La 28 octombrie a.c., se vor deschide la Moscova lucrările Comisiei mixte româno-ruse de istorie, un prilej excelent de a cunoaşte rezultatele cele mai noi ale colegilor ruşi şi de a avea un fructuos schimb de opinii cu ei. Academicianul A.V. Milov, preşedintele părţii ruse a Comisiei, şi echipa sa vor fi, ca întotdeauna, interlocutorii noştri competenţi, obiectivi, amabili. Cunoscători ai trecutului, istoricii privesc, totuşi, spre viitor şi ei ştiu, poate mai mult ca oricine, cât de necesară este dezvoltarea relaţiilor româno-rusepe toate planurile.
Florin Constantiniu
Preşedintele părţii române în Comisia mixtă româno-rusă de istorie
Regimurile comuniste au considerat cercetarea istorică un front al luptei politico-ideologice şi au supus cunoaşterea şi interpretara trecutului intereselor de conjunctură ale Partidului (George Orwell, în 1984, a imaginat un Minister al Adevărului, care rescria evenimentele în funcţie de divese contexte politice). Istoriografiile din ţările comuniste au experimentat – în forme şi grade diferite – aceste rigori ale aservirii investigaţiei ştiinţifice de către factorul politic.
Poate mai mult decât în cazul altor istoriografii din “lagărul socialist”, relaţiile dintre şcolile de istorie română şi sovietică au suferit impactul puternic al raporturilor dintre Bucureşti şi Moscova. Până la începutul distanţării conducerii comuniste a României de “Marele frate” de la Kremlin, istoriografia sovietică, proclamată drept cea mai înaintată din lume, constituia un model pentru istoriografia marxistă din România aflată, practic, la început de drum (“tradiţiile” ei, anterioare lui 23 august 1944, erau cu totul firave). Prin grija Institutului de Studii Româno-Sovietice se tipărea, integral, traducerea în limba română a revistei sovietice lunare “Voprosî Istorii” şi apărea, de patru ori pe an, periodicul “Analele româno-sovietice”, seria Istorie, în care erau traduse articole şi recenzii din revistele sovietice de profil. Numeroase lucrări ale istoricilor sovietici (B.D. Grekov, E.V. Tarlé) au fost traduse în limba română.
Pe măsură ce România lui Gheorghiu-Dej şi a lui Nicolae Ceauşescu a devenit – după formula analiştilor occidentali – un maverick al Pactului de la Varşovia, legăturile dintre istoriografia română şi cea sovietică s-au subţiat tot mai mult: au dispărut “Analele româno-sovietice”, s-a oprit traducerea marii sinteze Vsemirnaia Istoriia (din versiunea românească a Istoriei universale nu au apărut decât primele două volume) şi a Istoriei diplomaţiei (s-a publicat numai întâiul tom), a fost, de asemenea, abandonată colecţia de documente consacrate legăturilor istorice dintre români şi popoarele de pe teritoriul URSS.
Între ţările socialiste existau însă structuri de colaborare, care nu puteau fi evitate sau abolite oricâtă abilitate ar fi arătat liderii de la Bucureşti (după cum se ştie, Librăria “Cartea rusă” a dispărut ca urmare a demolării… din motive edilitare, a clădirii care o adăpostea!). Una din aceste structuri era Comisia mixtă româno-sovietică de istorie. Între ţările socialiste din Europa existau astfel de comisii, care se întruneau periodic (anual sau la doi ori trei ani), discutând subiecte de interes comun. România avea, aşadar, astfel de comisii cu URSS, Polonia, R.D. Germană, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria şi Iugoslavia.
Deteriorarea relaţiilor româno-sovietice s-a răsfrânt şi asupra raporturilor dintre istoriografiile celor două ţări. La reuniunile Comisiei mixte româno-sovietice de istorie se introdusese de la un timp, aşa-numitul “mandat” al delegaţiei române (poate şi colegii sovietici aveau un document similar!),un text cuprinzând instrucţiuni de ordin politic, ideologic şi istoric, de avut în vedere în timpul lucrărilor sesiunii. Partea amuzantă este că, de regulă, “mandatul” era redactat de doi-trei membri ai delegaţiei române şi trimis apoi spre aprobare Secţiei de Propagandă a CC al PCR.
Politizarea tot mai accentuată a întâlnirilor dintre istoricii români şi sovietici a transformat dialogul într-o confruntare, în care factorul politic prevala asupra celui ştiinţific. În 1985, de exemplu, când se împlineau 40 de ani de la încheierea celui de al doilea război mondial, una din temele supuse discuţiei a fost contribuţia celor două ţări la înfrângerea Germaniei hitleriste. Delegaţii români – potrivit mandatului lor – au susţinut că actul de la 23 august 1944 a scurtat războiul cu circa două sute de zile şi că, prin efectivele angajate pe front, România s-a situat pe locul al patrulea în coaliţia antihitleristă.
