Când Boris Elţin l-a numit premier, în august 1999, şi după aceea, când a devenit preşedinte al Federaţiei Ruse, în aprilie 2000, nimeni nu credea că, pe parcursul celor două mandate, Vladimir Putin va bate recorduri după recorduri în privinţa popularităţii.
Un necunoscut atunci – Who is Mr. Putin?, este titlu unui articol din presa occidentală, care ar putea fi catalogat drept barometrul al popularităţii sale din anul 1999 –, Vladimir Putin a devenit astăzi, pentru o largă majoritate a populaţiei şi pentru mulţi oameni politici, omul de neînlocuit de la cârma Rusiei.
„Un democrat absolut”
În opinia noastră, credem că actualul preşedinte a devenit prizonierul sistemului graţie căruia a ajuns la conducerea statului rus. Venit la putere în cadrul/şi cu ajutorul acestui sistem care nu a fost capabil să ofere o alternativă la preşedintele în exerciţiu (prin alegeri libere), Vladimir Putin se găseşte în faţa unui examen destul de dificil: acela de a asigura transferul lin de putere şi de a găsi un înlocuitor capabil să se ridice la nivelul său de popularitate. În acelaşi timp însă, cu actualul preşedinte se întâmplă ceea ce, de regulă, se întâmplă cu toţi aceia care sunt deţinători ai puterii absolute. Cu cât Vladimir Putin se află mai mult la conducere, cu atât mai mult părerea sa despre sine însuşi este mai bună şi vorbeşte mai mult despre el. În alocuţiuni oficiale sau în întâlnirile cu oamenii politici sau populaţia, domnul Putin vorbeşte despre Vladimir Putin copilul şi episoadele din copilărie. Mai mult, la ultimul summit al G-8, de la Heiligendamm, domnul Putin nu a ezitat să se compare în materie de democraţie cu Mahatma Ghandi. Afirmaţia sa, potrivit căreia este „un democrat absolut” şi că „după moartea lui Mahatma Ghandi nu are cu cine să vorbească” (în materie de democraţie – L.C.), a provocat perplexitatea multora dintre ziariştii prezenţi. Şi, în opinia noastră, ar trebui să dea de gândit susţinătorilor Domniei Sale. Prin urmare, ce se întâmplă cu domnul Putin?
Conducătorii vechi şi noi ai Rusiei
Dacă privim de-a lungul ultimei sute de ani din istoria Rusiei, vom constata uşor că ţara nu a prea fost răsfăţată din punctul de vedere al conducătorilor. În ce priveşte perioada comunistă, explicaţia este una simplă. Mobilitatea socială a favorizat mişcarea unor importante mase de oameni de la sat la oraş. Astfel, cum foarte bine a arătat Moshe Lewin, un excelent şi analist al realităţilor sociale sovietice, baza socială a regimului a reprezentat-o ţărănimea intrată în partid. Noii veniţi la oraş nu au fost întotdeauna cei mai buni. Fugiţi din calea colectivizării, munca nu se număra printre virtuţile noilor orăşeni. În plus, ei erau oameni cu o pronunţată mentalitatea ţărănească şi neobişnuiţi cu noile realităţi citadine. De aceea, singura modalitate la îndemână de a-şi face un rost la oraş a fost intrarea în partid. Odată deveniţi membrii de partid, promovarea pe scara social-politică depindea de voinţa şefului, care, niciodată nu făcea greşeala să îşi numească un adjunct inteligent şi cu spirit de iniţiativă. Ajunşi pe treapta cea mai de sus a ierarhiei sociale şi de partid, trecând prin nenumărate filtre care nu permiteau promovarea unor persoane independente, membrii Biroului Politic îl alegeau din rândurile lor, pe viaţă, pe şeful statului. Dată fiind natura sistemului – mai ales după moartea lui Stalin – aceştia îl punea în funcţie pe cel care era considerat cel mai slab. Astfel au putut ajunge la conducerea URSS oameni ca Hruşciov, Brejnev sau Cernenko. Aceasta este, în câteva cuvinte, esenţa mecanismului birocratic sovietic. Abia către sfârşit, când criza sistemului atinsese apogeul, membrii Biroului Politic au simţit nevoia să întreprindă măsuri mai energice şi l-au ales în fruntea partidului şi a statului pe Mihail Gorbaciov, în ideea că noul secretar general, prin tinereţea sa, va reuşi să mai salveze ceva.
