De ce nu a fost posibilă adoptarea unei legi a lustraţiei în România până acum? O posibilă explicaţie ar fi solidaritatea “lichelelor”, cum spunea Andrei Pleşu, imediat după 1989. Un fost aparat represiv care s-a coagulat foarte bine în acapararea resurselor (în special financiare), dublat de menţinerea în funcţii a foştilor membri ai nomenclaturii la diferite paliere.
Luna trecută, cei trei foşti deputaţi PD (acum PIN) – Lavinia Şandru, Aurelian Pavelescu şi Cozmin Guşă – au elaborat un proiect de lege a lustraţiei numită generic “Legea antinomenclatură”.Proiectul a fost depus în aceeaşi perioadă în care Societatea “Timişoara” a proclamat anul 2005 “Anul lustraţiei”, beneficiind de sprijinul a trei parlamentari liberali – Mona Muscă, Adrian Cioroianu şi Viorel Oancea care şi-au anunţat dorinţa de a sprijini un proiect de lege a lustraţiei inspirat de Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Termenul propus de liberali pentru concretizarea demersului este sfârşitul acestui an, adică atunci când se vor fi împlinit deja 16 ani de la revoluţie, o perioadă mai mult decât suficientă pentru a face aparent caducă această iniţiativă.
Cu toate acestea, o astfel de lege şi dezbaterea pe care o poate provoca în jurul său sunt mai mult decât necesare României – cel puţin ca ritual de purificare dacă nu ca act normativ cu implicaţii directe asupra vieţii politice şi sociale.
Lustraţia în Europa de Est
România este unul din puţinele state ale Europei de Est care nu au adoptat o lege a lustraţiei, ceea ce a avut consecinţe vizibile asupra etapelor de dezvoltare în perioada de tranziţie. Deşi nu se poate face o inferenţă care să lege adoptarea unor astfel de acte normative de evoluţia ulterioară a statului respectiv, nu putem totuşi să nu remarcăm, de pildă, maniera în care s-a dezvoltat Cehia. Aici, o lege a lustraţiei care interzicea membrilor poliţiei secrete, informatorilor şi colaboratorilor acesteia, dar şi secretarilor de partid şi membrilor Comitetului Central să deţină funcţii decizionale timp de cinci ani a fost adoptată încă din 1991. Rezistenţa la schimbare a fost astfel mult limitată, cu atât mai mult cu cât, la momentul respectiv, mai mult de 80.000 de persoane şi-au pierdut locurile de muncă, fără a provoca însă tensiuni sociale. Iar faptul că prevederile acestei legi au avut consecinţe benefice este cel mai bine demonstrat de prelungirea ei, în 1996, pentru încă cinci ani.
Un proiect similar de lege a fost adoptat în 1994 în Ungaria, însă efectele sale au fost mult limitate. Cu mare întârziere a fost adoptată legea lustraţiei şi în Polonia – în 1997, însă prevederile acesteia erau mult mai puţin restrictive decât în celelalte state est-europene, cerând demnitarilor şi persoanelor publice doar să declare dacă au colaborat sau nu cu poliţia politică a fostului regim comunist. Iar interzicerea ocupării unei funcţii de demnitate publică – pentru o perioadă de zece ani – venea doar în condiţiile ascunderii acestei colaborări.
Aparatul de represiune şi cel de partid – o simbioză perfectă
În România, un astfel de proiect de lege a fost iniţiat de regretatul deputat ţărănist Gheorghe Şerban în 1997, fiind inspirat de Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara şi abandonat de colegii de coaliţie în Parlament.
De ce nu a fost posibilă adoptarea unei legi a lustraţiei în România până acum?
O posibilă explicaţie ar fi solidaritatea “lichelelor”, cum spunea Andrei Pleşu, imediat după 1989. Un fost aparat represiv care s-a coagulat foarte bine în acapararea resurselor (în special financiare), dublat de menţinerea în funcţii a foştilor membri ai nomenclaturii la diferite paliere. Toate acestea în condiţiile în care, în România, la momentul revoluţiei din 1989 nu au existat nici măcar germenii unei societăţi civile care să contribuie la un proiect de asanare morală a vieţii politice. Dacă în Cehia şi Polonia, de pildă, a existat o societate civilă care a sprijinit, inclusiv ideologic, regimurile nou-instalate, în România, o “Revoluţie a foamei” a făcut posibilă rămânerea pe scena politică a celor mai fideli dintre clienţii regimului comunist.
