La 15/27 octombrie 1878, domnitorul Carol I a primit scrisorile de acreditare, ca ministru rezident al Rusiei, la Bucuresti, ale baronului D.F. Stuart, iar câteva saptamâni mai târziu, generalul Iancu Ghica îsi prezenta, la rândul sau, tarului Alexandru al II-lea, scrisorile sale de acreditare, ca trimis extraordinar si ministru plenipotentiar al României la Petersburg1. Pâna atunci, baronul Stuart reprezentase Rusia la Bucuresti, în calitate de agent diplomatic si consul general, iar generalul Ghica reprezentase România la Petersburg ca agent diplomatic. Schimbarea de statut a celor doi era rezultatul recunoasterii de catre Congresul de la Berlin, la 1/13 iulie 1878, a independentei României, proclamata la 9/21 mai 1877.
La 15/27 octombrie 1878, domnitorul Carol I a primit scrisorile de acreditare, ca ministru rezident al Rusiei, la Bucuresti, ale baronului D.F. Stuart, iar câteva saptamâni mai târziu, generalul Iancu Ghica îsi prezenta, la rândul sau, tarului Alexandru al II-lea, scrisorile sale de acreditare, ca trimis extraordinar si ministru plenipotentiar al României la Petersburg1. Pâna atunci, baronul Stuart reprezentase Rusia la Bucuresti, în calitate de agent diplomatic si consul general, iar generalul Ghica reprezentase România la Petersburg ca agent diplomatic. Schimbarea de statut a celor doi era rezultatul recunoasterii de catre Congresul de la Berlin, la 1/13 iulie 1878, a independentei României, proclamata la 9/21 mai 1877.
Stabilirea de relatii diplomatice la nivel de legatie (pe atunci, statele mici nu aveau ambasade) între România si Rusia încheia o prima si îndelungata perioada în raporturile româno-ruse, desfasurata sub semnul asteptarilor si dezamagirilor din partea românilor.
Apropierea geografica (Rusia devine vecina a Moldovei, la Nistru, abia în 1792-1793) si comunitatea confesionala ortodoxa au fost factorii obiectivi, care au determinat stabilirea relatiilor dintre români si rusi, la care, dupa intrarea tarilor române sub suzeranitatea Portii otomane, s-a adaugat factorul subiectiv: sperantele moldovenilor si muntenilor ca se vor putea emancipa de sub dominatia otomana, gratie sprijinului oferit de Rusia.
Nu este intentia noastra sa schitam macar istoria relatiilor româno-ruse, atât de celebrate în anii ’40-’50, adica dupa instaurarea regimului comunist si înainte de începuturile politicii de distantare a conducerii de la Bucuresti de “marele frate” de la Moscova. Este de notorietate ca, în perioada când Kremlinul a excutat un control riguros asupra României, “istoricii de serviciu” au cautat antecedente ale “prieteniei indestructibile” româno-sovietice si au urcat pâna la prezenta slavilor pe teritoriul românesc în secolele VI-VII si la dorinta cneazului kievian, Sviatoslav, de a-si stabili resedinta pe teritoriul dobrogean, la Pereiaslavet (localizare incerta, dar sigur în Dobrogea), în 969-970.
La Bucuresti, a existat un Muzeu Româno-Rus si s-a initiat o colectie de documente, consacrata legaturilor istorice dintre români si popoarele de pe teritoriul URSS, colectie oprita dupa racirea relatiilor româno-sovietice.
Ceea ce dorim sa prezentam aici sunt câteva reflectii de istoric în privinta relatiilor româno-ruse si româno-sovietice.
Este de netagaduit ca, în secolele XVII-XVIII, românii au vazut în Rusia o mare putere crestina, capabila sa-i elibereze de sub dominatia Portii, dar având preocuparea de a nu înlocui o dominatie cu alta. Asa se explica de ce solii moldoveni care au prezentat doleantele domnului Moldovei, Gheorghe Ştefan, tarului Alexei Mihailovici la 17/27 mai 1656 (asa-zisul tratat moldo-rus), au tinut sa faca precizari ca acestea: “Rânduielile noastre si ale tarii noastre sa nu se strice, ci, precum au trait si s-au condus în aceasta lume, ceilalti domni vechi ai tarii noastre, acei care nu erau în închinarea si sub cârmuirea împaratiei turcilor, în felul acela si în aceeasi rânduiala sa vietuim si sa ne conducem si noi împreuna cu toata tara noastra”2 . Şi mai departe: “… dar tribut din tara noastra sa nu iei cum ne-au luat pagânii […] ca sa avem si noi, saracii si supusii tai, liniste si odihna în marea ta împaratie” 3.
