Organizarea actuală a forţelor armate americane a fost concepută în timpul Războiului Rece, pentru a face faţă provocărilor din acea vreme. Legea Securităţii Naţionale din 1947 înfiinţa Forţele Aeriene şi ceea ce avea să devină Departamentul Apărării, şi reorganiza serviciile de informaţii. Structura a fost modificată ici-colo, dar nesemnificativ, până la Legea Goldwater-Nichols din 1986, care aducea schimbări importante (deşi nici pe departe comparabile cu cele aduse de Legea Securităţii Naţionale). De atunci, armata SUA a rămas aproape neschimbată în structura de bază, în timp ce lumea s-a schimbat. Ameninţările secolului XXI impun o reorganizare din temelii a aparatului de apărare al SUA.
La mai bine de cinci ani de la începutul războiului împotriva terorismului, presiunile pe care le pune acesta asupra armatei SUA încep să se simtă. Unii comentatori au observat semne tot mai evidente de tensiuni între Pentagon şi comandanţii de trupe din teren. Rivalităţile dintre servicii au început să se adâncească din nou, puşcaşii marini începând să ameninţe că se vor întoarce pe nave, Marina vorbind despre recapitalizarea unei părţi din flotă, iar Forţele Aeriene preluând cazul F-22, Joint Strike Fighter, şi aşa mai departe, toate cu referire la ameninţări mai mult sau mai puţin apropiate.
Vechile tactici nu mai dau roade
La un anumit nivel, aceste probleme par a avea o cauză comună: ideea insistentă că prezenţa pe scară largă a trupelor în Irak şi Afganistan va fi de scurtă durată, şi că SUA trebuie să-i pregătească pe americani pentru ce va urma. În realitate, această idee nu este cauza presiunilor de care vorbeam, ci un simptom al unor probleme mult mai vechi. Factorii de decizie în domeniul militar consideră numărul actual de militari din teatrele respective drept aberant. Nici nu au cum să gândească altfel – pentru că sistemul militar din care fac ei parte nu este conceput pentru a susţine un astfel de nivel pe termen lung. A recunoaşte acest lucru înseamnă a recunoaşte un adevăr neplăcut: vechile tehnici nu dau rezultate în secolul XXI. Lumea s-a schimbat, şi ameninţările cu care se confruntă lumea s-au schimbat, iar asta înseamnă că a venit vremea unei reorganizări din temelii a aparatului SUA de apărare.
Alţi inamici
În anii 1980, inamicul era Uniunea Sovietică. Deşi China era un duşman potenţial, războiul cu Republica Populară părea puţin probabil, iar o alianţă între URSS şi RPC şi mai improbabilă. Semnificaţia Revoluţiei Iraniene din 1979 a fost umbrită de invadarea Afganistanului de către Uniunea Sovietică în acelaşi an, precum şi de războiul Iran-Irak care a urmat. Administraţia Reagan, ca majoritatea predecesorilor, priveau problemele din Lumea a Treia în special în contextul expansionismului sovietic, decât ca expresie a unor tensiuni interne.
Fiecare aspect al forţelor armate ale SUA pe timp de pace – şi al structurii sale de securitate naţională – a fost special creat pentru a răspunde provocării sovietice, iar la jumătatea anilor 1980 acea provocare părea serioasă. Forţe armate masive ale URSS şi ale Pactului de la Varşovia erau staţionate în Europa Centrală. Flota sovietică se îmbogăţise constant, de ani buni, în fiecare teatru de operaţiuni, inclusiv în Pacific. Bombardiere şi submarine de atac sovietice ameninţau să taie liniile de comunicare ale NATO pe mare; armatele sovietice erau gata să invadeze Orientul Mijlociu, să lupte împotriva Chinei şi să ameninţe Japonia. Arsenalul nuclear sovietic se extinsese dramatic în anii 1970. Pentru a-i face faţă era nevoie de mobilizarea tuturor resurselor militare ale ţărilor NATO şi ale aliaţilor lor. Trebuia să se facă faţă posibilităţii unui război copleşitor în fiecare dimensiune a fiecărui teatru de operaţiuni în acelaşi timp. Aşteptările erau ca orice astfel de război să fie scurt şi decisiv (“apocaliptic” ar putea fi un cuvânt mai potrivit). Această aşteptare se baza pe un număr de factori.
