Analizele politice clasice pornesc de la sondajele de opinie, adaugă ceva informații din interior și produc o prognoză mai mult sau mai puțin valabilă, mai mult sau mai puțin influențată de simpatiile analistului. De data asta, vă propun ceva diferit. O analiză a intereselor stakeholders (sună cam aiurea interesele părților interesate, așa că prefer termenul în engleză) și, în funcție de identificarea acestora să prognozăm victoria în alegerile de anul viitor.
Principalii stakeholders sunt:
Electoratul românesc
[Pauză.] OK, ați râs destul. Din păcate, anul 2012 a demonstrat în mod clar că electoratul nu contează. Atunci când voința sa diferă de interesele stakeholders, indiferent de numărul de voturi, se găsesc mijloace pentru ca ea să fie ignorată. Ignorarea voinței a 7,5 milioane de votanți reprezintă un precedent periculos pentru Uniunea Europeană, peste care, inclusiv în România, s-a trecut mult prea ușor. Dar 2012 nu a fost prima dată când rezultatul alegerilor a fost oarecum diferit de cel așteptat.
În 1996, profesorul Emil Constantinescu obținea o victorie mai degrabă neașteptată în fața lui Ion Iliescu. La vremea respectivă, șeful Serviciului Român de Informații recunoștea deschis implicarea. Fiindcă era vorba de o victorie a „democratului” Emil Constantinescu împotriva „comunistului” Ion Iliescu (poate că nu ar trebui să folosesc ghilimele) și era un rezultat visat de o generație întreagă, el a fost apropriat ca o victorie a tinerilor și s-a trecut prea ușor peste implicarea serviciilor, cu toate că mandatul său avea să se încheie tot cu victoria acestora.
În 2004, Traian Băsescu obținea o victorie surprinzătoare în fața unui Adrian Năstase uluit de ce i se întâmplă între cele două tururi de scrutin. Dacă în 1996 putem considera că era momentul pentru o schimbare – deși Convenția Democrată era o organizație cu un management suficient de catastrofal încât te minunezi cum au putut exista, dovadă și guvernarea dezastruoasă, în 2004 nimic nu prevestea întreruperea „dictaturii” năstasiene.
Desigur, acum, privind retrospectiv, este ușor să sesizezi manipulările, după cum, probabil, va fi și în perioada viitoare.
Factorii externi
Comisia Europeană, Banca Mondială, FMI. Ei sunt principalii creditori și investitori în economia românească. Interesele lor converg către un interlocutor docil, care să garanteze „continuarea reformelor”, „democrația” și aplicarea neabătută a directivelor europene și a memorandumurilor economice. În urma intervenției brutale din 2012, valul de euroscepticism a început să crească, mai ales că pro-europenii s-au compromis prin susținere alui Traian Băsescu. În momentul de față, nu există în România o figură populară pro-europeană de prim rang.
În condițiile în care valul de naționalism și măsurile clar anti-români luate deja sau doar propuse în unele state europene crește, este firesc ca și în România să asistăm la o escaladare a pozițiilor euro-sceptice, chiar dacă acestea nu sunt deocamdată în mainstream. Asta va face dificil pentru europeni să înțeleagă că, atâta timp cât în România salariul mediu este 400 de euro, iar la nivel european este 1200, fluxul migratoriu nu poate avea decât o direcție și niște polițiști plătiți cu 300 de euro/lună nu pot pune o stavilă fluxurilor migratorii ale cetățenilor de etnie romă.
Aceasta este o problemă care nu poate fi pasată României – dincolo de dezinteresul clar al autorităților noastre – și trebuie găsite soluții la nivel european.
Rapiditatea cu care l-au adoptat pe fostul pucist Victor Ponta semnifică o recunoaștere a greșelii din vara lui 2012, mai ales că ea este însoțită de un „umăr rece” la adresa lui Traian Băsescu.
Factorii interni: Serviciile de informații
Serviciile au în momentul de față o imagine negativă, deși sunt mult mai discrete decât în anii ’90. Este dificil de estimat cât este incompetență și cât este comandă politică în anumite cazuri notorii (cum este cel al lui Omar Hayssam, de exemplu), însă, judecând fără prea multe… prejudecăți, implicarea lor a fost benefică pentru România în momentele-cheie: 1989, 1996, 2004. Dacă răsturnarea lui Ceaușescu și schimbarea lui Ion Iliescu în 1996 sunt momente logice, nu-mi este foarte clar de ce în 2004 l-au preferat pe Traian Băsescu lui Adrian Năstase.
În continuare ele joacă un rol mult prea important pentru un stat democratic și nu totdeauna puterea pe care o au este folosită în mod corect. Clasa politică le-a conservat privilegiile și nimeni nu are curajul să se atingă de bugetele lor.