Dimitrie Cantemir, care voia ca, în umbra lui Petru cel Mare, sa-si întemeieze în Moldova o domnie autoritara si ereditara, s-a îngrijit sa fixeze în asa-zisul Tratat de la Luck (Lutk) din 13/24 aprilie 1711 si hotarele Moldovei: “Cu râul Nistru, Camenetu, Bender cu tot teritoriul Bugeacului, Dunarea, Muntenia, marele ducat al Transilvaniei si cu teritoriul Poloniei, dupa delimitarea facuta”4.
De ce “asa-zisele tratate”?
Pentru ca, în ciuda încetatenirii lor sub acest nume în istoriografia româna, ele nu sunt tratate, adica acte bilaterale, ci acte unilaterale, acordate (octroaiate, am spune, cu un cuvânt împrumutat din franceza) de tarii Alexei Mihailovici si Petru cel Mare lui Gheorghe Ştefan si, respectiv, Dimitrie Cantemir. Domnii români erau “prea mici” pentru a se învrednici sa încheie un tratat, pe picior de egalitate, cu tarii Rusiei si, în consecinta, acestia acordau un act, care avea valoarea unui tratat5.
Daca esecul campaniei de la Prut din 1711 a lui Petru cel Mare a dezamagit prin slabiciunea militara a Rusiei (“Te-i can grabit, maria ta, cu chiematul moscalilor. Sa fii mai îngaduit, maria ta, pân’ li s-ar fi vadzut puterea, cum l-e merge”, i-a spus marele vornic Iordache Ruset lui Dimitrie Cantemir6), conduita comandantului armatei ruse, feldmaresalul Münnich, în timpul razboiului ruso-austro-turc din anii 1735-1739, avea sa arate ca pravoslavnicii eliberatori, atât de asteptati, nu se deosebeau prea mult de turci (la retragerea armatei ruse – scrie Ion Neculce – “trimis-au de au robitu tot oamenii den tinutul Hotinului si de pe marginea Cernautului. Şi i-au trecutu cu copii, cu femei, la Mosc. Şi împarte pre oameni ca pe dobitoace. Unii le lua copiii, altii barbatii, altii muierile. Şi-i vinde unii la altii, fara leac de mila, mai rau decât tatarii”7.
Comportamentul brutal – de altminteri, în spiritul epocii – al armatei ruse a estompat, treptat, imaginea rusului ortodox eliberator si a sters-o cu totul, o data cu anexarea teritoriului moldovean dintre Prut si Nistru prin pacea de la Bucuresti din 16/28 mai 1812.
Înca din 1774, dupa victoria în razboiul ruso-turc din 1768-1774, cuvântul Rusiei cântarea tot mai mult în soarta Principatelor dunarene. Dupa pacea de la Adrianopole (2/14septembrie 1829) se instaureaza asupra lor un condominium ruso-otoman, în care partenerul de la Petersburg avea, practic, puterea de decizie. Rusia a sprijinit, în acei ani, fortele conservatoare ale societatii românesti si s-a opus cu fermitate curentului revolutionar pasoptist. Era, asadar, fireasca ostilitatea manifestata de orice român progresist fata de Rusia.
Chiar daca tarul Alexandru II a sprijinit unirea Principatelor, Alexandru Ioan Cuza a înteles ca Rusia voia sa tina tânarul stat român în orbita sa si a încercat, prin toate mijloacele – inclusiv confesionale (unirea cu Roma) – sa puna la adapost Principatele Unite/România de influenta ruseasca. Iata de ce Curtea de la Petersburg a început, în anii 1864-1866, sa submineze unirea si sa încurajeze fortele separatiste din Moldova. Aflata în contradictie cu procesul – firesc – de constituire a statului national român, tentativa rusa a esuat.
De-a dreptul traumatizant a fost deznodamântul cooperarii politico-militare româno-ruse din 1877-1879. Desi Rusia, prin Conventia din 4/16 aprilie 1877, se angajase “a mentine si a apara integritatea actuala a României”8, ea a reanexat sudul Basarabiei si a adus, prin arogarea dreptului de tranzit, prin teritoriul român, a trupelor ruse spre si dinspre Bulgaria (potrivit tratatului de la San Stefano din 19 februarie/3 martie 1878, se preconiza o stationare de durata a trupelor ruse în Bulgaria), relatiile româno-ruse fiind la un pas de o confruntare militara. Congresul de la Berlin, care a revizuit tratatul de la San Stefano, a evitat acest epilog al Razboiului de Independenta.
