economică şi bunăstare – şi aceasta există în mod indubitabil, seamă dând creşterea spectaculoasă a creditelor pentru consum ale populaţiei -, electoratul tinde să ceară scăderea taxelor şi a impozitelor, adică politici de dreapta. Or, tocmai asta promit PD şi PNL. Şi în timp ce PSD întoarce spatele propriului electorat, A.D.A. îşi formează noul bazin electoral tocmai din acei cetăţeni pe care PSD i-ar dori şi el să îi reprezinte.
Desigur, poziţia partidului de guvernământ este că, de fapt, a câştigat primul tur de scrutin, iar cifrele seci tind să îi dea dreptate, dar nimeni nu crede de fapt în aceste cifre. Pentru că ele spun că ţara noastră are încă un număr uriaş de sate în care conservatorismul de tip socialist persistă, în timp ce în marele oraşe dinamica socială modifică percepţiile politice pentru tot mai mulţi cetăţeni. Iar acolo unde situaţia socială nu s-a modificat în mod semnificativ, votul contra PSD a fost un vot de reacţie la corupţia şi minciuna care îi înconjoară pe oamenii pe care se sprijină partidul şi liderii lui.
Sfaturile “tovarăşului Stalin”
Ceea ce de fapt pune mari probleme guvernării PSD în această clipă este cum va conduce, cel puţin timp de cinci luni, relaţiile cu acele consilii judeţene în care nu mai deţine controlul sau controlul absolut. Adio, teleconferinţe cu pumnul în masă făcute de guvern cu judeţele, adio, cereri de demisie intempestive ale diverşilor miniştri către subordonaţii lor din teritoriu, căci aceştia pot suficient de repede să sară în altă barcă politică, cum probabil au mai şi făcut-o. Or, această situaţie înseamnă de fapt coşmarul unei guvernări, atunci când, de fapt, în loc să îşi implementeze programele de reformă, se vede nevoită să negocieze tacit cu opoziţia preluări ale oportunităţilor care, în condiţii normale, i-ar fi adus câştig electoral sau de imagine.
Însă nici poziţia câştigătorilor nu va fi una extrem de uşoară, căci, învestiţi cu încredere, legitimitate şi respect, se vor vedea nevoiţi să negocieze de pe alte poziţii decât cele ale câinelui bătut (formulă psihosocială de care face simbolic cel mai des uz opoziţia – oricare ar fi ea – în România). Acolo unde au câştigat, primarii şi consilierii locali sau judeţeni se vor afla într-o poziţie extrem de delicată, căci fondurile SAPARD, PHARE sau chiar guvernamentale se dau pe proiecte bune, şi nu pe bune intenţii sau milă electorală.
De aceea, tovarăşul I. V. Stalin, când scria un articol cu titlu identic (care din nefericire a cauzat milioane de morţi sau internaţi în lagăre), atrăgea atenţia asupra unui fapt, care rămâne valabil şi în democraţie – victoria, oricât de zdrobitoare ar fi, dacă nu e administrată corect se poate transforma oricând într-o înfrângere completă. Căci o bătălie câştigată nu rezolvă problema războiului.
