Teoria politică tot încearcă să ne convingă de faptul că orice societate se împarte între două categorii de membri – elita şi ceilalţi. Adică între cei care deţin puterea – prin rapt, prin alegeri, prin violenţă, prin naştere etc. – şi ceilalţi, care se supun pur şi simplu unei condiţii sociale lipsite de orice deziderat de conducere şi putere. Ideea nu este nouă.
Mandelville făcea analogia, preluată de orice ortodoxie liberală, între modelul de organizare al societăţii albinelor şi cel al oamenilor. Căci şi în societatea albinelor există elita – matca – şi restul care trăiesc doar pentru a o servi, precum şi trântorii care, servind sexual matca, îşi îndeplinesc rolul urmând să moară pentru aceasta. Şi marea majoritate a oamenilor se nasc, ne spune teoria elitară, doar pentru a-i servi pe cei care, prin naştere, rapt, violenţă, alegeri etc. deţin vremelnic puterea şi care folosesc această putere în favoarea sau în detrimentul celor care slujesc.
Căci, trebuie spus clar, cei care sunt consideraţi non-elită au doar rolul de figuranţi ai istoriei, de persoane care au tranzitat această lume pentru a-i potenţa pe cei care sunt în sfera străluminoasă a elitei. Ceilalţi nu există, sunt doar decorul istoric, personajul colectiv, norod şi oşteni. Cei care fac istoria fără să participe la ea.
Teoria elitelor a lui Pareto – deşi considerată sociologică – nu se bazează pe nici o cercetare serioasă, fiind doar o adaptare a „cultului eroilor” al lui Carlyle la modelul său economic. Analiza sa statistică doar demonstrează că societatea nu are un model piramidal, ci mai degrabă al unui obelisc (ca să păstrăm comparaţia egiptologică), cu o bază uriaşă – masele – şi o săgeată ce se subţiază la vârf – elitele. Ceea ce remarca Pareto era că vârful extrem de subţire este compus din câteva familii (sau grupuri) care deţineau puterea economică şi pe cea politică, ele conducând discreţionar baza prin mijlocirea corpului intermediar al obeliscului. Astfel, elitele erau complet detaşate de mase, fără a avea vreo legătură democratică cu acestea. De altfel, Pareto – considerat părinte al elitismului – dispreţuia democraţia şi orice principiu liberal, motiv pentru care ideile sale au fost îmbrăţişate fără rezerve de fascism şi nazism. De aceea, Karl Popper îl va considera teoreticianul totalitarismului, iar principiul său 20/80 – princpiul-cheie al excluderii sociale.
Desigur că elitismul a fost adoptat cu mare simpatie de majoritatea statelor în dezvoltare la începutul modernităţii pentru că, prin această teorie, altfel de nedemonstrat, grupul care deţine puterea poate să-şi proclame intenţiile ca fiind scopuri fundamentale pentru binele tuturor – căci, dacă elita reprezintă ţara, ce e bine pentru ţară este bine pentru toţi cetăţenii ei, chiar dacă unii dintre aceştia nu-şi dau seama de acest bine.
Singura problemă era că aceste state nu erau democratice în sensul contemporan al cuvântului, aşa că nici respectivele elite nu erau promotoarele unei democraţii reale, fiind plasate perfect în sistemul votului cenzitar, acolo unde el deschidea cale democraţiei, sau susţineau cauza unei dictaturi naţionale acolo unde legitimitatea lor democratică nu s-ar fi susţinut.Vedem, de altfel, că oriunde principiul elitar s-a format ca principiu al modernităţii şi modernizării, din Germania până în Argentina sau din România până în Japonia, democraţia a fost impusă cu forţa din exterior sau prin revoluţii sângeroase şi lungi perioade de instabilitate politică.
Trebuie făcută o precizare foarte clară – şi de altfel şi Vilfredo Pareto o face – atunci când ne referim la elită ne referim la ceea ce el numeşte elita guvernamentală (incluzând aici şi elita financiară) şi nu la elita profesională. El asumă faptul că în baza obeliscului sau pe traseu se pot afla persoane cu talente excepţionale sau cu date naturale ieşite din comun. Dar ele nu contează în plan politic şi economic, chiar dacă prin opera lor unele dintre aceste persoane aduc un aport uriaş la dezvoltarea omenirii. Iar acest principiu este evident din structurarea modelului de salvare publică actuală – în cazul unui cataclism sau al unui război, primele persoane pe care statul le salvează sunt cei care sunt consideraţi elita politică (preşedintele statului sau monarhul, primul ministru etc.) şi abia apoi femeile, copiii şi bătrânii. Adică într-o formulă simbolică statul se salvează chiar dacă îi dispare naţiunea.
