Continuare din numărul precedent
Poate că cea mai importantă dintre aceste preluări este emularea ideologiilor occidentale. Termenul „islamism“ este util şi adecvat, deoarece identifică fenomenul ca fiind un „ism“ comparabil cu alte ideologii ale secolului al XX-lea. De fapt, islamismul reprezintă versiunea islamică a utopiilor radicale ale epocii moderne, după marxism-leninism şi fascism. El introduce o gamă largă de idei economice şi politice occidentale în religia islamică. Islamiştii văd aderenţa la islam în primul rând ca o formă de adeziune politică; deşi de obicei sunt musulmani practicanţi, nu consideră aceasta o necesitate absolută. Numeroşi islamişti par de fapt mai degrabă a nu respecta religia islamică. Creierul atentatelor cu bombă din 1993 de la World Trade Center din New York, Ramzi Yousef, avea o iubită în timp ce locuia în Filipine şi “cutreiera barurile, localurile de strip-tease şi cluburile de karaoke, flirtând cu femei”. Din aceasta şi din alte informaţii privind modul său de viaţă, biograful său, Simon Reeve, găseşte „prea puţine dovezi care să susţină o descriere a lui Yousef ca un luptător religios”. Agentul FBI însărcinat cu investigarea lui Yousef a concluzionat că „se ascundea în spatele hainei islamului”.
La un nivel mai înalt, ayatollahul Khomeini a sugerat irelevanţa credinţei pentru islamişti, într-o scrisoare adresată lui Mihail Gorbaciov la începutul anului 1989, când Uniunea Sovietică se dezintegra rapid. Liderul iranian oferea propriul guvern ca model: „Declar deschis că Republica Islamică a Iranului, ca cea mai mare şi mai puternică bază din lumea islamică, poate contribui cu uşurinţă la umplerea vidului ideologic din sistemul vostru.“
Contrar reputaţiei sale, islamismul nu este o reîntoarcere spre trecut; ca ideologie contemporană, oferă nu o modalitate de revenire la un mod de viaţă demodat, ci un mod de a naviga printre capcanele modernizării. Cu foarte puţine excepţii (cea mai importantă fiind talibanii din Afganistan), islamiştii sunt locuitori ai oraşelor, care încearcă să facă faţă problemelor vieţii urbane moderne, şi nu ţărani. Astfel, provocările pe care le întâlnesc femeile în încercarea de a-şi construi o carieră ocupă un loc important în dezbaterile islamiştilor. Ce poate face de exemplu o femeie care trebuie să călătorească spre serviciu cu un mijloc de transport aglomerat, pentru a se proteja de atingerile nedorite ale bărbaţilor? Islamiştii au răspunsul pregătit: îşi poate acoperi trupul şi faţa, şi transmite astfel, prin purtarea veşmântului islamic, că nu este abordabilă. În general, islamiştii oferă un mod de viaţă incluziv şi alternativ oamenilor moderni, unul care respinge întregul compex al culturii populare, al consumismului şi individualismului în favoarea unui totalitarism bazat pe credinţă.
Deşi islamismul este adesea considerat o formă a islamului tradiţional, este de fapt cu totul altceva. Islamul tradiţional caută să înveţe oamenii cum să trăiască în acord cu voia lui Dumnezeu, în timp ce islamismul caută să creeze o nouă ordine. Cel dintâi este încrezător, cel de-al doilea profund ofensiv. Primul pune accent pe comunitate, al doilea pe individ. Primul este un crez personal, al doilea – o ideologie politică.
Distincţia devine cu atât mai evidentă când se compară conducătorii celor două mişcări. Traditionaliştii îşi asumă un îndelungat proces de învăţare, în timpul căruia absorb un corp imens de informaţie şi asimilează adevărurile islamice în mod similar cu felul în care o făceau strămoşii lor cu secole în urmă. Credinţa lor reflectă mai mult de un mileniu de dezbateri între teologi, jurişti şi învăţaţi. Liderii islamişti, dimpotrivă, tind să fie bine educaţi în domeniul ştiinţei, şi nu al islamului; în adolescenţă se confruntă cu probleme pentru care educaţia lor modernă nu a reuşit să îi pregătească, astfel încât apelează la islam. Făcând acest lucru, ei ignoră însă întregul corp de învăţături islamice şi interpretează Coranul aşa cum cred de cuviinţă. Ca autodidacţi, resping tradiţiile şi aplică propriul raţionament (modern) pe textele străvechi, ceea ce conduce la ceva aproximativ asemănător unei versiuni protestante a islamismului.
Lumea modernă îi dezavantajează şi frustrează pe cei tradiţionalişti care, educaţi în domeniile străvechi, nu au studiat limbi europene, nu au trăit în Occident, nu i-au învăţat secretele. Tradiţionaliştii nu ştiu de multe ori să folosească radioul, televiziunea sau internetul pentru a-şi disemina mesajele. Spre deosebire de ei, liderii islamişti de regulă vorbesc limbi europene, au trăit în străinătate şi tind să stăpânească misterele tehnologiei. Internetul abundă de site-uri islamiste. François Burgat şi William Dowell notează în cartea lor, “Mişcarea islamistă în Africa de Nord” (1993): “Ţăranul bătrân, apropiat sistemului religios tradiţional şi care cunoaşte prea puţin din cultura occidentală (din care tehnologia este a priori refuzată) nu poate fi confundat cu tânărul student la ştiinţe care este mai mult decât capabil să critice valorile occidentale, pe care le cunoaşte şi de la care este capabil să împrumute anumite dimensiuni. Tradiţionalistul respinge televiziunea, se teme de modernismul devastator pe care îl aduce ea; islamistul cere să se distribuie cât mai multe televizoare… o dată ce a obţinut controlul posturilor de televiziune.” (V. M.)
