„Viziunea lui Aurelio Peccei şi implicaţiile sale pentru viitorul nostru“

Acest discurs a fost prezentat de Roberto D. Peccei – vice-rector pentru Cercetare al Universităţii California din Los Angeles şi fiul lui Aurelio Peccei, fondatorul Clubului de la Roma – la conferinţa „Criza globală, văzută de Aurelio Peccei“, organizată de Asociaţia Română pentru Clubul de la Roma pe 15 martie 2011, la sediul Băncii Naţionale a României din Bucureşti.Aurelio Peccei – o conştiinţă globală

Principala preocupare a tatălui meu, Aurelio Peccei, în ultimii 20 de ani de viaţă, a fost aceea de a conştientiza oamenii din întreaga lume asupra dificultăţilor cu care se confruntă omenirea. Aceas­ta l-a determinat să pună bazele Clubului de la Roma împreună cu Alex King şi alte persoane care le împăr­tăşeau opiniile. Este remarcabil faptul că astăzi, la mai mult de 25 de ani după moartea sa şi peste 40 de ani de la înfiinţarea Clubului de la Roma, gândirea sa şi propunerile înţelepte privind modul de abordare a multi­ple­lor probleme cu care se confruntă omenirea rămân relevante şi actuale. Este util şi interesant, aşadar, să trecem în revistă principalele principii ale viziunii sale şi modul în care a ajuns la ele. Deşi în anii 1960 exista deja o tradiţie puternică a explorării viitorului, prin şcoala franceză a lui Gaston Berger şi Bertrand de Jouvenel, tatăl meu, datorită marii sale expe­rien­ţe, a adăugat un nou element-cheie – o dimensiune globală.
Abordarea sa faţă de viitor a fost una holistică şi globală: „Nu ne putem gândi la viitor fără a dezvolta întâi o înţelegere globală a problemelor cu care se confruntă omenirea în prezent – ceea ce se numeşte problematică“. Problemele planetei noastre sunt intrin­sec corelate, iar soluţiile lor trebuie identificate în acelaşi timp.
O a doua idee-cheie se desprinde din gândirea lui Aurelio Peccei – una provenită din experienţa sa ca ma­na­ger: „Este important să exa­mi­năm scenariile de viitor posibile, pentru a putea planifica raţional viitorul planetei noastre“. Este ceea ce Dennis Gabor, un vechi membru al Clubului de la Roma, numea „inventarea viitorului“.
Această gândire holistică globală, însoţită de dorinţa de a contribui la realizarea planurilor pentru un viitor mai bun, a devenit o marcă a Clubului de la Roma şi rămâne până azi una din caracteristicile sale esenţiale. Consider că cea de-a doua idee a tatălui meu, aceea de „a dori să planificăm viitorul planetei noastre“, este poate cea mai remarcabilă contribuţie a sa. Ea nu este doar în deplină concordanţă cu experienţa lui de manager, ci îl şi defineşte ca o persoană care nu se teme de dimensiunea efortului cerut.
Ca manager, Aurelio Peccei era obişnuit să analizeze problemele şi să definească paşii care trebuiau urmaţi pentru a le rezolva. Într-o lume care se confrunta cu o serie de probleme globale interconectate, de o comple­xi­tate incredibilă, reacţia sa a fost aceea de a iniţia un proces de planificare raţională a soluţionării lor, fără a fi co­pleşit de amploarea problemei. A fost un act incredibil de credinţă, care a cerut un curaj remarcabil, dat fiind că el şi ceilalţi membri ai Clubului de la Roma erau doar persoane fără „funcţii oficiale“ în vreo ţară a lumii.