La discuţii, unul dintre istoricii sovietici a spus că, dacă aceste afirmaţii ar fi făcute în faţa unor veterani ai Marelui Război pentru Apărarea Patriei, aceştia i-ar pune imediat istoricului român întrebarea: “Cu cât s-ar fi scurtat războiul dacă România nu s-ar fi alăturat Germaniei hitleriste în agresiunea împotriva URSS?” şi i-ar fi atras atenţia că: “Dacă România s-a plasat pe locul al patrulea în coaliţia antihitleristă, ea s-a aflat pe locul al doilea în coaliţia antisovietică”.
Servituţile politice nu au afectat aproape niciodată relaţiile dintre membrii Comisiei şi ai delegaţiilor şi – poate, inutil de amintit – oricât de aprinse ar fi fost dezbaterile, degustările, care urmau, în timpul obişnuitelor excursii de după sesiune, la staţiunile viticole Murfatlar, Cotnari, Segarcea stingeau focul celor mai aprinse controverse istorice.
Toate acestea aparţin acum istoriei… istoriografiilor celor două ţări. Din 1990, Comisia mixtă româno-rusă de istorie (noua denumire din 1991) a intrat într-o nouă fază de activitate, o dată cu dispariţia oricăror constrângeri de ordin politic şi ideologic. Această Comisie nu esteo instituţie de protocol, de politeţe ştiinţifică sau de bune maniere istoriografice. Ea răspunde unei necesităţi de care, din nefericire, nici autorităţile şi nici opinia publică (inclusiv o mare parte a cercurilor de specialişti) nu par a fi conştiente. Societatea românească este încă stăpânită de un puternic şi adânc înrădăcinat sentiment rusofob. Relaţiile cu Rusia ţaristă, apoi cu Uniunea Sovietică, au generat teamă şi ostilitate faţă de marele vecin de la Răsărit. Persistenţa acestui sentiment în noul context geopolitic nu-şi mai găseşte justificare. Rusia nu mai are frontieră comună cu România, iar, o dată cu admiterea în NATO, ţara noastră are garanţii de securitate, capabile să o pună la adăpost de orice ameninţări din partea unei eventuale politici moscovite de refacere, într-o nouă ipostază, a vechii formule imperiale şi… imperialiste.
Clişeele rusofobe sunt o serioasă piedică în normalizarea relaţiilor bilaterale. Chiar în rândul intelectualilor (inclusiv istorici) se întâlnesc – când li se vorbeşte de necesitatea cunoaşterii Rusiei post-comuniste – reacţii de tipul: “Kaghebiştii ăia?” Este o primejdioasă iluzie credinţa că se poate scrie istoria comunismului românesc fără studiul temeinic al fostelor arhive sovietice şi al lucrărilor istoricilor ruşi.
Regimul comunist din România a fost impus de Uniunea Sovietică şi, chiar în perioada comunismului naţional, el a rămas în cadrele modelului sovietic al socialismului. Din 1955 şi până în 1991, România a fost membră a Pactului de la Varşovia, alianţă condusă de URSS. Oricât de eminenţi ar fi sovietologii occidentali, spre care se îndreaptă tinerii noştri istorici, doritori de specializare, nici unul nu poate înlocui stăpânirea izvoarelor şi bibliografiei ruseşti de specialitate. Volumele de documente apărute la Moscova, privind Europa de Est în anii 1944-1953, factorul sovietic în Europa de Est în aceeaşi perioadă, poziţia URSS în problema litigiului româno-ungar privind Transilvania (1940-1946) etc. sunt indispensabile oricui vrea să cerceteze cu profesionalism evenimentele din România (şi Europa de Est) în timpul lui Stalin. Documentele sovietice aduc, de multe ori, informaţii absolut nebănuite (de exemplu, despre relaţiile dintre Gheorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş, despre aşa-zisa deviere de dreapta din 1952 şi altele).
Din nefericire, foarte bogata producţie istoriografică a Rusiei de astăzi este aproape necunoscută la noi. Un efort sistematic în această privinţă este absolut necesar pentru a asigura un progres real cercetărilor privind istoria României în perioada contemporană.
La 28 octombrie a.c., se vor deschide la Moscova lucrările Comisiei mixte româno-ruse de istorie, un prilej excelent de a cunoaşte rezultatele cele mai noi ale colegilor ruşi şi de a avea un fructuos schimb de opinii cu ei. Academicianul A.V. Milov, preşedintele părţii ruse a Comisiei, şi echipa sa vor fi, ca întotdeauna, interlocutorii noştri competenţi, obiectivi, amabili. Cunoscători ai trecutului, istoricii privesc, totuşi, spre viitor şi ei ştiu, poate mai mult ca oricine, cât de necesară este dezvoltarea relaţiilor româno-rusepe toate planurile.
