Ambiţia de putere globală a Iranului

În timp ce Statele Unite îşi concentrează atenţia asupra activităţilor Iranului în Orientul Mijlociu, Iranul face eforturi serioase să-şi extindă influenţa în America Latină şi Africa. Căutările preşedintelui iranian Mahmoud Ahmadinejad în ambele direcţii sunt generos finanţate. A făcut paşi importanţi în America Latină, contribuind la încurajarea blocului anti-american al Venezuelei, Boliviei şi Nicaraguei. Şi în Africa se pun bazele unor legături strânse cu Teheranul.

Nu este nimic rău în apro­pie­rea dintre diverse state. Teheranul ar putea argu­men­ta că este la fel de interesat de relaţii strânse cu America Latină pe cât este Washingtonul de emiratele din Golful Persic sau de republicile proas­păt independente din Caucaz şi Asia Centrală.
Atât înainte, cât şi după Revoluţia Islamică, Iranul a aspirat la statutul de putere regională. Înainte de 1979, Washingtonul a sprijinit ambiţiile Tehe­ranului – în fond, Şahul Pahlavi era un scut în faţa comunismului şi a naţio­na­lismului arab radical. Însă după Revo­luţia Islamică oficialii SUA au început să privească dorinţa de mărire a Iranului cu suspiciune.
Această suspiciune sporeşte pe măsură ce Republica Islamică achizi­ţio­nează tehnologie nucleară în ciuda Tratatului de Neproliferare Nucleară şi a numeroaselor rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU. În plus, Gărzile Revoluţionare Islamice (IRGC) joacă un rol tot mai destabilizator în vecinătatea imediată a Iranului. Dar, în timp ce oficialii SUA se chinuiesc să pună la punct o strategie pentru a menţine sub control, a întârzia şi poate chiar a reduce influenţa iraniană în regiunea extinsă a Orientului Mijlociu, guvernul lui Ahmadinejad şi IRGC, plini de bani şi încurajaţi peste măsură de ultimele succese, aspiră acum la statutul de jucător global.
Sub Ahmadinejad, oficialii iranieni au aplicat o strategie coordonată, diplomatică, economică şi militară, de extindere a influenţei în America Latină şi Africa. Au avut succes nu doar în Venezuela, Nicaragua şi Bolivia, ci şi în Senegal, Zimbabwe şi Africa de Sud. Teheranul aplică strategia petei de cerneală pentru a-şi extinde influenţa în celelalte state din regiunile res­pective.

Contestarea Doctrinei Monroe

Prezenţa iraniană în America La­tină nu este o noutate. Ahmadinejad face de trei ori mai multe vizite în Ame­rica Latină decât preşedintele Bush.
Cu ceva vreme în urmă, Hezbollahul s-a stabilit la graniţa dintre Paraguay, Brazilia şi Argentina. Terorişti având legături cu Iranul au bombardat ambasada israeliană din Buenos Aires în 1992 şi un centru al comunităţii evreieşti în acelaşi oraş în 1994. În 2006, procurorii argentinieni au emis mandate pe numele fostului preşe­dinte iranian Ali Akbar Hashemi Raf­sanjani şi ale altor şapte persoane, acuzate că au comandat şi plănuit atentatul din 1994.
Guvernul iranian a depus un efort susţinut de apropiere de ţările din America Latină folosind sute de milioane – dacă nu miliarde – de dolari ca ajutoare şi asistenţă. Preşedintele Ahmadinejad caută să creeze un bloc anti-american cu Venezuela, Bolivia şi Nicaragua, iar eforturile de a desta­bi­liza regiunea sugerează că el încearcă să asigure o prezenţă permanentă a Iranului în coasta SUA.
Piatra de temelie a politicii lui Ahma­dinejad în America Latină este formarea unei axe anti-americane cu Vene­zuela, ţel urmărit şi de preşedintele venezuelean Hugo Chávez. Aflat într-o vizită la Teheran în iulie 2006, Chávez declara, într-o confe­rinţă la Universitatea din Tehe­ran: „Trebuie să salvăm omenirea şi să punem capăt imperiului SUA.“ Când Chávez a vizitat din nou Teheranul – la un an de la prima vizită –, i-a oferit lui Ahmadinejad un Airbus A340-200 în semn de prietenie, într-o perioadă în care numeroase ţări occidentale au refuzat să exporte aeronave moderne Iranului. Liderul suprem, Ayatollahul Ali Khamenei, i-a acordat o audienţă, onoa­re oferită doar personajelor politice pe care conducerea iraniană le consideră drept cei mai apropiaţi parteneri.