În 1973, Războiul de Yom Kippur dintre arabi şi israelieni a folosit într-o săptămână un număr de tancuri egal cu cel al NATO în Europa. Conducătorii militari americani au fost uluiţi de viteza şi caracterul letal al armamentului modern. Sovieticii concluzionaseră deja (din mai multe motive) că, dacă ar fi izbucnit un război în Europa, succesul depindea de viteză. Intenţionau să ajungă de la graniţa dintre cele două Germanii până la Canalul Mânecii în 30 de zile. NATO era la curent cu aceste planuri.
Considerente politice făceau necesară înfruntarea unei astfel de ameninţări la graniţă. Deşi o invazie de vehicule blindate este aproape imposibil de oprit la sursă, germanii nu doreau, pe bună dreptate, să-şi vadă ţara sacrificată, aşa că au insistat că NATO trebuie să fie capabilă să facă acest lucru, iar SUA s-au străduit să-i îndeplinească aşteptările. Doctrina şi organizarea militară a SUA au fost ajustate, pentru a asigura o capacitate de luptă din prima clipă, reconsolidare imediată şi victorie rapidă. Se presupunea că, în cazul în care victoria nu era imediată, întreaga naţiune americană se va mobiliza sub steagul forţelor armate voluntare şi-i va învinge pe sovietici, aşa cum îi învinseseră şi pe nazişti şi japonezi.
Din punct de vedere militar, nu era nevoie să te gândeşti la cum se va termina războiul sau la ce urmează după el. Toată lumea presupunea să orice război la scară largă ar conduce la atacuri reciproce cu bombe nucleare, şi planificarea unui scenariu post-război pentru acest caz ar fi fost lipsită de sens. Dacă războiul nu se transforma într-o apocalipsă, atunci foarte probabil urma să se revină la statutul anterior, nici una din părţi neocupând teritoriul celeilalte, şi atunci nici planificarea unei ocupaţii nu avea rost.
Activităţile trupelor SUA în timpul Războiului Rece au fost subordonate nevoii de a fi pregătite pentru meciul cel mare. Întrucât din fericire acesta nu a avut loc, s-a dovedit că toate acele “diversiuni“ – Coreea, Vietnam, Republica Dominicană, Nicaragua, Cuba, El Salvador, Panama, ş.a.m.d. – au fost adevăratele provocări în ce priveşte conflictele armate. Dar SUA nu şi-au configurat niciodată armata special pentru acestea, deoarece chiar şi toate la un loc erau mai puţin importante decât nevoia de a fi pregătite pentru a lupta cu sovieticii pe “frontal central” (Europa), Pacific şi Orientul Mijlociu.
Pe scurt, ipotezele de bază care au structurat forţele armate pe timpul Războiului Rece au fost că toate serviciile sunt la fel de importante, toate teatrele de operaţiuni vor fi supuse unor presiuni enorme, viteza de răspuns în fiecare dimensiune urma să fie critică şi războiul urma să fie scurt – sau, dacă ar fi fost lung, ar fi fost asemănător celui de-al doilea război mondial. Astfel, SUA au construit o armată care distribuia bugetul relativ în mod egal între servicii; au descentralizat comanda asupra teatrelor de operaţiuni la comandanţii respectivi, subordonaţi doar secretarului apărării (sărind peste şeful de Stat-Major); şi au încredinţat Pentagonului responsabilitatea trimiterii de urgenţă a tuturor trupelor disponibile în teatrele de război şi a mobilizării naţiunii în urma lor.
