În momentul în care Ion Iliescu l-a graţiat printr-un ultim act prezidenţial pe cel care l-a ajutat de atâtea ori, liderul minerilor, Miron Cozma, toată lumea a început să vorbească despre un război în sânul PSD şi să prorocească destrămarea partidului.
Analiştii văd în acest gest normal pentru Ion Iliescu o lovitură pe la spate dată lui Adrian Năstase, contribuind astfel la hiperbolizarea personajului. Din păcate însă aceste analize pornesc de la o premisă greşită. Şi anume că PSD este un partid politic normal, condus de oameni politici normali. În realitate, PSD este o grupare de interese economice, foarte bine organizată, din acest punct de vedere fiind chiar cea mai bine organizată structură din România. În acest partid nu au existat niciodată conflicte, deşi presa a vorbit mereu de ciocnirile între “ăl bătrân” şi “ăl tânăr”. Ion Iliescu şi-a impus întotdeauna punctul de vedere, secondat de un Adrian Năstase pe post de principe moştenitor. Acesta din urmă, deşi a avut o serie de iniţiative pentru modernizarea şi transformarea partidului, s-a supus fără crâcnire ordinelor ştiind că, odată şi-odată, tot el va ajunge în fruntea bucatelor, căci în PSD nu a apărut un al doilea lider de anvergura lui Năstase, Mircea Geoană fiind mai degrabă o caricatură de politician – iar Dan Ioan Popescu şi Miron Mitrea fiind prea rudimentari pentru a emite pretenţii. Gestul de revoltă al lui Ioan Rus de după alegerile locale şi trecerea lui pe linie moartă în partid au arătat în mod clar cum stau lucrurile şi ce păţeşte oricine are tupeul de a mişca în front.
PSD nu se poate despărţi de Ion Iliescu
Alegerile au arătat în mod clar pentru oricine că electoratul partidului este exclusiv electoratul lui Iliescu. De altfel, nici în campanie, PSD nu a încercat măcar să atragă un alt electorat, ci doar să şi-l mobilizeze pe cel existent. În aceste condiţii, separarea de Ion Iliescu ar însemna ieşirea din politică. Electoratul non-PSD este radicalizat împotriva acestuia şi în nici un caz nu ar putea fi convertit de o grupare “curată” din acesta. Adrian Năstase nu are propriul său electorat şi ştie că are slabe şanse să-şi facă unul propriu. Atuul său îl reprezintă imaginea externă, şi aici merită amintită poziţia socialiştilor europeni care i-au solicitat pe Traian Băsescu “să continue ceea ce a început Adrian Năstase” şi au subliniat că fostul premier este favoritul lor, în ciuda faptului că PD este mai de demult membru al internaţioinalei socialiste. De aceea, nici Ion Iliescu nu se poate despărţi de Adrian Năstase. În primul rând, pentru că este singurul care poate ţine în mână partidul după el. În ciuda eşecului de la prezidenţiale, Adrian Năstase rămâne un om politic puternic, singurul lider autentic din PSD. Este singurul care are o “faţă” europeană. Cei doi sunt indisolubil legaţi şi nu pot fi separaţi.
Nu a fost lovitură pe la spate
De ce nu este plauzibil scenariul loviturii “pe la spate” a lui Ion Iliescu? Simplu. Să ne reamintim circumstanţele de dinaintea graţierii: era stabilit dinainte că Ion Iliescu se va întoarce în fruntea partidului, ca şef al acestuia. Acest lucru era acceptat de toată lumea, inclusiv de Adrian Năstase. Acesta din urmă, pierduse alegerile prezidenţiale, dar nu era departe de a forţa o majoritate parlamentară şi a forma un guvern. Chiar dacă nu ar fi reuşit, între el şi Ion Iliescu s-ar fi găsit un modus vivendi, la fel ca în perioada 1996-2000.
În plus, lovitura s-a petrecut într-un moment de triumf internaţional al partidului – invitarea României să adere la Uniunea Europeană, iar evenimentul a reuşit să-l bruieze complet. Practic, integrarea a trecut într-un plan secund, toate talk-showurile, jurnalele TV şi ziarele discutând numai despre Miron Cozma.
