Preşedintele Băncii Mondiale are o listă lungă de priorităţi, dar una dintre ele va trebui să se refere la condiţiile economice grave din Africa sub-saharienă. Dată fiind rata sărăciei extreme din această zonă şi faptul că Africa este astăzi mai săracă decât acum 20 de ani, unii lideri au făcut apel la un Plan Marshall pentru Africa.
Planul Marshall iniţial a fost mai puţin un program major de ajutorare şi mai mult un efort concentrat menit să revitalizeze mediul de afaceri ca motor al creşterii. Un adevărat Plan Marshall pentru Africa- ar putea da startul creşterii şi reduce sărăcia, dar doar printr-o altă serie de instituţii decât sistemul de ajutor actual.
Planul Marshall avea patru elemente. Primul: o ţară- bogată – SUA – acorda granturi guvernelor europene pentru relansarea producţiei prin împrumuturi către companiile locale, care le rambursau propriilor guverne. Al doilea: fiecare guvern european investea fondurile rambursate în reabilitarea infrastructurii comerciale, pentru a stimula producţia, porturile şi căile ferate. Al treilea: fiecare guvern european realiza reforme economice care să sprijine sectoarele private locale. Al patrulea: un organism de coordonare regională administra distribuirea fondurilor către ţări.
Planurile principale de ajutor extern au puţine lucruri în comun cu Planul Marshall iniţial. Planurile de ajutor vizează o dezvoltare condusă de guverne, cu accent pe serviciile sociale. Planul Marshall promova dezvoltarea sectorului de afaceri, cu accent pe credite şi infrastructură economică. Era ceva ce Africa- nu a primit niciodată pe scară largă – un proiect de sprijinire a mediului de afaceri.
Un adevărat Plan Marshall pentru Africa- s-ar deosebi de sistemul de ajutoare format din guverne şi ONG-uri. Planul Marshall iniţial îşi avea propriile instituţii: el a creat o Administraţie de Cooperare Economică, prin care să se desfăşoare întregul program, cu sediul principal în Washington şi mici agenţii în fiecare ţară- europeană. Fiecare ţară avea un cont ACE special. Ţările beneficiare formau un organism de coordonare regională, Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană, care a dat naştere atât OECD cât şi Uniunii Europene.
Un Plan Marshall African ar trebui să-şi aibă propriile instituţii, la nivel naţional, regional şi internaţional. Echivalentul unui ACE ar colecta şi administra fondurile de la donatori. O ţară- ar deveni eligibilă prin politici specifice menite să stimuleze dezvoltarea afacerilor. În Planul Marshall iniţial, guvernele cheltuiau creditele rambursate pentru proiecte de infrastructură economică aprobate de ACE. Un plan african ar putea face la fel. Dată fiind dimensiunea Africii, ar putea exista ACE regionale, şi nu una centrală. Planul Marshall stimula concurenţa între ţări: dacă o ţară- nu coopera, o alta era fericită să ia fondurile în locul ei. Un Plan Marshall african ar putea face la fel.
Ceea ce ne aduce la cel de-al doilea element cheie al unui adevărat Plan Marshall pentru Africa-: el trebuie condus de comunitatea de afaceri. Planul Marshall iniţial a fost administrat de oameni de afaceri, începând de la directorul său, Paul Hoffman, la producătorul auto Studebaker.
Un Plan Marshall pentru Africa- s-ar concentra exclusiv pe dezvoltarea economică. Africa- are nevoi sociale uriaşe, care necesită atenţia concentrată a agenţiilor specializate: acesta este rolul guvernelor şi al ONG-urilor. Însă aceleaşi agenţii de ajutor umanitar au şi mici unităţi care au fost pionierii acordării de sprijin pentru întreprinderile africane. Un Plan Marshall african ar folosi bunele practici ale acestor agenţii. De exemplu, există deja programe care perfecţionează şcolile africane de afaceri, şi care ar putea oferi acelaşi sprijin pentru sectorul economic oferit în ţările bogate din întreaga lume.
Fiind concentrat pe economie, foarte probabil Planul va fi mai puţin popular decât marile scheme de ajutor umanitar . Planul Marshall iniţial a pornit de la doar 14 % popularitate în SUA. Însă curentul negativ de opinie a fost oprit de o campanie agresivă de informare realizată de oamenii de afaceri din SUA, în acest caz de Comitetul pentru Dezvoltare Economică. În comparaţie, oamenii de afaceri au fost în totalitate absenţi din dezbaterea din ce în ce mai intensă pe tema sărăciei în Africa-.
În discurs, Marshall a evidenţiat foarte clar că problema care trebuia rezolvată prin programul de ajutor era “prăbuşirea structurii de afaceri a Europei în timpul războiului”. “Scopul. . . nostru ar trebui să fie relansarea unei economii funcţionale în lume, care să permită apariţia condiţiilor politice şi sociale în care să poată opera instituţii libere. Sunt convins că astfel de asistenţă nu se poate acorda pe scară redusă şi în etape, pe măsură ce apar diverse crize.”
Logica Planului Marshall se poate aplica şi Africii de azi: un sector economic înfloritor este esenţial pentru accelerarea progresului politic şi social. Programele de ajutor trebuie să susţină reforma nu să o împiedice. Altfel, Africa este condamnată la sărăcie.