În opinia mea, serviciile secrete joacă alături de factorii externi, deci vor sprijini candidatul care va întruni acceptul acestora. Putem nota că prezidențiabilul USL, candidatul anunțat oficial care are cele mai mari șanse, nu se numără printre simpatiile lor.
Factorii interni: Partidele politice
Ultimii ani au dus la destructurarea partidelor politice. Regionalizarea – feudalizarea, baronizarea, cum vreți să o numiți – a dus la scăderea importanței liderilor centrali și dependența acestora de liderii locali. Acest fenomen este însă unul pozitiv, un lider local fiind mult mai vulnerabil decât era unul central. Liderii locali nu au neapărat aceleași interese politice cu cei de la centru, de aceea partidele nu se pot baza integral pe susținerea lor. Cel mai bun exemplu este PD, unde Vasile Blaga controlează doar o parte din filiale, celelalte fiind subordonate Elenei Udrea. În PSD, fenomenul există, însă este mai puțin vizibil datorită influenței lui Liviu Dragnea care știe, deocamdată, să păstreze aparența de unitate. Această destructurare se va materializa la prezidențiale printr-o susținere mai slabă pentru candidatul oficial în anumite filiale sau prin sprijinirea discretă a candidatului celeilalte părți.
Factorii interni: mogulii
Cei patru apostoli au fost trei, Luca și Matei. A mai rămas decât unul, Sebastian Ghiță, cu interese transparente. Puterea lor este însă mult supraevaluată. S-a văzut în 2009 că nu contează foarte mult și deja cei trei moguli de-atunci – Patriciu, Vântu și Voiculescu sunt pe linie moartă, iar Sebastian Ghiță are o putere redusă.
Mediul de afaceri
În Occident, mediul de afaceri are o implicare semnificativă. La noi, ei sunt mai puțin vizibili, deși Consiliul Investitorilor Străini are o influență deosebită asupra Guvernului, culminând cu un Cod al Muncii dictat lui Emil Boc și adoptat de acesta la virgulă. În afară de implicarea lui Ioan Nicolae în campania lui Mircea Geoană, pentru care mai pătimește și acum, acțiunile au fost mai degrabă individuale.
Aceștia sunt stakeholders și interesele lor. Să vedem candidații:
USL
USL are o problemă cu candidatul. Crin Antonescu nu cunoaște limbi străine, nu este agreat de serviciile secrete și nici la Bruxelles nu are prea mulți susținători. Din punct de vedere practic, PSD nu are nevoie neapărat de sprijinul parlamentar PNL, având deja asigurată o majoritate simplă. Fără un candidat PNL învingător la prezidențiale, USL are un viitor incert. Din punctul de vedere al PSD, ar fi ideal un candidat propriu, care să-i conserve statutul de cel mai mare partid și de playmaker al politicii românești.
Nu cred că PSD poate ignora faptul că există însă un puternic filon antipesedist încă de pe vremea când partidul era condus de Ion Iliescu și că, în ciuda unui scor de 40% pentru partid va avea de înfruntat un candidat al dreptei unite. Riscurile sunt mari. Însă mult mai mari sunt cele ale păstrării candidaturii lui Crin Antonescu.
Așa cum am spus mai sus, oricum Crin Antonescu nu ar beneficia de sprijinul 100% al PSD, pentru simplul motiv că centrul nu poate controla integral filialele. De asemenea, este evidentă campania mediatică împotriva liderului PNL care are rolul de a induce în public ideea că acesta va pierde, indiferent cu ce contracandidat.
„Dreapta”
„Dreapta” este momentan împărțită între doi candidați: Mihai Răzvan Ungureanu și Cătălin Predoiu. Ambii „tehnocrați” șterși, cu profil ideal pentru președinție după tumultoșii ani de mandat al lui Traian Băsescu. Din păcate, ambii au popularitate și notorietate zero. Amândoi pot fi acceptați fără probleme de stakeholders. Sondajele par să indice faptul că MRU ar fi destul de aproape de Antonescu, destul de ciudat ținând cont de relativ mica sa notorietate și de eșecul ca premier. Dar, așa cum am spus mai sus, ținta este de fapt Crin Antonescu.
A treia cale
De curând a început să se facă ceva mai mult tam-tam cu privire la eventuala candidatură a lui Mugur Isărescu. Este un candidat care ar putea fi sprijinit de toate partidele, mai puțin PNL, și ar întruni detașat aprecierea tuturor stakeholders. Este cu adevărat independent, ar avea susținere populară și poate juca rol de monarh constituțional.
