O lecţie extrem de importantă: poţi fugi, dar nu te poţi ascunde
Zvonurile despre dosarul „Eva” circulă prin redacţii de foarte multă vreme. Ţinând cont de combativitatea doamnei Mona Muscă, la vremea respectivă eram convins că este vorba de o făcătură şi că nu poate fi adevărat.
Ţinând cont de respectul şi de simpatia deosebite de care se bucură încă politicianul liberal este posibil ca până la urmă dosarul să fie mai mult sau mai puţin cosmetizat. Însă a fost suficient pentru a şifona blazonul unui politician care părea o rara avis în politica dâmboviţeană.
Este însă „curăţenia” un atribut suficient în politică? Este suficient să fii „sărac şi cinstit”? În afară de Mona Muscă, mai există un politician „sărac, dar cinstit”, însă efectele negative ale domniei sale sunt încă greu cuantificabile.
O carieră construită cu migală
Personal, nu am fost niciodată entuziasmat prea tare de doamna Mona Muscă. Am spus-o, nu de puţine ori, că o consider un tip de politician interesat pur şi simplu de cariera proprie, gata să ia măsuri surprinzătoare dacă ele îi aduc capital politic. În scurtul periplu ca ministru, şi-a dovedit din plin mediocritatea şi absenţa totală a oricăror calităţi manageriale. Mona Muscă a fost printre cei mai slabi miniştri ai Culturii. A plecat însă din funcţie la timp. Să ne gândim ce ar fi însemnat pentru Mona Muscă să fi rămas ministru al Culturii. Mai devreme sau mai târziu, presa s-ar fi plictisit de „fata cea bună” a politicii româneşti şi ar fi început să-i ia la puricat activitatea. Treptat-treptat, imaginea sa ar fi avut de suferit. „Cearta” cu premierul Tăriceanu şi demisia au fost pur şi simplu un pretext de a scăpa dintr-o poziţie dezavantajoasă. A fost îmbrăţişată de adversarii lui Tăriceanu drept o persoană principială, o victimă a unui lider de partid tiran care înăbuşă în faşă orice opoziţie.
Chiar şi „în opoziţie” faţă de politica actuală, Mona Muscă a avut mare grijă să-şi aleagă bătăliile în care se lansează. Ea nu a marşat chiar la toate iniţiativele lui Stolojan şi nici nu a acceptat chiar toate petardele, asemenea mai junei Raluca Ţurcan care îl certa pe Tăriceanu că-i ia apărarea lui Patriciu la o zi după ce acesta îşi exprimase public dezacordul faţă de afirmaţiile acestuia. De asemenea, avut grijă să nu se apropie prea tare de Palatul Cotroceni. A ţinut tot timpul să-şi afirme identitatea liberală şi să asigure pe toată lumea că rămâne „un soldat devotat al partidului” – ceea ce, trebuie remarcat, nu se poate spune nici despre Stolojan, nici despre Valeriu Stoica.
Mai demult, îmi exprimam opinia că ea ar fi un excelent premier. Ar fi făcut o echilibristică mult mai bună în relaţia cu Traian Băsescu decât Călin Popescu Tăriceanu. Pe de altă parte însă, sunt convins că nu ar fi acceptat vreodată o astfel de funcţie. Dacă ne uităm în urmă, observăm că funcţia de premier îi consumă pe cei care o îndeplinesc. În afară de Mugur Isărescu (hm, aici poate vom avea o surpriză când se va ajunge şi la dosarul dumisale), pe care l-a salvat funcţia de guvernator BNR, care l-a erodat doar în faţa specialiştilor în economie şi a mediului de afaceri, toţi ceilalţi premieri sunt epuizaţi ca oameni politici.
Un final penibil
După publicarea dosarului, eleganta doamnă Mona Muscă s-a înscris definitiv în galeria de jigodii ale politicii româneşti. După ce iniţial a scăldat-o, ba că nu există nimic, ba că nu a semnat nici un angajament, a recunoscut şi că a semnat angajament şi că a turnat la Securitate.
Desigur, a făcut-o din patriotism, spre binele studenţilor străini de la Timişoara care altfel „s-ar fi omorât între ei, fiindcă au mai fost cazuri” (citatul este aproximativ, dar aşa ceva a spus). Astfel de tupeu te face să-l regreţi pe sărmanul Emil Bobu care, confruntat de instanţă cu mizeriile făcute în timpul dictaturii ceauşiste, a avut puterea unui sincer „Onorată instanţă, am fost un dobitoc”.
Informaţiile din dosarul Monei Muscă nu fac altceva decât să confirme că Mona Muscă este tipul clasic de arivist. Ea şi-a construit cariera şi popularitatea pe gesturi menite să-i asigure succesul, chiar dacă pentru asta însemna să lovească în cei care au ajutat-o, în partidul din care face parte… Şi colaborarea cu Securitatea se înscrie în aceeaşi linie. Angajamentul a fost semnat pur şi simplu pentru a păstra postul la universitate şi a fost semnat fără să fie obligată sau constrânsă. Spre deosebire de alţii, ea chiar a avut o alternativă. A preferat însă să-i toarne pe arabii din campus doar pentru a rămâne asistentă la „studenţii străini”. Angajamentul acela nu era pentru a face poliţie politică, ci, mult mai trivial, pentru a se descurca în buna tradiţie românească. De aceea, eventualul verdict al CNSAS prin care să se confirme că nu a făcut poliţie politică nu spune de fapt nimic. Nu asta este problema.
