În materie de servicii publice, în Uniunea Europeană există o problemă care pune în discuţie rolul fiecărui stat şi finalitatea construcţiei europene: cum să se armonizeze serviciile publice naţionale şi locale cu ambiţiile de realizare a unui spaţiu economic comun?
Această problemă este de actualitate deoarece există o contradicţie aparentă între interesul colectiv al serviciului public din interiorul unui stat şi deschiderea faţă de concurenţa europeană.
Construcţia comunitară, prin esenţă economică la originile sale, a avut ca obiectiv realizarea unui spaţiu economic bazat pe patru libertăţi fundamentale: libertatea circulaţiei mărfurilor, a capitalurilor, a serviciilor şi a persoanelor.
Piaţa comună, definită ca o piaţă interioară unică, are drept rezultat obligarea statelor şi a actorilor economici de a înlătura obstacolele acestui spaţiu economic unificat. Într-o primă etapă, tratatele nu evocă nici problema rolului intern al statelor şi nici pe cea a serviciilor publice. În absenţa unor termeni clari cu privire la rezerva sau neaplicarea regulilor comunitare pentru serviciile publice, acestea sunt supuse dreptului comun. Astfel, două reguli de drept comunitar aveau în vedere funcţionarea clasică a serviciilor publice: interdicţia oricărei discriminări faţă de naţionalitate şi deschiderea către spaţiul european al concurenţei.
Aceste reguli au trei consecinţe directe: prima consecinţă ar fi că orice operator poate interveni pe ansamblul teritoriului comunitar şi deci poate concura serviciile publice prin alegerea de activităţi rentabile, ceea ce poate fi ilustrat în domeniul poştei. A doua consecinţă ar fi interdicţia ajutoarelor de stat şi a controlului care afectează concurenţa, ceea ce poate fi observat în domeniul transportului. A treia consecinţă ar fi că monopolurile publice trebuie să fie deschise şi să nu se discrimineze produsele europene, ca în cazul energiei electrice.
Problema serviciilor publice a fost aproape ignorată în tratate şi nu a fost adusă în prim-plan decât în momentul în care Comisia a luat în discuţie îmbunătăţirea pieţei interioare pentru 1 ianuarie 1993. Aceste reflexii au fost tardive, dar au constituit răspunsuri la iniţiativele Comisiei în domenii noi pentru comunitate, precum energia, poşta sau telecomunicaţiile.
Tratatul de la Roma înscrie punerea în aplicare a unui spaţiu european al concurenţei. Se interzic ajutoarele de stat şi se impun limite cantitative de export; statele sunt obligate să organizeze monopoluri naţionale cu caracter comercial (art. 37) şi să respecte regulile concurenţei în raporturile cu întreprinderile publice (art. 90).
Referiri clare la noţiunea de serviciu public nu apar decât în art. 77 cu privire la politica de transporturi, articol care precizează că “sunt compatibile cu prezentul tratat ajutoarele care răspund nevoilor de coordonare a transporturilor sau care corespund rambursării anumitor servituţi inerente noţiunii de serviciu public”.
Actul unic european din 1985 constituie prima revizuire cu privire la competenţa comunitară. El confirmă filosofia liberală şi prevede în art. 8 realizarea pieţei interioare începând cu 31 decembrie 1992. Fără a face noi referiri la noţiunea de serviciu public, tratatul încredinţează Comisiei Comunităţilor Europene mandatul clar de a pune în aplicare o piaţă interioară în toate domeniile şi îndeosebi în cele care pot face obiectul serviciilor publice, cum ar fi domeniile electricităţii, gazului natural sau telecomunicaţiilor.
Tratatul asupra Uniunii Europene nu evocă nimic în plus în ceea ce priveşte noţiunea de serviciu public, contribuie doar la recunoaşterea acestora.
Pe de o parte, un nou titlu este consacrat reţelelor transeuropene pentru care serviciile publice au caracteristici speciale. Art. 129B dispune: “Comunitatea contribuie la stabilirea şi la dezvoltarea reţelelor transeuropene în sectorul infrastructurii de transport, al telecomunicaţiilor şi energiei”. Astfel, Comunitatea trebuie să favorizeze punerea în aplicare a reţelelor europene în domenii care fac obiectul serviciilor publice în cea mai mare parte a statelor şi trebuie să se ţină cont de specificul naţional.
Pe de altă parte, în timp ce Tratatul de la Roma revizuit nu făcea nici o referire la rezervele naţionale sau la un principiu relaţional între state şi Comunitate, tratatul de la Maastricht conţine consideraţii noi. Aici se afirmă că Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre (art. F) şi, pe baza principiului subsidiarităţii, formulează o nouă abordare care să permită anumite specificităţi naţionale.
Dincolo de evoluţia textuală a tratatului care rămâne supus interpretării Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, se pot constata un început al recunoaşterii juridice de către Curte şi o sensibilă evocare a serviciului public de către instanţele comunitare.
