Multumit si împacat ies din ambasada si ma îndrept spre tramvai. Soarele se apropie triumfal de apus, iar pasarelele se întrec parca pe acorduri de “Cântarea României”. Ce zi înaltatoare! Nu am decât un gând: de-abia astept alegerile de la anul!
În duminica de 19 octombrie, soarele Bruxelles-ului parea mai vesel ca niciodata. N-as vrea sa spun “mai plin de constiinta civica” pentru ca poate fi interpretat. În orice caz, razele lui mobilizatoare îmi patrundeau îndraznet în mansarda iar în aer plutea o boare electorala irezistibila. Parca si placizii belgieni erau contaminati de febra votarii noii Constitutii a românilor, de care de buna seama ca aflasera din presa internationala.
Nu puteam sa mai stau în casa. Vobesc cu câtiva prieteni la telefon si aflu ca în prima zi a referendumului s-a înregistrat o prezenta masiva la vot, cu o participare de peste 14%. Mai mult decât atât, duminica pâna la ora 15.00 venisera sa voteze “pentru viitor” peste 34% dintre români. Desi eram convins ca în urma elanului civic trezit de îndemnurile însufletitoare ale conducatorilor nostri era posibil ca pâna la închiderea urnelor sa se înregistreze o prezenta la vot de peste 100%, mi-am spus ca nu trebuie precupetit nici un efort în aceasta actiune populara fara de care România risca sa ramâna fara Constitutie, fara intrare în Europa si chiar fara ajutoare sociale.
Asadar ma pun la tol festiv si o pornesc cu pas hotarât spre Ambasada României. Strada Gabrielle, pe care se gaseste ambasada, îmi aparea mai primitoare ca oricând. Parca si pasarelele din copaci se întreceau în triluri de “Desteapta-te române!”. Ma apropiam de intrarea în cladire si desi speram sa simt un miros de mititei, dupa cum stiam ca exista practica acasa la astfel de evenimente de mare importanta pentru tara-, întâlnesc deocamdata doar figurile ademenitoare ale portarilor. În hol vad însa în vrac “mititelul” intelectualului român din diaspora – ziarul Curierul diplomatic, asezonat din belsug cu titluri de-o schioapa care îndemnau la un “DA” hotarât pentru noua lege a legilor. În jurul meu lume putina, lucru care ma face sa-mi dau seama ca sunt printre ultimii care îsi fac datoria de onoare de a pune o caramida la temelia viitorului luminos al tarii. De buna seama ca si la Bruxelles marea majoritate a românilor au votat sâmbata sau cel mai târziu în primele ore ale diminetii de duminica.
Astept la usa pentru ca în sala de votare se gaseste o familie fericita, cu doi copii. În timp ce parintii sunt ocupati cu stampilele, consulul îi întreaba sugubet pe cei mici daca nu voteaza si ei pentru Constitutie. Aproape cu lacrimi în ochi cei doi spun ca sunt prea mici pentru tejgheaua din cabina de vot, desi domnul consul pare ca i-ar ajuta cu draga inima sa se ridice pâna la înaltimea necesara comiterii actului civic. E bine totusi sa nu se exagereze si li se promite celor mici ca data viitoare cu siguranta li se va oferi o sansa. Între timp parintii ies radiind din cabinele de vot si introduc cu entuziasm buletinele în urna.
Mi-a venit rândul. Sunt înregistrat pe lista si mi se ofera buletinul de vot nu înainte de a fi atentionat de catre domnul consul ca stampila trebuie pusa în interior pe “DA”. De alaturi, un batrânel trecut prin viata remarca inutilitatea îndemnului spunând ca oricum toti românii sunt pentruConstitutie. Sunt de acord cu dânsul si pornesc spre cabina de vot impresionat de devotamentul si implicarea diplomatiei române în acest eveniment. Domnul consul ma urmeaza la cabina si când deschid buletinul sa pun stampila îi simt rasuflarea protectoare în ceafa si privirea ocrotitoare pe mâna mea tremurând de emotie. Obeserv revoltat ca pe buletin exista si un patrat insidios cu “NU”, care ar putea transmite mesaje sub-liminale si ar putea distorsiona constiinta civica. Ma grabesc sa pun stampila pe “DA” cu mândrie si spre usurarea consulului.
Ce moment înaltator! Ce satisfactie sublima! M-ar bate gândul sa mai cer un buletin si sa repet actul. Dar nu vreau sa fiu lacom si decid sa las si altora placerea asta, gândindu-ma ca numarul de buletine este totusi limitat. Ies din cabina ciocnindu-ma de alti concetateni nerabdatori sa traiasca si ei momentul de mare încarcatura civica.
Urna ma asteapta cuminte la locul ei, nemiscata si rabdatoare. Numai ea pare impasibila la forfota din jur. Ma fulgera un gând critic. De ce oare este lasata urna sa zaca în sala de votare a ambasadei fara a fi scoasa la lumina zilei pentru a permite si celor care, independent de vointa lor, n-au putut veni în Rue Gabrielle? Îngrijoratoare scapare organizatorica. Sacandalos, as putea spune! Ar fi putut fi încropite câteva urne mobile care sa fie plasate strategic în puncte cu vad mare asa cum aud ca s-a facut în tara- de catre oameni mai întreprinzatori si cu spirit comercial. Devin însa brusc mai tolerant gândindu-ma ca resursele umane ale ambasadei sunt limitate si nu se poate face chiar totul pentru participarea la vot, asa cum se dadusera îndemnurile de la Bucuresti. În orice caz consulul pare un om de isprava si nu-mi fac griji ca nu se va ocupa îndeaproape ca totul sa iasa bine.
Multumit si împacat ies din ambasada si ma îndrept spre tramvai. Soarele se apropie triumfal de apus, iar pasarelele se întrec parca pe acorduri de “Cântarea României”. Ce zi înaltatoare! Nu am decât un gând: de-abia astept alegerile de la anul!
Publicat în : Politica interna de la numărul 9