Organizaţia Naţiunilor Unite este creaţia unui vis de pace. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, cel mai dur din istorie, un preşedinte democrat al Statelor Unite, F.D. Roosevelt, a dorit cu pasiune să dea lumii o instituţie care să garanteze că generaţiile viitoare vor fi ferite de flagelul războiului. El mergea pe urmele unui alt preşedinte democrat american, W. Wilson, care, după un război cu suferinţe infinite, a sperat ca, prin înfiinţarea Ligii Naţiunilor, conflagraţia să fie ultima. Acestea sunt cele două mari inovaţii instituţionale în direcţia păcii ale secolului trecut.
La începutul unui nou veac însă, războaiele sunt din nou la ordinea zilei. Ocaziile de a reinsufla energie în ONU s-au pierdut una după alta. Era de aşteptat şi posibil ca iniţiativa să vină din partea marilor puteri care ţin cu cinci mâini cârma Consiliului de Securitate. Primul prilej a apărut după primul război din Irak, care pedepsea o agresiune, dar preşedintele Bush tatăl, după ce a vorbitpuţin despre o nouă ordine mondială, a fost forţat să bată în retragere din raţiuni interne. Un preşedinte american democrat, Bill Clinton, a ignorat lecţia marilor săi înaintaşi şi, paralizat de alte griji domestice, s-a mărginit la acţiunile de mediere făcute în argumentul forţei. Al treilea moment de posibilă antrenare a statelor în jurul apărării unei civilizaţii paşnice prin instituţia aflată la îndemână s-a topit repede după atacul teroriştilor de acum patru ani împotriva SUA.
Istoria relaţiilor internaţionale poate fi privită ca un cimitir al şanselor irosite. Aniversările festive nu sunt prielnice pentru o cotitură. În septembrie 2005 o şansă a păcii a fost ignorată. La sesiunea ONU, secretarul general a propus un program minimal de redresare a autorităţii şi eficienţei organizaţiei, care a fost tăiat cu foarfecele. A rămas totuşi rolul ei în reconstruirea ţărilor după război (se ajunge astfel în sfârşit de la menţinerea păcii la construirea păcii după războaie, dar nu şi la prevenirea lor eficientă), se întrevede o mai activă Comisie a Drepturilor Omului şi se face un pas în oprirea atrocităţilor comise în interiorul statelor, chiar fără permisiunea lor.
Dar să vedem ce nu s-a făcut. Din punct de vedere al păcii, Consiliul de Securitate nu s-a reorganizat pentru a oglindi mai bine lumea actuală; lipsesc dezarmarea şi neproliferarea armelor nucleare; Curtea Internaţională rămâne să pedepsească crimele comise în războaie, şi nu crima de a declanşa războiul (in bello, şi nu ad bellum); sistemul de securitate colectiv e lăsat în aceeaşi paragină şi interzicerea uzului forţei nu e reafirmată, în timp ce terorismul rămâne fără definiţie.
E uşor să dai vina pe “abraziunea” ambasadorului american sau pe încăpăţânarea statelor slabe fie de a-şi afirma în izolare identitatea, fie de a apăra terorismul deghizat în lupte de eliberare. Ceea ce sesiunea ONU arată e un fapt mult mai grav. Este incapacitatea omenirii în stadiul ei actual de a face trecerea de la sistemul internaţional al statelor, cel clasic, cu patru secole vechime, la sistemul global, împins în spate de realităţile tehnice, economice şi de idealul unei singure familii umane. Ultima aspiraţie nu mai e utopică, când planeta unică e ameninţată de buletinul climatic, care anunţă dezastre fără precedent. Lecţia Europei, de urmărire a interesului ei prin exersarea în comun a suveranităţii statelor, nu e aplicată la ONU de alte mari puteri pentru care acest principiu rămâne absolut şi intangibil.
ONU, mult vituperată pentru ineficienţa ei, este o structură ce a încurajat globalitatea prin mijloacele de care dispunea. Pe culoarele sale experţii superputerilor stabileau şi menţineau înţelegerea tacită care a evitat timp de peste o jumătate de secol cel de-al treilea război mondial. În Războiul Rece s-a apropiat de universalitate, primind mai mult de 100 de state ca noi membri. A organizat seria impozantă de conferinţe privind problemele globale ale omenirii şi susţine prin agenţiile sale specializate programe îndreptate spre rezolvarea lor: de la hrană la sănătate, de la mediul ambiant la educaţie şi transporturi. La Juba, în sudul Sudanului, am întâlnit acum vreo trei decenii, într-o pauză a războiului civil, un grup de tineri care repetau sub un copac la algebră. Se întorseseră din refugiul ugandez unde îi salvase ONU de la pieire şi le oferise instruirea de bază, nutrind speranţa că vor intra la Universitatea din Khartoum, spre care se îndreptau. Ei cunoscuseră o faţă ignorată a ONU. A o consolida e o soluţie mai bună decât ridicarea unui nou edificiu instituţional global. Resuscitarea ei se amână. Mănuşa şansei n-a fost ridicată.
Publicat în : Editorial de la numărul 30