Alegerea lui Boris Elţin, în 1991, ca preşedinte al Rusiei s-a făcut după un alt mecanism, mult mai democratic decât cel precedent. Alegerile prezidenţiale din 1991 au fost, în opinia noastră, singurele alegeri cu adevărat libere şi democratice din istoria recentă a Rusiei. Oamenii care l-au ales pe Elţin doreau creşterea nivelului de trai, o tranziţie cât mai suportabilă, suveranitatea Rusiei şi menţinerea integrităţii statului. Or, cu un Elţin care, pe perioada campaniei electorale, le vorbea oamenilor convingător că toate acestea sunt posibile, în pofida dificultăţilor uriaşe, alegerea nu a fost atât de greu de făcut. Analizând ceea ce s-a întâmplat după venirea la putere a lui Elţin, putem spune că atunic, în 1991, au fost puse bazele unui nou mecanism de promovare socială – mecanismul populisto-democratic –, care a permis apariţia oamenilor politici de tipul Vladimir Jirinovski. Beneficiarii acestui nou mecanism au fost acele figuri politice cu o priză foarte mare la populaţie. Aşa cum pe Cernenko (penultimul secretar general al PCUS) nu ni-l putem imagina dansând în campania electorală sau jucând fotbal, tot aşa nu credem că Vladimir Jirinovksi sau oricine altcineva din noua elită politică rusă nu ar fi putut face o mare carieră birocratică.
După venirea lui Elţin la putere, mecanismul populisto-democratic, al cărui produs el fusese, a fost înlocuit treptat cu cel anterior, birocratic. Perioada „haosului revoluţionar”, din primii ani de după destrămarea URSS, când mobilitatea socială era destul de amplă, permiţând ridicarea pe scara socială a unor oameni inteligenţi, neatinşi de virusul birocraţiei (de la Egor Gaidar şi până la Aleksandr Lebedev sau Boris Berezovski), luase sfârşit. Din acel moment, Elţin a tolerat din ce în ce mai greu în anturajul său, oamenii cu spirit de iniţiativă.
Puterea absolută corupe absolut
Ce a favorizat alegerea domnului Putin? În primul rând, Elţin nu a mai dorit să mai joace vreun rol activ pe scena politică, după ieşirea sa la pensie. De aceea, pentru el a fost foarte important ca noul preşedinte să-i garanteze, lui şi familiei sale, o viaţă liniştită. În al doilea rând, Elţin şi „familia” (aici avem în vedere clientela politică creată în jurul fiicei sale, Tatiana Diatcenko), spre deosebire de membrii Biroului Politic, s-au temut de alegerile libere. Din acest motiv, ei au ales un moştenitor nu numai previzibil, dar puţin periculos pentru ei, dar şi cu un potenţial de popularitate.
Actualul preşedinte, dacă e să ne raportăm la sondajele de opinie, este foarte iubit de poporul său. Produs al sistemului prezidenţial fără alternativă, cel de-al doilea preşedinte al Rusiei şi-a stabilit drept coordonate principale ale programului său stabilitatea şi ordinea. Tocmai de aceea a promovat reforma politico-administrativă ale cărei rezultate sunt „verticala puterii” şi „democraţia dirijată”, lichidând toate posibilele centre de putere care ar fi putut să i se opună. Multă, foarte multă lume (mai ales în Occident) îl acuză că a încetinit evoluţia democratică a Rusiei. Dacă însă privim în urmă şi vedem care era Rusia pe care domnul Putin a preluat-o şi care este Rusia de astăzi, credem că, oricine ar fi fost în locul actualului preşedinte, ar fi urmat aceeaşi cale.
Unica opoziţie întâlnită de domnul Putin vine din partea altor state pentru că, pe plan intern, preşedintele nu întâlneşte niciun fel de opoziţie. Într-o astfel de situaţie, când nu există nimeni care să-i spună că greşeşte, când toţi cei care îl critică sunt „oamenii lui Berezovski”, oricât de inteligent şi normal ar fi preşedintele, el are toate şansele să se depărteze de lumea reală. Normalitatea unui individ se bazează tocmai pe faptul că de fiecare dată se controlează, are de-a face cu oameni cu opinii diferite, ţinând cont de toţi aceşti factori.
Cu domnul Putin se petrece acel fenomen care apare la oamenii unici deţinători ai puterii. La început, Stalin i-a lichidat pe cei consideraţi de el potenţiali concurenţi. Spre sfârşitul vieţii, victime ale susceptibilităţii sale aveau să cadă unii dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi – Molotov, Voroşilov, Mikoian – acuzaţi de colaborare cu serviciile secrete occidentale. Hruşciovul din perioada conducerii colective (1953-1957) nu mai semăna nici pe departe cu Hruşciovul care bătea cu pantoful în masa Adunării Generale a ONU sau care transportase rachete în Cuba. Aceeaşi deosebire există şi între Brejnevul din 1964 şi cel de la sfârşitul vieţii, încărcat de Ordine Lenin şi medalii. Elţinul din perioada „apărării Casei Albe” (este vorba despre asediul iniţiat de el împotriva clădirii Parlamentului rus) se deosebeşte fundamental de acela care dirija orchestre în Germania şi „lucra cu săptămînile” la documente (pe motive de stare de ebrietate). Afirmaţia domnului Putin despre asemănarea sa cu Mahatma Ghandi reprezintă, în opinia noastră, începutul unei astfel de transformări, care au suferit-o predecesorii săi.
