Republica Islamică Iran operează într-un fel de cod, al cărui cifru este atent păzit de mâna de mullahi şi ayatollahi încruntaţi din jurul Conducătorului Suprem Ayatolahul Khamenei. Dezbaterile libere lipsesc, iar presa de opoziţie este interzisă. Numeroşi înalţi clerici, inclusiv unii dintre marii ayatollahi, sunt arestaţi la domiciliu. Mii de alţi clerici sunt în închisorile din zonă.
În luna martie nu au fost alegeri în Iran, orice aţi citi în ziare sau aţi văzut pe programele de ştiri. „Prezenţa la vot“ a fost şocant de mică, chiar şi după standardele de acolo, fapt demonstrat de evidenta panică din Teheran, unde mullahii au prelungit cu cinci ore programul secţiilor de votare. Aceasta nu s-a întâmplat, aşa cum au susţinut ei, pentru a se asigura că cetăţenii patrioţi ai capitalei îşi pot exprima voturile, ci pentru că a fost nevoie ca angajaţii publici supuşi şi credincioşii reticenţi să fie îmbarcaţi în autobuze şi duşi la secţii, pentru a crea aparenţa unei participări largi, voluntare. Chiar şi aşa, cifra oficială de 60 la sută nu are nici o legătură cu realitatea, în care poate 10-15 la sută din cetăţeni chiar au „votat.“
O democraţie puternic îngrădită
Rezultatul alegerilor a fost stabilit dinainte, pentru că pe buletinele de vot nu a fost trecut vreun oponent real al regimului – toate numele au fost verificate şi acceptate de servitorii loiali ai lui Khamenei – care a decis dinainte cine urmează să facă parte din următorul parlament. Frauda a fost atât de evidentă încât chiar şi Uniunea Europeană a denunţat alegerile ca nefiind libere şi nici corecte, în ciuda dorinţei de a prezenta Republica Islamică drept „o democraţie“ (după formularea faimoasă a fostului secretar de stat adjunct Richard Armitage, actualul consultant de campanie al lui McCain). În comentariul său, “The Economist” o numeşte „o democraţie puternic îngrădită,“ ceea ce mulţi intelectuali au spus şi despre Mussolini ori Stalin.
Deloc surprinzător, observatorii şi teoreticienii nu se pot pune de acord asupra „semnificaţiei“ rezultatelor anunţate. Republica Islamică operează într-un fel de cod, al cărui cifru este atent păzit de mâna de mullahi şi ayatollahi încruntaţi din jurul Conducătorului Suprem, îndelung încercatul Ali Khamenei. Acesta suferă de cancer în fază terminală, iar din când în când intră în comă (ultima dată la începutul lunii martie, când o întâlnire cu liderii Emiratelor Arabe Unite, planificată cu mult în avans, a fost anulată brusc, iar Khamenei a fost dus de urgenţă la spital în comă).
În această lume a comploturilor şi a umbrelor, în care are loc un război hobbesian al tuturor împotriva tuturor pentru succesiunea lui Khamenei, încercarea de a clarifica semnificaţia “democraţiei” nu are nici un sens. Unii observatori afirmă că veştile sunt bune pentru preşedintele Mahmoud Ahmadinejad, în timp ce alţii, cu aceeaşi siguranţă, consideră rezultatul o înfrângere majoră pentru actualul preşedinte. Oricum, rezultatul nu arată ce îşi doreşte poporul iranian. Dar ne arată poate ceva din ceea ce au intenţionat tiranii. “The Independent” are dreptate: este „o luptă pentru putere în tabăra conservatoare.“ Poate, dar noul Majlis nu pare foarte diferit de cel actual, iar ideea de înfrângere a lui Ahmadinejad este forţată. Da, există unii radicali care nu-l plac. Nimic nou. Asta se întâmpla şi după ultimele alegeri prezidenţiale, cu mult înainte ca inflaţia să ajungă la 20 la sută şi ca înfruntările verbale cu SUA, Israelul, evreii, Consiliul de Securitate al ONU şi chiar cu europenii să ajungă la intensitatea actuală. Khamenei – omul numărul unu în Iran – se distrează văzând conflictul dintre cei care se luptă pentru scaunul său, aşa că va fi conflict din belşug.
Un conservator pragmatic
Editorialiştii de la “The Independent” îşi concentrează analiza pe o altă circumscripţie electorală: „oraşul sfânt” Qom, care a votat masiv cu Ari Larijani, un politician cu mult talent retoric care se descrie de regulă drept „un conservator pragmatic”, formulă rezervată adesea pentru fostul preşedinte Hashemi Rafsanjani. Sintagma denotă un radical nesuferit care este totuşi rezonabil, care poate încheia târguri cu Occidentul (nici un radical nu are nici cel mai mic interes să împingă Iranul pe calea unei societăţi civile mai puternice), aşa cum scrie “The Independent”.
Unii observatori ai situaţiei din Iran consideră votul dintr-un fief al clericilor cum este Qom drept un semnal că puternica clasă religioasă şi-a pierdut încrederea în Ahmadinejad şi l-ar putea susţine pe Larijani, dacă acesta candidează în 2008. Aceia dintre occidentali care preferă discuţiile cu Iranul unui război nu pot decât să spere că un nou preşedinte în Iran – ca să nu mai vorbim de un nou preşedinte la Casa Albă – poate oferi o cale de ieşire din blocajul actual.
Dublă eroare
În primul rând, pentru că nici un preşedinte al Republicii Islamice nu are atâta putere încât să modifice radical politica externă a Iranului. Preşedintele nu are autoritatea necesară (Ayatolahul Khamenei da). În al doilea rând, pentru că „puternica clasă religioasă” din Qom include numeroase persoane care se opun regimului în sine, şi nu unui anumit politician. În ultimele alegeri, Qom a înregistrat cea mai scăzută prezenţă la vot din ţară, semn clar de protest. Numeroşi înalţi clerici, inclusiv unii dintre marii ayatollahi, sunt arestaţi la domiciliu (Ayatollahul Montazeri, cândva moştenitorul desemnat al lui Khomeini, este cel mai cunoscut). Mii de alţi clerici sunt în închisorile din zonă.
Regimul a demonstrat clar că nimic important nu se va schimba. La două zile după alegeri, alte nouă publicaţii au fost interzise. Cam atât despre şansele unei dezbateri libere în Iran.