În esenţă, scopul întregului aparat militar al SUA, mai ales după schimbările din 1986, nu era acela de a lupta, ci de a fi gata de luptă. Atunci când esenţiale sunt viteza de reacţie şi câştigarea primei bătălii în fiecare teatru, ceea ce contează este ca fiecare aspect să fie pregătit, în orice zi. Orice element care reduce starea de pregătire – cum ar fi războaiele mai mici în care au fost de fapt angajaţi în mod regulat – este prin urmare negativ. Structura care a întruchipat aceste principii a fost excelentă pentru provocările respective, dar este inadecvată lumii de azi.
Inamicul ubicuu
Ameninţarea militară vastă şi omniprezentă a Uniunii Sovietice nu a fost înlocuită de un singur inamic sau mai mulţi inamici. După o perioadă de confuzie în anii 1990, armata SUA a conştientizat treptat că va fi nevoită chiar să desfăşoare numeroase operaţiuni militare – de la armament mecanizat sofisticat până la menţinerea păcii şi ajutor umanitar. Fie că vorbim despre războiul împotriva terorismului sau despre un “război prelungit” sau “conflict îngheţat”, problema principală este aceea că armata observă că “operaţiunile rapide decisive” nu mai sunt esenţiale pentru victorie, şi că pot “câştiga prima luptă“ – scopul principal al armatei în anii 1980 – şi totuşi pierde războiul.
Forţele Războiului Rece s-au bazat pe principiul echilibrului între servicii şi teatre
Lumea de astăzi nu mai oferă aşa ceva. Un singur comandament – CENTCOM – este responsabil pentru două importante operaţiuni contra-insurgenţă (Irak şi Afganistan), o operaţiune anti-terorism semnificativă (Horn of Africa), o provocare majoră în domeniul neproliferării (Iran), şi un scenariu major de prăbuşire regională (Pakistan). Nu cred că vreun alt comandament are o sarcină atât de grea.
Din motive legate mai mult de politica NATO decât de logica militară, Comandamentul European are responsabilitatea nominală pentru majoritatea operaţiunilor de luptă din Afganistan, dar povara purtării războiului la faţa locului nu apasă pe umerii comandamentului suprem aliat. Comandamentul Pacific se confruntă cu numeroase ameninţări potenţiale – cele două Corei, China, teroriştii din Indonezia şi Filipine, precum şi operaţiuni anti-piraterie –, dar principala sa preocupare este misiunea tradiţională din Războiul Rece de a fi pregătit pentru conflicte posibile, şi nu de a lupta zilnic. Comandamentul Sudic este angajat în diferite misiuni, între care coordonarea eforturilor anti-drog în întreaga Americă Latină şi contracararea liderului lăudăros al Venezuelei, Hugo Chávez. Dar, din nou, presiunile cu care se confruntă nu sunt de aceeaşi magnitudine ca cele cu care se luptă CENTCOM. Rămâne de văzut cum se va descurca noul Comandament pentru Africa. Există suficiente probleme pe acest continent care să reprezinte provocări serioase pentru orice nou comandament, dar, dacă SUA nu se implică mult mai activ în conflictele actuale din Africa, nici AFRICOM nu va fi probabil depăşit.
Care este rolul CENTCOM?
Chiar este logic ca un singur comandant să conducă toate activităţile militare importante în teatrul cel mai important, în timp ce alţii rămân relativ neangajaţi? Posibil, în funcţie de ce rol consideră că trebuie să aibă comandantul operativ. Dar această structură nu a fost creată pentru o astfel de posibilitate, şi presiunile încep deja să se simtă. De pildă, cine conduce de fapt în Irak şi Afganistan? În principiu, comandantul CENTCOM (în prezent comandantul în exerciţiu, gen.-lt. Martin Dempsey, deşi gen. David Petraeus, actualmente comandant al forţei multinaţionale din Irak, a fost nominalizat să îl înlocuiască) ar trebui să le conducă pe ambele. În practică însă, el nu conduce nici una. Gen. David McKiernan, comandant al Forţei de Asistenţă pentru Securitate Internaţională (ISAF), va avea în subordine forţe aliate în Afganistan atunci când îl va înlocui pe gen. Dan McNeill, dar el este subordonat, printr-un general german, Comandamentului EUCOM al SUA, gen. Bantz Craddock, deoarece Afganistan este o misiune a NATO. Generalul Petraeus, pe de altă parte, este încă, scriptic, subordonatul lui Dempsey, dar în practică el îi raportează direct preşedintelui, de când a preluat acest post. De ce? Deoarece Bush, ca toţi predecesorii săi, vrea adevărul neînfrumuseţat de la cel aflat la faţa locului într-un război important. Predecesorul lui Petraeus, gen. George Casey, raporta şi el direct preşedintelui. Şi atunci care este rolul CENTCOM? Greu de spus. Este clar însă că situaţia actuală a CENTCOM nu este ceea ce şi-au imaginat autorii reformei Goldwater-Nichols. Natura conflictelor actuale supune fără îndoială structura comandamentelor unor presiuni pe care acestea nu au fost concepute să le gestioneze.