Scenariul construit de analişti este mult prea alambicat pentru mintea lui Ion Iliescu. Politician versat, el nu este totuşi capabil de a construi scenarii atât de complicate, de a da lovituri ca la biliard, “cu mantinela”. Să nu uităm, că fostul preşedinte este un personaj care a preferat să se înconjoare numai de mediocrităţi gen Dan Iosif, Nicolae Văcăroiu, Ioan Talpeş, Corina Creţu, Răzvan Teodorescu. (Nu că Adrian Năstase ar fi altminteri… Să-i reamintim numai pe Corlăţeanu, Zamfirescu, Dorina Neagoe, Dâncu et co.) Atât unul, cât şi celălalt sunt incapabili de subtilităţi – este adevărat că Adrian Năstase are ceva mai mult ştaif, este mai diplomat – fiind în realitate mediocrităţi, simpli politruci, incapabili să se descurce în condiţii de normalitate sau transparenţă.
Cum se explică această gafă?
Foarte simplu. Nici unul, nici celălalt nu au fost capabili să anticipeze reacţia mass-mediei şi a străinătăţii. Reacţia opiniei publice (surprinzător de vehementă şi unitară) nu îi interesa oricum, convinşi fiind de capacităţile lor de manipulare şi dezbinare.
Ion Iliescu avea o datorie morală importantă faţă de Miron Cozma, şi nu avea cum să nu-l ajute la finalul mandatului. Iar Adrian Năstase a semnat conştiincios decretul venit de la Cotroceni. Nici nu contează foarte mult dacă l-a citit sau nu. Probabil că nu. Oricum, nu avea cum să nu semneze un document provenind de la Ion Iliescu.
Tărăboiul stârnit i-a luat prin surprindere pe amândoi. Şi probabil că ar fi trecut peste opinia publică din România dacă la Bruxelles (şi de la Washington) nu li s-ar fi bătut obrazul. În plan simbolic, gestul lui Ion Iliescu este echivalent cu o graţiere a lui Saddam Hussein de către George W. Bush. În plus, gestul i-a stârnit inclusiv pe “analiştii de casă” ai PSD care, crezând că s-a pornit războiul, s-au repezit să-l demoleze pe Ion Iliescu, lovind însă – prin ricoşeu – şi pe Adrian Năstase. De asemenea, opinia publică, întărâtată şi de mass-media şi radicalizată de un prim tur controversat al alegerilor – dar şi de amintirea neplăcută a mineriadelor, care, cel puţin în Bucureşti sunt încă foarte puternice.
Furtuna într-un pahar cu apă
Consecinţele gestului lui Ion Iliescu se dovedesc dezastruoase pentru PSD. Dintr-o dată, partidul se vede înghesuit spre periferia politicii româneşti, în acelaşi rând cu Partidul România Mare. Dacă mai avea vreo şansă să formeze un guvern, aceasta a dispărut cu totul şi PSD ajunge în opoziţie. Politicienii occidentali care până acum se înghesuiau să mânânce o îngheţată cu liderii PSD au bătut înapoi. Este adevărat că au existat câteva voci în PSD care s-au declarat răspicat împotriva gestului lui Ion Iliescu, asta înainte ca Adrian Năstase şi Ion Iliescu să se lămurească între ei. Dar nici Dan Ioan Popescu, nici Mihai Tănăsescu nu sunt persoane capabile să se despartă la modul real de PSD. În plus, semnificativ este că, dacă primul este văzut în “tabăra lui Iliescu”, al doilea este un apropiat al premierului. Ceea ce face ca gestul lor să fie mai degrabă unul strict de imagine, pentru a mai repara ce se poate şi a legitima şi în sânul partidului decizia de revocare a decretului de graţiere.
Astfel, la congresul partidului nu vom asista la o rupere a partidului social-democrat. În nici un caz una între Adrian Năstase şi Ion Iliescu. Cei doi vor rămâne împreună. Probabil că “ăl bătrân” se va retrage în spatele cortinei, continuând să tragă de acolo sforile în stilul caracteristic. Vom asista la o predare a ştafetei în stil chinezesc, dar nu este de aşteptat o reformare a partidului. PSD nu este un partid reformabil, fiindcă Adrian Năstase nu este radical diferit de Ion Iliescu, ci mai degrabă aşa cum era Iliescu faţă de Ceauşescu. Şi astfel, PSD va trece de la “comunistul cu faţă umană” la “comunistul european”. Numai că, între timp, şi scena politică românească, şi electoratul s-au schimbat foarte mult.