Cu siguranţă Teheranul apreciază intervenţiile diplomatice ale lui Chávez. Dacă eforturile Venezuelei de a-şi asigura un loc în Consiliul de Secu­ri­tate al ONU în 2006 ar fi fost încu­nunate de succes, este improbabil că Washingtonul sau aliaţii săi europeni ar mai fi obţinut victoria simbolică a rezoluţiilor unanime ale Consiliului prin care se sancţiona programul nuclear al Iranului.
Atât Ahmadinejad, cât şi Chávez şi-au folosit solidaritatea pentru a se apăra reciproc de criticile interne. La inau­gu­rarea a două fabrici iraniene în Caracas, Chávez lăuda „realizările de după Revoluţia Islamică”, pe care le compara cu condiţiile de viaţă sub regimul Şahului – comentarii care nu au însemnat mare lucru pentru publi­cul din Venezuela, dar care l-au ajutat pe Ahmadinejad să se apere de criticile din propria ţară privind modul de gestionare a crizei economice. La rân­dul său, Ahmadinejad a copiat retorica anti-americană a lui Chávez în faţa publicului venezuelean, sprijinind afir­maţia preşedintelui populist că toate relele din Venezuela se dato­rea­ză unui complot american şi nu proas­tei admi­nistrări a economiei. Încă şi mai bizare au fost rapoartele – în mod evident false – conform cărora „întregi triburi băştinaşe„ din Venezuela s-au con­vertit la şiism. O astfel de propagandă dă bine în rândul electoratului clerical din Iran, care consideră că aventurile preşedintelui vin în contradicţie cu interesele regionale mai concrete ale Iranului.
Dezvoltarea relaţiilor comerciale a sporit apropierea diplomatică între cele două ţări. În timp ce Chávez trecea la naţionalizarea companiilor petroliere occidentale din Venezuela, firma petro­lieră de stat PDVSA anunţa lansarea unui proiect comun iraniano-vene­zue­lean în domeniul producţiei de petrol, în valoare de 4 miliarde de dolari, în partea estică şi centrală a Venezuelei. În aprilie 2007, ministrul de externe ira­nian Manouchehr Mottaki se lăuda că relaţiile comerciale bilaterale între Venezuela şi Republica Islamică vor ajunge în curând la 18 miliarde dolari, cifră care, deşi exagerată, indică totuşi că Iranul urmăreşte o strategie de influenţare de tip “soft power”.
Şi Cuba a contribuit la apropierea dintre Iran şi Venezuela, deşi boala li­de­rului cubanez Fidel Castro şi sărăcia populaţiei de pe insula comunistă au diminuat rolul acesteia. Pe lângă găz­duirea întâlnirii Mişcării de Nealiniere din 2006, Havana s-a alăturat efor­tu­rilor depuse de Teheran şi Caracas pentru înfiinţarea unei linii comerciale comune  – care, dat fiind caracterul dezorganizat al aplicării sancţiunilor ame­ricane şi europene, ar putea ajuta fiecare stat să eludeze anumite sancţiuni. Nu orice companie de trans­port ar fi la fel de receptivă la sensi­bilităţile Teheranului ca una operată de cubanezi sau venezueleni.