O altă tensiune neprevăzută a apărut între furnizorii de forţe şi cei care duc războiul. În anii 1980, această tensiune era minimă; ambele grupuri îşi petreceau cea mai mare parte din timp pregătindu-se pentru război. Într-un război scurt, acest lucru nu ar fi contat: armata a dislocat trupe extrem de numeroase în Kuweit în 1990, dar nu au apărut tensiuni serioase deoarece războiul a fost scurt şi trupele au fost retrase rapid. Dar desfăşurarea unui număr mare de militari americani, pe termen lung, în lupte în teatrul CENTCOM nu a fost prevăzută de creatorii structurilor din Războiul Rece.
Războaiele consumă rapid oameni şi echipamente. Ambele categorii trebuie înlocuite. Dar înlocuirea necesită bani şi eforturi organizaţionale care distrag atenţia de la pregătirea pentru conflictele viitoare. De asemenea, războiul întrerupe rutinele de antrenament din perioadele de pace, afectând starea de pregătire pentru evenimente neaşteptate. Puşcaşii marini sunt îngrijoraţi de faptul că prea mulţi dintre oamenii lor nu au fost antrenaţi pentru ceea ce se presupune a fi misiunea lor principală, operaţiunile de pătrundere în forţă. Armata este îngrijorată de faptul că mulţi dintre soldaţii de pe tancuri nu au condus niciodată un tanc şi mulţi dintre comandanţii de brigadă nu au exersat manevre cu brigăzile respective decât în contextul misiunilor contra-insurgenţă.
Presiunile asupra personalului militar conduc de asemenea la nivele ridicate de epuizare, mai ales în rândul ofiţerilor şi al subofiţerilor de rang superior. Oamenii buni pleacă, şi pregătirea unui comandant de brigadă sau a unui sergent major de comandament durează – de cele mai multe ori chiar şi două decenii.
Multe din aceste probleme ar putea fi simplificate prin reducerea numărului de trupe din teatrele active, dar evident cei care duc războiul cer mai multe trupe. Cine decide dacă e mai important să lupţi în războaiele actuale sau să te pregăteşti pentru cele viitoare? În acest moment, răspunsul este: secretarul apărării şi preşedintele, ambii civili. Conform legii Goldwater-Nichols, nu există ofiţer la Pentagon a cărui misiune să fie aceea de a câştiga războaiele.
Diviziunea muncii
Prin statut, treaba Statului Major este aceea de a sprijini operaţiuni în războaiele actuale (fără a se implica operaţional) şi de a se pregăti pentru cele viitoare, iar şeful de Stat-Major este principalul consilier militar al preşedintelui. Însă nici unul dintre ei nu are responsabilitatea statutară de a câştiga războaiele actuale. Această responsabilitate revine comandanţilor operativi şi subordonaţilor lor. În Războiul Rece, această diviziune a muncii nu era o problemă – nimănui nu avea să-i pese de conflictele viitoare atunci când Armata Roşie invada graniţa vest-germană. Acum acest fapt creează o tensiune constantă, care necesită intervenţia unuia dintre cei doi lideri civili de la vârful piramidei. Pentru ca totul să fie şi mai rău, doar furnizorii de trupe sunt reprezentaţi în centrul de putere, pe când cei care luptă sunt împrăştiaţi în lume.