Cum poţi să o aperi pe Mona Muscă în condiţiile în care a negat până în pânzele albe că ar fi avut o colaborare cu Securitatea? Pentru ca apoi, prinsă cu mâţa-n sac, să-şi declame patriotismul şi dragostea pentru studenţii arabi?
Mulţi o apără spunând că alţii au fost şi mai şi. Nu cred. Majoritatea scursorilor comuniste şi-au păstrat „convingerile“ şi nu s-au schimbat de-a lungul timpului. Ei s-au afirmat ca reprezentanţi oficiali ai sistemului comunisto-securist. Mona Muscă s-a afirmat ca reprezentantul principialităţii în politica românească. Atuurile sale ca om politic a fost tocmai moralitatea şi principialitatea. A demisionat din guvern pe motive de principialitate.
Acelaşi lucru este valabil pentru Carol Sebastian, alt fost colaborator al Securităţii apărat acum fiindcă „a fost de-al nostru”. Nu. Dacă ar fi fost „de-ai noştri”, ar fi apărut deschis în ’90 şi ar fi recunoscut. Au preferat în schimb să tacă şi să-şi construiască pas cu pas o carieră de moralişti. Nici unul nu a recunoscut colaborarea decât atunci când au fost expuşi. Amândoi au încercat să motiveze gesturile din patriotism sau romantism. Nici unul nu reuşeşte însă să fie credibil. Nici unul nu are măcar un minim gest de pocăinţă sau regret.
Într-adevăr, ei nu trebuie băgaţi în aceeaşi oală cu Vadim, cu Păunescu, cu Merce şi alte canalii ale sistemului. Măcar aceştia şi-au menţinut convingerile…
Învăţăminte
Ceea ce s-a întâmplat anul acesta în spaţiul public românesc oferă conducătorilor o lecţie extrem de importantă: poţi fugi, dar nu te poţi ascunde. Trecutul te ajunge mai devreme sau mai târziu, fie că este vorba de turnarea studenţilor străini, fie că este vorba de mătuşi îmbogăţite peste noapte. Am ferma convingere că, de-acum încolo, conducătorii se vor gândi de două ori înainte de a mai face un aranjament…
De asemenea, prin publicarea dosarelor, se diminuează puterea de şantaj a serviciilor secrete, care vor fi treptat-treptat aduse la funcţia lor de bază, de protectori ai societăţii, şi nu ai politicienilor, având în sfârşit şansa reală de a se transforma şi moderniza, ajungând nişte servicii profesioniste care să nu mai confunde curcile cu găinile şi buteliile de aragaz cu bombele periculoase.
Treptat, oamenii politici vor înţelege că a ajunge într-o funcţie publică nu înseamnă prosperitatea proprie, ci a celor care i-au adus acolo. Mulţi vor prefera să părăsească definitiv politica pentru a-şi vedea de afaceri şi a încerca să conserve ce au acaparat până acum. Alţii vor alege politica, dar o vor face în cunoştinţă de cauză.
Aşa cum Adrian Năstase nu a părăsit încă spaţiul public, nici Mona Muscă nu-l va părăsi. Clasa politică actuală o va accepta în continuare fiindcă „e de-a noastră”. Mă rog, în cazul doamnei Muscă, probabil că numărul celor care se vor bucura va fi ceva mai mare, pe măsura intransigenţei morale de care a dat dovadă după ’89. Trist final pentru o carieră construită cu atâta migală. Dacă se ştia cu… musca pe căciulă, ar fi trebuit să adopte modelul „Paleologu”, iar capitalul de simpatie acumulat ar fi ajutat-o să treacă apoi mai uşor printr-o eventuală dezvăluire că de fapt lucrurile nu au fost chiar atât de romanţioase. Din păcate, domnia sa a ales să se comporte ca şi cum nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Chipurile, nu i-a trecut prin minte, deoarece considera că-şi făcuse datoria faţă de ţară şi faţă de studenţii străini… Actuala clasă politică se va prăbuşi împreună. Nu vor supravieţui decât cei suficient de inteligenţi pentru a se delimita.
Cutremurul declanşat la vârf va ajunge într-un an-doi şi la bază, acolo unde nivelul sumelor este mult mai mic, dar suficient pentru 2-3 vilişoare şi 3-4 maşini de lux. Se va apropia în curând de zone intangibile până în prezent: Biserica, Armata, Sportul… Este amuzant să-l vezi acum pe „cocoşul” Gigi Becali simţindu-se în plin avânt ştiind că, mai devreme sau mai târziu, va ajunge să dea cu subsemnatul la secţie. Întregul sistem de valori construit de structurile comunisto-securiste după ’89 se prăbuşeşte sub ochii noştri. În faţa noastră se perindă nişte morţi-vii care mai devreme sau mai târziu se vor întoarce în „lumea de dincolo”. Chiar dacă acum se dau cocoşi şi se laudă cu succesele lor, mâine-poimâine îi vom vedea lăcrimând pe la televizor invocându-şi patriotismul… Sunt curios ce motive vor invoca un Muşetescu, de exemplu. Poate că el va fi primul care va spune că… „a fost un dobitoc” şi s-a lăsat folosit de alţii care au tras foloasele lăsându-l pe el să tragă ponoasele. Sau poate că nu va spune nimic, ca un bun membru al famigliei.
Oricum, Mona Muscă reprezintă cel mai bun simbol al schimbării începute. Adio, dragă Mona şi tot ce însemni tu. (C.B.)