România ca stat s-a format sub auspiciile elitismului (care, ca orice -ism poate fi asimilat unei ideologii) şi sub oblăduirea unor elite politico-financiare, pe care nu le putem nega în sens istoric. Şi statul şi-a asumat, datorită acestui model al creării sale, modelul că elitele sunt motorul istoriei sale, poporul fiind simbolizat prin personaje mitografice, ele însele cu aspect de elită – Peneş Curcanul, Moş Ion Roată etc. Astfel, istoria României s-a confundat cu istoria elitei sale, idiosincraziile sau simpatiile personale ale unor personaje politice din secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea costând România teritorii sau mii de vieţi omeneşti. Câteodată, elitele au fost benefice – precum o parte din familia Brătianu –, alteori au fost groteşti – precum Carol al II-lea, alteori au fost nule din punct de vedere politic, dar, datorită unei conjuncturi în spaţiul elitar, au ajuns în cele mai înalte funcţii – precum Gheorghe (Guţă) Tătărăscu, care i-a servit şi pe Carol al II-lea şi pe comunişti, în calitate de preşedinte al diferite variante ale PNL.
Carol al II-lea a intrat în elită prin naştere. Dar modalităţile de a intra în respectiva elită sunt complet încurcate sau imposibil de stabilit cu precizie. Veri şi mătuşi, alianţe matrimoniale, bastarzi şi prostituţie par a fi modalităţi de a intra în elită. Iar, ca elită, e greu să decelezi cine este bun şi cine este rău, în condiţiile în care totul este o luptă şi o competiţie pentru puterea cea mai înaltă în interiorul elitei. Marele bărbat de stat care a fost Ion C. Brătianu putea fi uşor comparat, în epocă, cu un Hrebenciuc modern, iar porecla dată în cei 12 ani cât a fost premier a fost „Viziru”, ceea ce denota probabil modelul democratic pe care îl promova. În plus, a fost cel care s-a opus extrem de vehement acordării cetăţeniei române evreilor, fiind sursa unor serioase probleme diplomatice legate de punerea în aplicare a Tratatului de la Berlin din 1878, tratat prin care România devenea independentă. Astfel, elita, chiar şi în timpul vieţii şi apoi şi istoric, este controversată, iar mişcarea browniană din interiorul grupului elitar capătă aspect de dialectică istorică. Iar în cadrul acestei dialectici istorice, în care Elena Lupescu genera politica României, iar Ion Antonescu apărea ca un salvator pentru că se opunea Duducăi, bunicul meu alături de o sută de mii de soldaţi români mureau aiurea în faţa Odessei, într-o campanie complet inutilă, dintr-un război mondial eminamente ideologic. Moartea de cele mai multe ori inutilă a sutelor de mii de soldaţi români pe frontul de Est ne-a adus în final comunismul.
Comunismul a fost în sine un regim bazat pe elită – fiind o expresie a dialecticii istorice obiectivate – elita de partid, conectată din Tirana până la Phenian, via Bucureşti cu Moscova. Această elită era indiferentă în raport cu naţiunea pe care urma să o conducă. Probabil că Ana Pauker ar fi avut aceeaşi atitudine faţă de supuşii ei, chiar dacă aceştia ar fi fost iakuţi sau maghiari, iar Dimitrov a demonstrat că poate fi erou german şi bulgar şi comunist sovietic, toate în acelaşi timp. Căci V.I. Lenin a construit un partid lipsit de orice determinare naţională, o veritabilă suprastructură marxistă, adică partidul-stat. Astfel elita politică din toată Europa Centrală şi de Est a devenit extrem de asemănătoare cu cea de la Moscova sau de la Beijing, Orientul intrând pe tancurile ruseşti până în centrul Europei.