„Prăpastia din faţa noastră“

Multe din opiniile tatălui meu privind problemele globale pot fi iden­tificate în prima sa carte, The Chasm Ahead (Prăpastia din faţa noastră). Deşi tema cărţii era prăpastia cres­cân­dă dintre SUA şi Europa în ce priveşte progresul tehnologiei, partea a doua a cărţii creiona ceea ce el considera a fi o provocare şi mai mare: „Planeta noastră se confruntă cu un set tot mai mare de macro-probleme (sporirea populaţiei, împuţinarea resurselor etc.) în legătură cu care nimeni nu se îngrijorează“.
Ca un bun manager, în „The Chasm Ahead“ el prezintă „Proiectul 1969 – Studiu de fezabilitate privind planifi­carea sistematică pe termen lung la scară mondială“ menit să remedieze situaţia. Acest proiect avea trei ele­mente principale:
Ce probleme trebuie analizate într-un context global?
În ce fel sunt interdependente acestea?
Ce tehnologii există pentru a aborda sistematic aceste probleme, pentru a putea apoi face previziuni pentru viitor?
Acesta este, în esenţă, programul care va defini direcţia urmată ulterior de Clubul de la Roma.
În „The Chasm Ahead“ Aurelio Pec­cei propune şi baza conceptuală a noii ştiinţe şi filosofii necesare pentru planificarea viitorului, creionând patru elemente principale:
Omul şi natura formează un macro-sistem integrat;
Multe din subsistemele acestui macro-sistem sunt puse în pericol de acţiunile omului;
Pentru a aborda problemele interdependente ale acestui macro-sistem şi a împiedica prăbuşirea lui trebuie lansat un proces de „planificare globală“;
Lansarea acestui proces şi iniţierea acţiunilor care să contribuie la ameliorarea situaţiei planetei sunt obligaţii morale colective ale omenirii.