Apropierea Republicii Islamice de Nicaragua îşi are preţul său. Răvăşită de furtuni şi neprietenoasă cu inves­titorii, Nicaragua a obţinut o infuzie de capital mai mult decât necesară din partea Iranului. În lunile de după vizita lui Ortega în Republica Islamică, cele două state au semnat câteva acorduri economice, iar Teheranul a acceptat să finanţeze un port în Nicaragua în valoare de 350 milioane de dolari. Indiferent dacă Nicaragua este moti­vată de banii oferiţi sau de antipatia ideologică faţă de Statele Unite, Teheranul  a câştigat un aliat cu „opinii politice comune.“
Bolivia, sub conducerea lui Juan Evo Morales, a primit cu braţele des­chi­se alianţa cu Teheranul. Ca şi Nicaragua, Bolivia primeşte ajutoare – peste 1,1 miliarde dolari în „proiecte de cooperare industrială„ –, iar Iranul primeşte un aliat diplomatic. Pe 4 septembrie 2007, pe fondul eforturilor internaţionale de a înăspri sancţiunile împotriva Iranului, ministrul de externe bolivian David Choquehuanca Céspe­des susţinea „drepturile nucle­are ale Iranului„ şi solicita sprijin internaţional pentru poziţia acestuia. Teheranul a răsplătit Bolivia cu inaugurarea unei ambasade în La Paz, fără îndoială un semn că Teheranul nu mai consideră acest stat sud-american ca fiind minor din perspectiva intereselor sale.
Autoritatea publică iraniană în do­meniul audiovizualului a realizat în ultimele luni parteneriate cu instituţiile similare din Bolivia şi Nicaragua, nu doar pentru a ajuta aceste state să-şi extin­dă propriile emisii, ci şi pentru a beneficia de o platformă pentru difu­za­rea de programe de producţie iraniană “pentru întreaga Americă Latină.“

Africa: următoarea frontieră a Iranului

După ce rând pe rând admi­nis­traţiile americane şi guvernele euro­pene au ignorat cu succes Africa, Teheranul vede cele 52 de state de pe acest continent drept o pradă uşoară. Pe 29 ianuarie 2008, ministrul de externe iranian M. Mottaki declara că acest an va marca un „reper major pentru relaţiile dintre Iran şi Africa“. Trei zile mai târziu, participând la summitul Uniunii Africane din Addis Ababa, Mottaki anunţa că în curând Iranul va găzdui o întâlnire a miniştrilor africani de externe în Teheran.
Modelul tradiţional în care acţiunile Iranului nu reuşesc să se ridice la înălţimea retoricii diplomatice pare să se schimbe şi în Africa, unde Teheranul dezvoltă parteneriate economice. Republica Islamică a construit relaţii deosebit de puternice cu Senegalul, fost aliat al SUA în timpul Războiului Rece, dar care se transformă treptat într-o Venezuelă a Africii de Vest. Preşedintele Abdoulaye Wade a călătorit de două ori la Teheran pentru a se întâlni cu Ayatolahul Khamenei şi preşedintele Ahmadinejad, întâi în 2006, apoi în 2008. În ultima vizită, el i-a dat ocazia lui Khamenei să declare că dezvoltarea unităţii între ţările islamice ca Senegalul şi Iranul poate slăbi „marile puteri” ca SUA. Pe 27 ianuarie 2008, la o săptămână după ce ministrul de externe senegalez Cheikh Tidiane Gadio anunţa că şi el va vizita Teheranul, ministrul forţelor armate Becaye Diop s-a întâlnit cu omologul său iranian pentru a discuta despre extinderea legăturilor bilaterale de apărare dintre cele două ţări.
Înalţi oficiali iranieni au întors vizitele. Pe 22 iulie 2007, şeful justiţiei Ayatollahul Mahmoud Hashemi Sha­hro­­udi şi purtătorul de cuvânt al guvernului Gholam-Hossein Elham – doi dintre apropiaţii lui Khamenei şi respectiv Ahmadinejad – au plecat la Dakar, unde i-au întâlnit pe Wade şi pe premierul senegalez Cheikh Hadjibou Soumaré. Shahroudi declara: „Consi­de­răm că este datoria noastră să extindem legăturile cu ţările islamice şi să folosim capabilităţile şi potenţialul statelor musulmane pentru a contribui la creşterea şi răspândirea Islamului„. Pe 12 martie 2008, Ahmadinejad a început o vizită în statul vest-african.
Dacă liderii iranieni pot fi interesaţi cel mai mult de extinderea unui bloc musulman – mai ales a unuia care să înlocuiască influenţa statelor arabe sunnite –, conducerea senegaleză pare mai interesată de beneficiile eco­nomice imediate. După vizita iraniană reciprocă, Wade a anunţat că Iranul urmează să construiască o rafinărie, un combinat chimic şi o unitate de asamblare de maşini de 80 milioane dolari în statul vest-african. În doar câteva săptămâni, ministrul senegalez al energiei Samuel Sarr a vizitat Teheranul şi s-a întors cu promisiunea că Iranul va livra Senegalului necesarul de petrol pentru un an şi va cumpăra 34 la sută din acţiunile rafinăriei din Senegal.