Instituţiile europene arată un interes particular faţă de problema serviciilor publice. Comitetul Economic şi Social a adoptat în septembrie 1993 un aviz de iniţiativă asupra sectorului public în Europa. Parlamentul European, adoptând raportul lui M. Roberto asupra serviciilor publice şi privatizării din mai 1994, a invitat Comisia să propună o cartă europeană a serviciilor publice axată pe trei puncte: a) identificarea principiilor comune cărora trebuie să le răspundă serviciile publice în Europa pentru a satisface exigenţeleunei cetăţenii europene reale; b) unitatea de tratament pentru toţi utilizatorii în diferite servicii distribuite pe o bază naţională, dar având o dimensiune supranaţională; c) norme care să garanteze pentru orice serviciu un plan calitativ şi unul cantitativ. Comisia Europeană s-a angajat să publice un document de reflexie asupra orientărilor în materie de serviciu public, analizând situaţia pentru fiecare sector, datorită diferenţelor existente.
Proiectul francez de Cartă europeană a serviciului public propunea Comisiei şi altor ţări europene o concepţie novatoare permiţând emergenţa veritabilelor servicii publice europene şi prezervarea principalelor modalităţi de organizare şi gestiune proprii fiecărei ţări. Această propunere a reprezentat o nouă abordare care permitea existenţa unei abordări europene a serviciilor publice.
În septembrie 1996, Comisia Europeană a prezentat un comunicat asupra “Serviciilor de interes general în Europa”, care punea clar în evidenţă diferenţa dintre misiunea şi statutul operatorului, lăsând statele membre să aleagă proprietatea capitalului, recunoscându-se legitimitatea serviciului public.
Tratatul de la Amsterdam a adus modificări importante Tratatului asupra Uniunii Europene şi Tratatului care a instituit Comunitatea Europeană, aducând lămuriri suplimentare asupra conceptelor de dezvoltare locală şi subsidiaritate; a fost consolidată politica de protecţie a mediului; au fost aduse clarificări în materie de protecţie a consumatorilor etc., fără a exista însă o abordare expresă a serviciilor publice. Excepţia o reprezintă noul articol 16 din Tratatul Uniunii Europene, care prevede: “Fără a prejudicia articolele 73, 86 şi 88, şi având în vedere locul pe care îl ocupă serviciile de interes economic de ordin general printre valorile comune ale Uniunii, ca şi rolul pe care acestea îl joacă în promovarea coeziunii sociale şi teritoriale a Uniunii, Comunitatea şi statele sale membre, fiecare în limitele competenţelor lor şi în limitele câmpului de aplicare a prezentului tratat, veghează ca aceste servicii să funcţioneze pe baza principiilor şi în condiţiile care să le permită îndeplinirea misiunii lor”.
Un alt moment important pentru evoluţia serviciilor publice în Uniunea Europeanăa fost reprezentat de comunicatul cu privire la “Serviciile de interes general în Europa”, adoptat de către Comisia Europeană la 20 septembrie 2000 la Lisabona.
Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, proclamată de Consiliul European în decembrie 2000 (la Nisa), cuprinde un articol 35 privitor la accesul la serviciile de interes economic general: “Uniunea recunoaşte şi respectă accesul la serviciile de interes economic general, aşa cum este prevăzut de legislaţiile şi practicile naţionale, în conformitate cu dispoziţiile tratatului care instituie Comunitatea Europeană, până la promovarea coeziunii sociale şi teritoriale a Uniunii”. Referindu-se doar la “legislaţiile naţionale”, acest articol nu deschide calea serviciilor europene de interes general, necesare totuşi pentru a construi noua Europă.
În luna noiembrie 2002, Comisia a prezentat un Raport cu privire la liniile directoare ale ajutoarelor de stat în domeniul serviciilor de interes economic general prin care se preciza că serviciile de interes economic general (SIEG) îndeplinesc o funcţie fundamentală în toate statele membre care, în absenţa reglementărilor comunitare, dispun de o mare libertate pentru a le defini şi a le pune în aplicare în funcţie de alegerea lor politică.
Un moment recent al evoluţiei serviciilor publice îl reprezintă proiectul Cartei verzi a serviciilor de interes general – proiect iniţiat de către Centrul european al întreprinderilor cu participare publică şi de interes economic general (CEEP), în colaborare cu Confederaţia europeană a sindicatelor (CES) – transmis spre studiu Consiliului Uniunii Europene.
Potrivit art. 16 al proiectului Cartei verzi a serviciilor publice de interes general, acestea sunt activităţi create, organizate şi reglementate de autorităţi publice (naţionale, regionale sau locale) pentru a garanta că furnizarea serviciilor este asigurată în condiţiile considerate ca necesare pentru satisfacerea necesităţilor societăţii. Aceste servicii îndeplinesc misiuni de interes general şi sunt supuse de către autorităţile publice unor obligaţii specifice.
În ţările membre ale Uniunii Europene, există o mare diversitate de servicii publice:
– servicii comunale;
– regii municipale sau intercomunale;
– întreprinderi publice naţionale;
– societăţi private în proprietate publică, mixtă sau privată;
– delegarea de servicii sau parteneriate public-privat.
Această diversitate reprezintă rezultatul istoriei, culturii, economiei şi alegerilor politice specifice fiecărei ţări. Nu se poate identifica o organizare “tip”, ci doar reguli şi principii general aplicabile, adaptate contextului naţional, urmând logica subsidiarităţii.