Alex King şi Clubul de la Roma

Clubul de la Roma a fost înfiinţat în aprilie 1968, în parte pentru a ajuta la realizarea a ceea ce tatăl meu numea „Proiectul 1969“ în „The Chasm Ahead“. Ideile tatălui meu, de a gândi global problemele omenirii şi de a căuta soluţii raţionale acestei proble­matici, s-au bucurat de o susţinere morală şi intelectuală extraordinară din partea lui Alex King, cofondator al Clu­bului de la Roma. În multe sensuri, rolul lui Alex King a fost acela de a critica şi modera ideile tatălui meu, făcându-le mai uşor de înţeles şi poate mai uşor de acceptat. În mod mira­culos, aceşti doi oameni atât de diferiţi şi totodată atât de asemănători au insuflat viaţă Clubului de la Roma, împreună, în armonie perfectă, fără nicio desincronizare.
Este foarte greu de separat contribuţiile intelectuale ale lui King de cele ale lui Peccei. Aurelio Peccei era un om de acţiune, obişnuit să ia decizii la foc continuu. Alex King era mai reflexiv şi mai flegmatic. Peccei avea o charismă incredibilă. King avea un simţ al umorului fantastic. Amândoi erau profund îngrijoraţi de soarta lumii. Împreună, în cadrul Clubului de la Roma, au reuşit să stimuleze o conş­tiinţă globală. În cartea sa, „Let the Cat Turn Around“ Alex King scria cu afec­ţiune despre relaţia interpersonală pe care au avut-o cei doi. Citez din Alex King: „Relaţia noastră era atât de apropiată şi atât de relaxată încât el nu se supăra nici la cele mai aspre critici ale mele. Mai mult, multe din afir­ma­ţiile sale  publice erau pregătite îm­preu­nă. De obicei eram de acord cu el – dar nu întotdeauna. Aurelio avea o credinţă profundă în bunătatea esenţială a oamenilor, care mie mi se părea puţin naivă şi sentimentală. Eu eram mai cinic.“
Deşi Aurelio Peccei şi Alex King au fost fondatorii Clubului de la Roma, la început au fost ajutaţi de alte spirite înrudite, ca Hugo Thiemann, Eduard Pestel , Saburo Okita şi Mircea Maliţa. În acest punct, aş dori să mă opresc puţin asupra contribuţiilor intelectuale a trei persoane care au jucat un rol important, contribuind la dezvoltarea viziunii pe care o propuneau tatăl meu şi Alex King. Aceştia sunt Erich Jantsch, Hasan Ozbekahn şi Jay Forrester.
Jantsch era un binecunoscut specialist în teoria sistemelor, iar Pec­cei şi King i-au cerut să scrie o lucrare de prezentare pentru întâlnirea de la Accademia dei Lincei din aprilie 1968. Articolul lui Jantsch, „A Tentative Frame­work for Initiating System-wide Planning of World Scope“ (Propunere de cadru pentru iniţierea unei planificări sistemice la nivel mondial) a fost genială, dar greu de înţeles din cauza caracterului său abstract. Principala sa teză era duală: lumea este un sistem cibernetic, devenit ins­tabil din cauza creşterii sale, iar pentru a redobândi controlul asupra acestui sistem este necesară intervenţia omului.
Lucrarea lui Jantsch nu a fost bine înţeleasă, dar a contribuit la pro­mo­varea ideii tatălui meu de studiere a problematicii pentru a vedea care sunt scenariile posibile de viitor. Ceea ce propuneau de fapt Jantsch şi Peccei era ca aceste studii să fie realizate de o comisie de experţi numiţi de guver­nele din întreaga lume. Această idee, care seamănă în multe privinţe cu ideea din 1992 de a înfiinţa IPCC pen­tru studierea schimbărilor climatice, a fost considerată atunci nerealistă (cine şi-ar asuma responsabilitatea?). Clubul de la Roma a fost creat în parte ca un instrument de promovare şi aplicare a acestei propuneri.
Deşi ideea planificării globale a viitorului ca răspuns sistemic se dato­rează lui Jantsch, conceptul de pro­ble­matică globală, în general, a fost pro­pus de Hasan Ozbekhan. Viziunea completă a lui Ozbekhan privind proble­matica a fost detaliată într-o propu­nere intitulată „Quest for Struc­tu­red Responses to Growing World-wide Complexities and Uncertainties“ (Cău­tarea unor răspunsuri structurate pen­tru complexităţi şi incertitudini globale tot mai adânci), pe care a pregătit-o pentru întâlnirea Clubului de la Roma din Berna, în iunie 1970.  Propunerea lui Ozbekhan era mai simplă decât programul propus de Jantsch (şi mai ieftină: 900.000 dolari SUA, faţă de 10.000.000). cu toate acestea, meto­dologia rezolvării întregii problematici nu era încă dezvoltată complet.
Tatăl meu se simţea mai aproape, din punct de vedere intelectual, de abordarea umanistă a lui Ozbekhan, dar era îngrijorat că proiectul ar dura prea mult şi ca atare nu ar reflecta adecvat caracterul imediat al crizei mon­diale. De aceea a decis să caute un altă cale. Clubul de la Roma îl invitase la Berna şi pe Jay Forrester, expert internaţional în dinamica sis­te­melor, pentru a vorbi despre abordarea lui sistemică privind dinamica indus­trială. Cu susţinerea puternică a lui Pestel, Thiemann şi King, care fuse­seră impresionaţi de prezentarea lui Forrester, tatăl meu l-a întrebat pe aces­ta din urmă dacă este pregătit să construiască un model de sistem care să simuleze interacţiunea dintre diferitele componente ale problematicii (populaţie, resurse, producţie indus­trială etc.). Forrester a fost de acord, şi relativ repede a produs primul model simplu al problematicii: World 1.
Modelul World 1 al lui Forrester era foarte agregat şi simplist. Cu toate acestea, modelul demonstra clar că o creştere continuă într-o lume finită va conduce în cele din urmă la prăbuşirea sistemului. Aceasta a determinat Clu­bul de la Roma să încredinţeze lui Forrester şi grupului său de la MIT sarcina de a construi un model mai solid, cu o finanţare de 200.000 dolari oferită de Volkswagen Stiftung. Această decizie a fost criticată de Jantsch (care considera modelul lui Forrester „banal“) şi de Ozbekhan (care considera dinamica sistemelor drept „lipsită de valoare“). Decizia a condus în cele din urmă la publicarea lucrării „Limits to Growth“ (Meadows et al) iar modelele de sistem dezvoltate în carte au contribuit la construirea unei noi atitudini a lumii, care a conştien­tizat problemele cu care se confruntă.
„Limits to Growth“ a avut un succes enorm şi a catapultat Clubul de la Roma şi pe tatăl meu pe scena inter­naţională. Însă „Limits“ discută doar consecinţele continuării „vieţii aşa cum o ştim.“ Ea nu prezintă o analiză a „viitorurilor posibile“, pe care omenirea ar putea să le planifice. Pentru a remedia în parte acest aspect, tatăl meu şi Clubul de la Roma au revenit la o abordare mai umanistă, mai apro­piată în spirit de ceea ce propusese Ozbekhan la Berna. Această direcţie a gândirii lui Aurelio Peccei este evidentă în cea de-a doua carte a sa, „The Human Quality“, publicată 4 ani după „Limits“. În acest volum el este mult mai explicit în ce priveşte ceea ce tre­buie făcut, prezentând o analiză normativă a modului în care s-ar putea (şi ar trebui) atacată problematica.