Principalul scop al Legii Goldwater-Nichols era de a îmbunătăţi colaborarea între servicii. Faimosul incident din timpul invaziei în Grenada, în care se spune că un ofiţer dintr-un serviciu a trebuit să utilizeze un telefon public şi o cartelă pentru a chema ajutoare dintr-un alt serviciu, este un exemplu al acestei probleme. Legea a îmbunătăţit spectaculos cooperarea între servicii în numeroase privinţe, inclusiv prin crearea comandamentelor de luptă, care sunt responsabile pentru toate forţele americane, din toate serviciile, într-o anumită zonă.
Această abordare, a împărţirii sarcinii de apărare în mod egal între servicii, a adus beneficii enorme. Investiţiile în forţele aeriene de precizie (prin Aviaţie, Marină şi Puşcaşi) au jucat un rol deosebit de important în operaţiunile din Irak şi Afganistan, întrucât capacitatea de a aloca armanent mai puternic sau de mai mici dimensiuni pentru o anumită ţintă într-un timp foarte scurt a transformat partea “mobilă“ (de luptă) a operaţiunilor împotriva insurgenţilor. Iar presiunile asupra Marinei şi Aviaţiei în ce priveşte furnizarea de sprijin în Irak şi Afganistan sunt suportabile.
Dar presiunile asupra Armatei şi a Puşcaşilor Marini, generate de nevoia de a menţine peste 180.000 de militari în Irak şi Afganistan ani la rând, sunt de un cu totul alt ordin de mărime. Aeronavele F-15 şi cele din clasa Nimitz, concepute pentru lupta împotriva sistemelor sovietice avansate, sunt foarte utile împotriva insurgenţilor prost echipaţi care-şi flutură AK-47 (deşi aeronavele F-15 şi altele încep să se învechească şi vor trebui înlocuite în viitorul apropiat). Dar camioanele şi vehiculele Humvee nu au fost concepute pentru zone de luptă şi devin un adevărat pericol în condiţiile utilizării de către inamic a unor dispozitive explozive improvizate mai avansate. Conflictele actuale se bazează excesiv pe forţele terestre, fapt pentru care structura militară actuală nu e pregătită.
Rezultatul: disensiuni între servicii, care le afectează pe toate. Atât preşedinţia, cât şi Congresul, atât sub democraţi, cât şi sub republicani, s-au opus oricărei măriri semnificative a bugetului pentru apărare. Forţele aeriene şi Marina au fost afectate de transferuri bugetare în detrimentul lor în primii ani ai conflictului actual, şi în mare le-au acceptat. Dar acum încep să se opună. Organizarea militară curentă nu doar ridică serviciile unul împotriva altuia – un fapt obişnuit –, ci realmente şi inevitabil ridică unele servicii împotriva luptătorilor aflaţi în teatrele de luptă.
Încă o presiune neprevăzută este tensiunea dintre membrii activi şi cei în rezervă (inclusiv Garda Naţională) din forţele tereste de sprijin, mai ales din Armată. În anii 1970, presiunea construirii unei forţe armate formate exclusiv din voluntari, împreună cu nevoia de a reduce cheltuielile în urma Războiului din Vietnam şi creşterea în acelaşi timp a ameninţării sovietice au determinat Armata să accepte un schimb important. S-au trecut numeroase funcţii non-combat, dar esenţiale în unităţile de rezervă, pentru a putea menţine cât mai multe funcţii de luptă în forţa activă. Problemele puse de această abordare au devenit evidente în anii 1990, când desfăşurările de trupe americane mici, dar pe termen lung în Bosnia şi apoi Kosovo au solicitat excesiv unităţile din armata activă şi au făcut necesară mobilizarea rezerviştilor. Mai precis: desfăşurarea a aproximativ 30.000 de militari dintr-o armată de 495.000 a necesitat mobilizarea de rezervişti. Faptul ar fi trebuit să dea de gândit unora, dar în “epoca reducerii resurselor de apărare“ a anilor 1990, nu se putea gândi astfel. Desfăşurarea a 180.000 de militari în Irak şi Afganistan face ca “presiunea“ din anii 1990 să pară o glumă.