Senegalul nu este singura ţară din regiune cultivată de Teheran, ci şi  Sudan şi Zimbabwe.
Robert Mugabe, preşedinte de multă vreme al statului Zimbabwe, a fost la fel de nociv pentru ţara sa ca şi Bashir pentru Sudan. Guvernul lui Mugabe demonizează minorităţile rasiale şi etnice, iar politicile sale economice au adus “grânarul” Africii sudice în pragul foametei. În timp ce comunitatea internaţională izolează regimul lui Mugabe în Zimbabwe, Tehe­ranul îi întinde o mână de ajutor. Cele două ţări au semnat acorduri de încu­rajare a cooperării economice, de resus­citare a rafinăriei din Zimbabwe şi de a promova politici agricole. Amba­sa­dorul iranian din Harare s-a angajat să-l ajute pe Mugabe să contracareze sancţiunile internaţionale.
Africa de Sud este un alt aliat regio­nal al Iranului. Recunoscătoare pentru opoziţia Iranului faţă de apartheid, cele două state au reluat legăturile diplo­matice oficiale în 1994. Deşi retorica bilaterală ulterioară a fost întotdeauna caldă, în ultimii ani Teheranul s-a folo­sit de industria petrolieră şi de comerţ pentru a-şi strânge legăturile cu Pre­toria. Strategia iraniană nu e întâm­plă­toare. „Africa de Sud este un mem­bru-cheie al Mişcării de Nealiniere, un bloc de ţări în curs de dezvoltare care se opune eforturilor de a obliga Teheranul să pună capăt operaţiunilor de îmbogăţire a uraniului”, explică un comentariu din publicaţia oficială de limbă engleză a Iranului.
După eşuarea introducerii Vene­zue­lei în Consiliul de Securitate al ONU, guvernul iranian a devenit nerăbdător să exploateze statutul de membru nepermanent al Africii de Sud şi pre­zenţa sa în consiliul director al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică. În februarie 2007, Ali Larijani, pe atunci negociator pe probleme nucle­are pentru Iran, s-a deplasat în Africa de Sud pentru a se întâlni cu preşe­din­tele Thabo Mbeki. Strategia a dat roa­de. În ciuda raportului AIEA din februarie 2008 conform căruia Repu­blica Islamică şi-a continuat activitatea de îmbogăţire a uraniului, încălcând prevederile Tratatului de Neproliferare Nucleară şi două rezoluţii ale Consi­liului de Securitate ONU, guvernul sud-african şi-a folosit statutul de membru nepermanent în Consiliul de Securitate ONU pentru a pleda împotriva unor sanc­ţiuni suplimentare.
Oficialii iranieni au cultivat şi alte state africane mai mici cu aceeaşi hărnicie. În septembrie 2007, ministrul interimar al petrolului din Iran, Gholam-Hossein Nozari, a promis colaborare pentru exploatarea proaspăt desco­pe­ritului câmp petrolifer al Ugandei, iar două luni mai târziu, Banca Iraniană pentru Dezvoltarea Exportului a promis un milion de dolari pentru o linie de micro­credite în Uganda. În noiembrie, Mottaki anunţa de asemenea o iniţi­ativă de dezvoltare a relaţiilor cu Mala­wi după ce preşedintele acestei ţări a susţinut dreptul Iranului de a construi tehnologie nucleară. În aceeaşi lună, Mottaki îl primea la Teheran pe ministrul de externe al Côte d’Ivoire  – din nou, după ce ambasadorul acestei ţări vest-africane şi-a afirmat susţi­ne­rea pentru Iran în disputa sa cu Consi­liul de Securitate al ONU în privinţa programului nuclear iranian. Iranul cheltuie milioane de dolari în Africa, dar ajutoarele sale par a fi condi­ţio­nate. În ultimele săptămâni, guvernul iranian a folosit declaraţii ale con­ducătorilor din Lesotho, Mau­ri­tania, Mali şi Namibia pentru a spori sprijinul pentru programul său nuclear.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 55