Acum proiectul lui Gheorghe Şerban este revalorificat, cu accente diferite, pe de o parte de deputaţii Iniţiativei Naţionale, pe de altă parte de liderii liberali. În vreme ce primii cer limitarea pentru zece ani a accesului la funcţiile de demnitate publică doar pentru membrii fostei nomenclaturi, cel de-al doilea proiect de lege promite să se “adreseze”, în egală măsură, foştilor securişti, colaboratorilor şi informatorilor Securităţii.
Câteva semne ale imposibilităţii
Faptul că iniţiatorii Legii antinomenclatură şi anunţaţii iniţiatori ai Legii lustraţiei nu au ajuns încă la un punct comun în ceea ce priveşte susţinerea unificării celor două proiecte este doar unul dintre semnalele că “Anul 2005 – anul lustraţiei” a început cu stângul.
Ţărăniştii şi societăţile civice au cerut deja celor trei deputaţi retragerea proiectului de lege, plecând de la considerentul că un act normativ cu o astfel de încărcătură morală poate fi compromis de trecutul politic al iniţiatorilor săi.
În altă ordine de idei, şansele proiectului de lege sunt mult compromise de situaţia din Coaliţie, din cel puţin două motive. Pe de o parte, deputaţii PIN nu s-au sfiit să enumere printre politicienii vizaţi de proiectul lor de lege nume precum Vasile Blaga, Theodor Stolojan şi chiar Traian Băsescu. Şi, dacă acest impediment nu poate fi unul fundamental, cu atât mai mult cu cât Cioroianu a declarat că nici unul dintre politicienii enumeraţi nu sunt exponenţi de marcă ai fostei nomenclaturi comuniste, faptul că democraţii se declară în continuare “luaţi prin surprindere” de discuţiile dintre liberali şi grupul demisionarilor din PD poate constitui o ameninţare serioasă la adresa viitoarei colaborări dintre cei şase iniţiatori. Iar proiectul comun este cu atât mai greu de concretizat cu cât subiectul nu a fost discutat în cadrul Alianţei PNL-PD, iar unii dintre liderii democraţi consideră inţiativa tardivă: “În 1991-1002 ar fi fost de folos (legea – n.n.), pentru că oameni ca Iliescu au blocat reformele şi drumul României către Uniunea Europeană. Azi, când se află la guvernare alţi oameni, nu cred că mai este de actualitate”, este de părere deputatul Ioan Oltean. Probabil că la fel au raţionat deputaţii democraţi, liberali şi chiar ţărănişti atunci când nu au promovat în perioada 1997-2000 proiectul legii lustraţiei. Iar, atunci când partidul lui Ion Iliescu s-a aflat la guvernare, a fost mult prea târziu pentru astfel de iniţiative.
Presupunând că cele două proiecte de lege, sau măcar unul dintre ele, ar depăşi piedicile amintite, speranţa adoptării unei legi a asanării morale a societăţii şi politicii româneşti este mult limitată de condiţiile instituţionale ale adoptării unui astfel de proiect legislativ în Parlament. În condiţiile în care legea lustraţiei presupune interdicţia de a candida pentru unele demnităţi publice, inclusiv cea de deputat, senator sau preşedinte al României, trebuie modificată legea electorală, încadrată, conform Constituţiei, în categoria legilor organice. Or, conform legii fundamentale, aceste legi nu pot fi aprobate decât cu o majoritate calificată, ceea ce ar presupune prezenţa în sală a tuturor deputaţilor şi senatorilor Alianţei PNL-PD şi dorinţa sinceră a acestora de a trece o astfel de lege. Lucru greu de crezut, chiar dacă listele PNL şi PD au trecut prin filtrul Coaliţiei pentru un Parlament Curat, atâta vreme cât ştim la ce poziţie trebuie să ne aşteptăm din partea PSD şi PPRM.