Decizia de a trece funcţiile respective în unităţile de sprijin ale Gărzii Naţionale a afectat unităţile respective, dar desfăşurarea de trupe de după 2003 a afectat chiar şi unităţile de luptă ale Gărzii. Cererea actuală de trupe necesită participarea unităţilor Gărzii Naţionale la adevărate “tururi de forţă”. Garda Naţională are o istorie îndelungată şi bogată, dar niciodată nu a fost folosită astfel. Pentru războiul din Vietnam, lui Lyndon Johnson i s-a părut mai uşor să recurgă la înrolarea obligatorie decât la brigăzile de luptă ale Gărzii. În operaţiunea Furtună în Deşert, atunci când şefii armatei au refuzat să trimită unităţi ale Gărzii în deşert, pe motiv că nu erau pregătite pentru luptă, unii lideri din Gardă s-au simţit lezaţi sau neglijaţi. Până la sfârşitul lui 1990, unităţi ale Gărzii erau în Balcani, unde au rămas o perioadă îndelungată, şi apoi în Afganistan şi Irak.
Problema este că Garda nu a fost creată pentru a fi mobilizată şi trimisă în străinătate în mod repetat şi în războaie pe scară largă. Ea a fost creată ca o rezervă strategică a ţării – ca forţă la care se recurge in extremis atunci când o misiune depăşeşte capacitatea forţelor active şi înainte de (sau în loc de) mobilizarea naţională. Utilizarea excesivă a Gărzii şi a unităţilor de rezervişti pentru deplasări îndelungate i-a determinat pe unii să se plângă că statul a încălcat înţelegerea cu unităţile respective, care sunt tratate ca unităţi active deşi membrii lor nu au semnat nici un contract în acest sens. Este o altă rămăşiţă a Războiului Rece. Aşa cum am văzut, conflictele îndelungate nu făceau parte din doctrina acestui secol.
De menţionat, în sfârşit, că semne de tensiune au început să apară şi între Armată şi Puşcaşii Marini. Din aprilie 2007, unităţile Armatei au fost desfăşurate în Irak în stagii de câte 15 luni, în timp ce unităţile de Puşcaşi doar pe 7 luni. Motivul este că USMC vrea să păstreze o corelaţie între stagii şi schimburile de echipaj pe nave, care au loc de două ori pe an. Ca atare, soldaţii petrec de peste două ori mai mult timp în fiecare stagiu. Iar comentariile recente ale comandantului Marine Corps, James Conway, potrivit cărora Puşcaşii ar prefera să se retragă complet din Irak şi să se concentreze exclusiv asupra Afganistanului, au creat şi mai multe controverse.
Presiuni între ofiţeri
Cele mai subtile şi mai serioase presiuni asupra forţelor armate sunt cele din rândul corpului de ofiţeri. Văzute din afară aceste tensiuni par a fi rezultatul competiţiei dintre două grupuri rivale: grupul Casey-Abizaid, care susţine abordarea adoptată de comandanţii respectivi în războiul din Irak, şi grupul Petraeus-Odierno, care susţine strategia “sporirii trupelor” din 2007. Există aici un sâmbure de adevăr. Adesea superiorii au susţinători înfocaţi şi protejaţi între subordonaţi şi stârnesc invidii între egali. Controversa legată de schimbarea de strategie din ianuarie 2007 a adâncit fenomenul, care nu ar fi deloc remarcabil în sine.
Dar asta nu e tot. Ofiţerii care comandă unităţi de luptă se confruntă cu presiuni unice. Ei sunt preocupaţi, cum este şi normal, de pericolele cu care se confruntă, dar sunt şi mai preocupaţi de pericolele cu care se confruntă subordonaţii lor. Comandanţii au o responsabilitate uriaşă faţă de soldaţii pe care îi conduc, iar rănirea sau moartea oamenilor lor îi afectează foarte mult. Nici o altă armată din lume nu a pus atâta preţ pe soldaţii obişnuiţi, şi pe bună dreptate, pentru că nici o altă armată nu a avut soldaţi atât de buni, şi toţi voluntari. Iar din toate pierderile pe care un comandant este nevoit să le vadă, nici una nu este mai dureroasă decât pierderea unui soldat atunci când ea ar fi putut fi evitată. Comandanţii ştiu că într-un război oamenii sunt răniţi şi mor – chiar şi cei de sub comanda lor. Dar li se pare inacceptabil ca oamenii lor să moară din cauza greşelilor lor.