Frica de Rusia explica tratatul dintre România si Austro-Ungaria din 18/30 octombrie 1883 – o alianta contra naturii, am spune, având în vedere greaua situatie a românilor transilvaneni, supusi politicii de oprimare si deznationalizare a guvernului maghiar. Tratatul din 1883 (la care Germania a aderat în aceeasi zi, iar Italia la 3/15 mai 1888) era destinat sa fie o pavaza împotriva amenintarii ruse.
Curentul popular care cerea unirea Transilvaniei cu România a erodat tratatul din 1883 si l-a împiedicat pe regele Carol I sa-l puna în aplicare în 1914, când a izbucnit primul razboi mondial. Dar si atunci, oameni ca P.P. Carp si Constantin Stere au avertizat ca alianta cu Antanta este o greseala, întrucât victoria Antantei va aduce întarirea Rusiei, iar o Rusie puternica primejduieste securitatea României.
Experienta relatiilor româno-sovietice a continuat si amplificat vechile temeri ale românilor. Refuzul de a recunoaste unirea Basarabiei cu România, votata de Sfatul Tarii la 27 martie/9 aprilie 1918 si de a restitui tezaurul au grevat raporturile dintre cele doua tari, chiar si în scurta perioada când ele au cunoscut o destindere, ca anii 1933-1936 (în 1934, s-au reluat relatiile diplomatice, rupte în 1918 din initiativa guvernului sovietic).
Pactul Molotov-Ribbentrop (23 august 1939), anexarea Basarabiei, nordului Bucovinei si tinutului Hertei (28-29 iunie 1940), ocupatia sovietica, instaurarea regimului comunist, impus de Moscova, au alimentat curentul rusofob, generat de doua secole si jumatate de frustrari, temeri si umiliri. În marele lor vecin, românii au perceput un inamic. Aliantele, când au existat, mai ales în 1877-1878 si 1916-1917, s-au încheiat profund dezamagitor pentru partea româna.
Cu un astfel de trecut, se poate astepta ca relatiile româno-ruse sa se amelioreze în viitor?
Ambii parteneri trebuie sa fie constienti ca istoria le-a lasat o mostenire foarte apasatoare. Ei beneficiaza însa acum de un context geopolitic schimbat, a carui trasatura de baza este ca România si Rusia nu mai sunt tari limitrofe. În al doilea rând, o data cu intrarea în NATO, România are garantii de securitate, care o pun la adapost de orice posibila amenintare din partea unei Rusii doritoare de a relua o politica de expansiune.
Dintr-o reconciliere istorica reala, cele doua tari si popoare ar avea de câstigat îndeosebi în plan economic.
Pentru a atinge acest tel, ar trebui ca oamenii politici de la Bucuresti si Moscova sa aplice o constatare facuta de lingvistul si criticul englez Samuel Johnson (1709-1784) care, întâlnind un prieten divortat si recasatorit, a exclamat: “Iata triumful optimismului asupra experientei!”
NOTE
1 Politica externa a României. Dictionar cronologic, coordonatori Ion Calafeteanu, Cristian Popisteanu, Bucuresti, Editura Ştiintifica si Enciclopedica, 1986, p. 137.
2 Relatiile internationale ale României în documente (1368-1900), ed. Ion Ionescu, Petre Barbulescu, Gheorghe Gheorghe, Bucuresti, Editura Politica, 1971, p. 190.
3 Ibidem, p. 199.
4 Ibidem, p. 201.
5 De amintit ca si capitulatiile acordate de sultanii otomani regilor Frantei erau acte unilaterale, întrucât, în perioada de glorie a Imperiului otoman, sultanul se considera superior suveranilor crestini si nu încheia un tratat bilateral cu acestia, ci le acorda (octroaia) un document unilateral.
6 Ion Neculce, Letopisetul Tarii Moldovei, ed. Iorgu Iordan, Bucuresti, Editura Minerva, 1975, p. 194.
7 Ibidem, p. 330.
8Relatiile internationale ale României, e. c., p. 401.
Publicat în : Politica externa de la numărul 9