Astfel, perversiuni de neimaginat în ţări civilizate au devenit banale în grupul elitar comunist. Căci a ucide pe cineva cu ranga în 1954 este o crimă în orice condiţii, dar, dacă aceasta îţi aduce postul de comandant al Miliţiei RPR şi gradul de general, şi o intrare triumfală pe uşa din dos a elitei comuniste, pare o mişcare dialectică bună. Comunismul a distrus orice condiţie a elitei în sens moral şi obiectiv, căci o elită condusă de un cizmar devenit general într-un singur an la Academia Frunze din URSS şi o vânzătoare de seminţe ajunsă academician, profesor doctor inginer nu îşi mai merită titlul şi numele de elită.
Şi totuşi în sensul lui Pareto aceasta este elita – elita guvernamentală – cea care deţine puterea şi banii. Iar familia Ceauşescu a fost indubitabil elita guvernamentală a României. Iar în jurul acestui centru unic de putere au gravitat sute sau mii de alţi indivizi care s-au considerat şi au fost consideraţi ca fiind parte din elită – prim-secretari de partid, miniştri, fii, soţii etc. Chiar am cunoscut persoane care aveau doar această calitate – soţia sau fiica lui cutare de la CC. Nu erau ingineri, elevi, profesori, muncitori agricultori – erau fiica lui X. Iar când X nu mai era o falie uriaşă din elită se prăbuşea cu zgomot şi scandal. Şi toate astea în timp ce spitalele nu aveau medicamente, casele încălzire, fabricile utilaje şi poporul mâncare. Blocajul elitei comuniste a condus la revoluţia din 1989 şi la începutul democraţiei.
Dar ceea ce m-a frapat şi continuă să mă frapeze este că, deşi condus o istorie întreagă de elite incompetente şi imorale, primul lucru pe care l-au făcut proaspăt eliberaţii de comunism a fost să îşi găsească o nouă elită lângă care să se adăpostească. În accepţiunea paretiană, Ion Iliescu şi Petre Roman au fost elita politică a României şi au jucat ca atare: după ce au câştigat împreună alegerile, s-au împins unul pe altul pentru ca doar unul să deţină puterea absolută. În final Iliescu a câştigat, istoria e cunoscută. Dar ce nu s-a înţeles în acel moment a fost faptul că un nou model elitar se naşte în România – de fapt o readaptare a sistemului comunist – elita de partid. Partidele formate din oameni simpli – non-elită – dau şansa unor persoane complet anoste să poată pătrunde în cercul iniţiaţilor elitari cu condiţia să slujească o figură charismatică – conducătorul partidului. Acesta există însă doar într-o simbioză cu partidul din care face parte şi pe care îl conduce. Petre Roman a fost împins de Iliescu la început de la putere şi de Traian Băsescu de la conducerea partidului. Astăzi îl vedem ca pe un marginal politic – deşi membru al unui partid liberal – pentru că de fapt nu are nici un fel de putere sau influenţă, are un prezent scandalos şi o apetenţă uriaşă pentru a reintra în elită. Spre stupoarea mea, de fapt, el continuă să se creadă parte a elitei şi asta pentru că presa tabloidă îi comentează divorţurile şi aventurile galante.
Nu Petre Roman este subiectul acestui articol desigur, ci modelul caracteriologic a ceea ce se consideră a fi elita politică. Şi anume, acea categorie de personaje politice care sunt cele mai comentate în presă. Astfel vedem că în jocul elitelor a mai apărut un personaj, pe care Pareto nu îl lua în calcul, şi anume media. Astfel, elita devine tot mai mult parte a masei cu care se confruntă mediat prin intermediul presei. Iar această intermediere dezechilibrează sistemul elitar căci îl pune în situaţia de a-şi justifica acţiunile şi chiar intenţiile de putere, generând falsa impresie că elita chiar ar putea să se intersecteze cu masa. Or, tocmai aceasta face diferenţa dintre guvernanţi şi guvernaţi: capacitatea primilor de a lua decizii în numele celorlalţi fără ca aceştia să poată reacţiona.
Tot mai mult elita se destructurează prin creşterea uriaşă a membrilor săi, fiind imposbil să se spună cine mai este elită şi cine este parte a masei. Masa se simte tot mai stăpână pe sine şi cere tot mai mult elitei să-şi limiteze puterea, în condiţiile în care presa devine ea însăşi tot mai mult, de fapt, elita.