„Calitatea umană“

În „The Human Quality“ tatăl meu propunea un al treilea concept-cheie pentru abordarea viitorului. În afară de adăugarea dimensiunii globale în gândire şi de începerea planificării pentru viitoruri posibile, el considera că omenirea poate depăşi dificultăţile actuale doar dacă abordează impe­ra­tivele timpului nostru cu un nou uma­nism. În opinia sa, acest nou umanism va veni din partea cetăţenilor care îşi dezvoltă o perspectivă globală, bazată pe dragostea pentru dreptate şi pe oroarea de violenţă. El simţea că, odată ce fiinţele umane vor realiza cu ade­vărat că sunt actori pe o scenă globală, atunci vor evolua cultural, în mod natural, spre abordarea pro­ble­melor cu care se confruntă omenirea. Pe scurt, ceea ce sugera tatăl meu în „The Human Quality“ este că soluţia pentru problemele omenirii va fi găsită doar atunci când va avea loc o evoluţie a omului însuşi.
În cartea sa, Aurelio Peccei creio­nează de asemenea 6 misiuni pentru umanitate, al căror scop este de a ajuta omenirea să capete suficient curaj pentru a acţiona – şi prin aceasta pentru a progresa pe calea noului umanism. Aceste şase misiuni reflectă lumea anului 1976, dar rămân importante şi astăzi, deoarece, din păcate, ele au rămas în cea mai mare parte nefinalizate. Aceste misiuni sunt:
Trebuie să învăţăm care sunt „limitele externe“ pe care omenirea le impune pe planeta noastră (misiune în mare parte îndeplinită azi, prin numeroase studii – IPCC, UNDP etc.);
Într-o lume în continuă schimbare, care sunt „limitele interne“ ale omului? (misiune îndeplinită doar în unele domenii);
Cum ne vom conserva identitatea culturală? (succese inegale şi sporadice în ultimii 35 de ani);
Putem găsi alternative pentru existenţa statelor suverane în lume? (în afară de Piaţa Comună Europeană, s-a realizat prea puţin);
Cum ne putem pregăti pentru o lu­me cu 8 miliarde de locuitori? (Am ajuns la o populaţie de 7 miliarde aproa­pe fără nicio planificare, dar cu costuri enorme în suferinţe omeneşti);
Ar trebui să studiem structura capacităţii de producţie globale pentru a înţelege cel mai bun mijloc de a o stabiliza (în această privinţă nu s-a făcut aproape nimic, iar problema rămâne o mare vulnerabilitate a lumii de azi).