Din 2004 până în 2006, dar mai ales spre sfârşitul acestei perioade, percepţia generală era că SUA nu vor câştiga în Irak. Dacă era cineva de vină, aceştia nu erau soldaţii, care luptau bine, profesionist şi curajos. Nici comandanţii de nivel mediu, care îşi conduceau bine unităţile, respectau ordinele, făceau un număr normal şi previzibil de greşeli şi învăţau relativ repede din ele. Chiar şi aşa, experienţa morţii soldaţilor în ceea ce părea o cauză pierdută i-a făcut pe unii să se simtă vinovaţi. Alţii s-au indignat la gândul că superiorii lor, fie ei civili sau militari, le-au trimis soldaţii să moară din cauza greşelii unui prost. Chiar şi comandanţii care au obţinut succese pe plan local sau regional erau în general frustraţi la ideea că superiorii nu păreau dispuşi sau capabili să le sprijine sau să le valorifice câştigurile.
Curentul a început să se schimbe în 2007. Începutul unei ofensive pe scară largă în iunie şi ridicarea diverselor triburi împotriva al-Qaeda i-au prins pe terorişti pe picior greşit, permiţând forţelor SUA să realizeze progrese spectaculoase şi neaşteptate în domeniul securităţii. Mulţi comandanţi au început să simtă nu doar că vor câştiga, ci şi că fac parte dintr-un efort care avea să câştige peste tot. Camarazii lor care au plecat înainte de această schimbare au reacţionat diferit, dar unii au răspuns cu evidentă ranchiună, negând la început posibilitatea succesului şi apoi căzând pradă unei ostilităţi nedeclarate. Primele unităţi care au simţit gustul succesului tocmai se întorc acasă. Rămâne de văzut cum vor interacţiona cu colegii lor.
Irakul este în prezent pe prima pagină a ziarelor, dar problemele cu care se confruntă forţele armate americane depăşesc cadrul unui singur conflict. Chiar dacă trupele SUA ar părăsi Irakul mâine, ele tot ar fi prost organizate pentru orice tip de război în care ar putea fi implicate. Erorile din această structură tot ar genera tensiuni nedorite şi periculoase; succesul tot ar necesita eforturi supraomeneşti din partea comandanţilor, care ar trebui să-şi depăşească rolul legal definit şi să se gândească doar la binele întregii naţiuni. Unii ar face asta; majoritatea nu. Sistemul ar continua să se fisureze şi să cedeze sub greutatea unor probleme pe care nu a fost conceput să le susţină.
Irakul este un simptom al acestei boli, şi nu cauza. Tensiuni asemănătoare au fost înregistrate în Bosnia, Kosovo şi Afganistan, cu alte persoane în poziţiile-cheie de fiecare dată. Nu e o problemă de colaborare personală şi nu e o problemă de ideologie, deşi ambele au jucat roluri importante în eşecurile recente. Este o problemă de structură, de organizare şi, mai important, de concepţie a tipurilor de război în care este posibil ca SUA să fie implicate şi a modului în care trebuie abordate.
Dintre toate scenariile de război în care ar putea fi implicate SUA în deceniile următoare, cel pentru care este structurată în prezent forţa armată – atacuri simultane pe toate fronturile, în toate dimensiunile, de către un inamic global unitar – este cel mai puţin probabil. O luptă prelungită, de uzură, bazată pe forţele terestre, pe teritoriul aferent unuia sau cel mult pentru două comandamente, este cea mai probabilă. Disputa privind înţelepciunea războiului din Irak şi a abordării actuale din partea SUA a mascat prea mult această realitate.