„Agenda pentru sfârşitul secolului“

În martie 1984, cu o zi înainte să moară, tatăl meu a dictat un document pregătitor pentru întâlnirea Clubului de la Roma programată pentru Helsinki în luna iunie a acelui an. Acesta, „Agenda for the End of the Century“, este tes­tamentul său intelectual şi ne oferă o imagine a evoluţiei viziunii sale privind problemele omenirii de la publicarea volumului „The Human Quality“.
„Agenda“ pe care a redactat-o pentru Clubul de la Roma este evident şi o agendă pentru întreaga lume. Pentru a înţelege contextul, este important să ne amintim că între 1976 şi 1984 conştientizarea problematicii se redusese în întreaga lume. În „Agenda for the End of the Century“ tatăl meu foloseşte din nou ideea unor misiuni care trebuie îndeplinite în interesul omenirii. El se concentrează în „Agenda“ pe 5 misiuni, care se suprapun parţial pe cele din „The Human Quality“, dar acum el pune şi mai mare accent pe dezvoltarea umană necesară pentru a putea face faţă noilor provocări cu care se confruntă omenirea. Aceste misiuni, gândite în 1984, sunt încă relevante şi reprezintă o agendă importantă pentru planeta noastră, deşi este încă prea puţin înţeleasă. Permiteţi-mi să le enumăr pe scurt.
Aşezări umane – Avem nevoie de un plan general care să asigure un standard de viaţă acceptabil pentru populaţia care se estimează că va spori în continuare, fără a devasta ireversibil mediul.
Conservarea naturii – Trebuie să înţelegem mai bine capacitatea de susţinere a Pământului şi să restabilim armonia între oameni şi natură. Omenirea este doar o mică parte a biosferei, şi ar trebui să se străduiască să o menţină sănătoasă.
Guvernare – Societatea, aşa cum este ea organizată în prezent, este neguvernabilă. Avem nevoie ca solidaritatea umană să se extindă de la un nivel naţional la unul regional, şi în cele din urmă să ajungă la o scară globală, ajutând astfel la transferarea acestui comportament la instituţii şi la scena politică.
Dezvoltarea umană – Bunul cel mai de preţ de care dispune omenirea în pregătirea pentru viitor este iden­tifica­rea resurselor încă subdez­voltate ale fiecărei fiinţe umane. Aceste resurse interne trebuie dezvoltate pentru a ne asigura că va exista un viitor pentru omenire.
O societate non-violentă – Deşi violenţa este considerată o parte a naturii umane, non-violenţa ar trebui să devină una din valorile noastre fundamentale. „Pacea este factorul prin­cipal… şi trebuie înţeleasă în sensul cel mai larg şi mai semnificativ, acela al non-violenţei  nu doar la toate nivelele şi în toate domeniile societăţii umane, ci şi în relaţiile dintre socie­tatea umană şi natură“. Acestea sunt ultimele cuvinte dictate de tatăl meu acum 27 de ani.
Privind spre viitor, prin intermediul lecţiilor trecutului
La mai bine de 40 de ani de la înfiinţarea Clubului de la Roma, situa­ţia în zilele noastre este mai gravă decât atunci. Singurul semn pozitiv este că acum lumea este mult mai conştientă de problematică şi de nevoia de a face ceva în legătură cu problemele omenirii. S-a realizat prea puţin progres în ce priveşte cele 5 misiuni prezentate de tatăl meu în „Agenda“.
Nu există nicio planificare reală pentru cei 1,5 miliarde de oameni care s-au adăugat populaţiei lumii din 1984 încoace sau pentru cele 2 miliarde aşteptate să apară până în 2050, cei mai mulţi dintre ei în lumea în curs de dezvoltare.
Capacitatea de susţinere a Pă­mân­tului s-a redus din 1984, bioca­pacita­tea actuală a Pământului fiind acum la 40% peste nivelul de sustenabilitate.
Cu excepţia unei mici creşteri a numărului de membri ai Pieţei Comune Europene, lumea este încă balcanizată în 200 de state naţionale.
Măsurile în privinţa problemelor de mediu urgente, cum ar fi schimbarea climatică, fac parte din evoluţia şi creşterea spiritului uman pe care tatăl meu spera atât de mult să o vadă în lumea viitorului.
Suntem foarte departe de o cultură a non-violenţei în lumea de azi.
Acest punctaj – 3 eşecuri şi 2 suc­cese parţiale – arată clar că omenirea nu a ajuns încă la acel nivel al calităţii uma­ne despre care Aurelio Peccei sugera că este necesar pentru asigu­ra­rea unui viitor sustenabil. Pesimiştii vor spune că acest salt nu va fi realizat ni­cio­dată. Optimiştii (şi eu sunt unul din­tre ei) continuă să spere că direcţia în care se mişcă lumea poate fi schim­bată, prin intervenţii corect definite.
Dar ce este de făcut? După pă­re­rea mea, trebuie să recunoaştem direct şi onest fenomenul care stă la baza tuturor problemelor noastre: creş­terea trebuie limitată. Într-un fel, este ironic că la 40 de ani de la publicarea cărţii „Limits to Growth“, revenim la conceptual iniţial, atât de criticat la momentul acela. Însă pe un glob finit, nu este sustenabil ca oricare dintre parametrii dinamici ai lumii (populaţie, producţie industrială, poluare etc.) să crească la infinit. Suntem foarte conş­tienţi de nevoia de a limita creşterea multor parametri dinamici ai planetei noas­tre (de exemplu populaţie şi poluare), însă toată economia noastră se bazează pe creştere.
Deşi concepte cum ar fi „creştere zero“ sau „economii de stat constante“ sunt idei prea puţin atrăgătoare din punct de vedere economic, pentru a depăşi situaţia gravă în care se găseşte omenirea avem nevoie de un nou sistem economic, în care creşterea să nu fie elementul conducător. În multe domenii (de exemplu cultură şi artă) creşterea nu este necesară pentru asigurarea satisfacţiei.
Natura este ciclică şi numeroasele sale subsisteme sunt în echilibru, nu doar în expansiune constantă. Astfel, ur­mă­­toarea mare provocare este să concepem o lume bazată pe o struc­tură economică total diferită, bazată nu pe creştere, ci pe asigurarea suste­na­bili­tăţii planetei noastre. Sper foarte mult că opiniile şi ideile propuse de Aurelio Peccei în timpul vieţii sale vor fi îndru­mări utile în acest proces necesar de inven­tare a unui viitor mai bun pentru planeta noastră mult încercată. În această privinţă, este important să menţionăm că, deşi este de dorit să inven­tăm un viitor mai bun pentru întrea­­ga lume, este nerealist să ne imaginăm că acest lucru se va întâmpla instantaneu. Este mult mai probabil ca schimbările cerute pentru asigurarea unui viitor sustenabil să fie realizate mai întâi în câteva ţări şi regiuni unde ideile Clubului de la Roma şi ale tatălui meu vor găsi teren propice.
După părerea mea, România are posibilitatea reală de a juca un astfel de rol exemplar.