Home » Politică internă » Apologia şmecherului în România de tranziţie

Apologia şmecherului în România de tranziţie

Una din caracteristicile definitorii ale României post-Ceauşescu o constituie procesul de separare accelarată (pe model latino-american) a populaţiei în două categorii principale, îmbogăţiţii şi sărăciţii, starea socială de mijloc (specifică Occidentului capitalist) fiind cvasi-inexistentă; în argoul de tranziţie cele două categorii sociale sunt definibile prin apelativele şmecher, respectiv fraier, şi iată de ce…

Ce bine-mi pare c-ai luat ţeapă!

Literatură prezidenţială, guvernamentală şi de opoziţie, talk-show-uri TV şi mese rotunde FM cu vedete politice, analize, interviuri şi drepturi la replică, adică, într-un cuvânt, întreaga producţie mass-media de factură politică este consumată cu tot mai mult plictis, dacă nu cu greaţă şi revoltă (interioară) de cetăţeanul român, indiferent de etnia sa. ADEVĂRUL despre Revoluţia (sau lovitura de stat) din 1989, despre Securitate, mineriade, fraude electorale, guvernări falimentare de stânga ori de dreapta, corupţie şi rea-voinţă politică a fost clamat sau investigat fără încetare, dar şi fără efect (politic) concret.

Fără a avea pretenţia adevărului imuabil, pamfletul de faţă va încerca să descrie “cariera” de succes fulminant pe care şmecherul (ex-securist) o parcurge în societatea de tranziţie.

Limbajul găştilor de cartier a consacrat întrebarea retorică Ce, bă, eşti şmecher?, utilă pentru noi în încercarea de a defini apariţia şi consacrarea pe eşicherul public a şmecherului. Astfel, acest personaj plin de succes al vremurilor noastre confuze a apărut în proximitatea evenimentelor tulburi din decembrie 1989, statutul de revoluţionar fiind practic prima formă pe care acesta a cunoscut-o. Tipologia şmecherilor a proliferat rapid într-un mediu extrem de volatil şi permisiv, caracteristic societăţii anarhice a troglodiţilor (descrise cu atâta umor amar de către Montesquieu în ale sale Scrisori persane). Absenţa legilor reale şi a instituţiilor de implementare a generat o mocirlă economică şi morală din care această ţară- se zbate şi acum să iasă, fără succes, după cum o dovedeşte statutul de repetentă într-ale integrării europene.

Revoluţionarul anti-ceauşist (iar nu anti-comunist după cum o dovedeşte programul politic al clasei guvernante de tranziţie), metamorfozat în vector de opinie, a performat rapid din punct de vedere politic, garantându-şi implicit imunitatea economică, fiscală şi judiciară, în dispreţul flagrant al normelor morale şi juridice ale tipului de societate în numele căreia se produsese Revoluţia.

Fraierul, în schimb, este de două ori fraier, fie pentru că a urmărit revoluţia în transmisiune directă TV (fiind mai slab de înger din fire sau din lipsă de evenimente revoluţionare în localitatea de domiciliu), ori nu a avut tupeul,sau, mai degrabă, decenţa de a nu cere nimic pentru implicarea sa şi a crezut în demagogia politică născândă a “noii” generaţii de lideri stil FSN. Finalmente, soarta sa a urmat paradigma falimentului economic comunist, a dependenţei programate fată de stat. Astfel, dacă înainte de revoluţie era incapabil să cumpere mare lucru (a se citi mai ales hrană) fiindcă produsele de subzistenţă lipseau programat, în noua societate neo-comunistă bazată pe o economie ruinată de menţinerea coloşilor blocajului financiar şi pe mutarea la fel de programată a datoriilor acestora pe spinarea contributorilor-prostime, fraierul continuă să nu cumpere, de data aceasta din lipsă de bani. Iar dacă cumpără, îşi cheltuieşte salariul mai ales pe alimente şi întreţinere.

Tipologia şmecheriadei

Revenind la tipologie şi folosind criteriul ariilor de interes, distingem, pentru moment, între şmecherul politic, cel economico-financiar, cel judiciar, cel universitar şi cel medical. Gradul ultim de şmechereală poate fi atins de acel maestru ce poate contopi aceste varii interese într-o singură postură, aceea de găinar absolut.

Şmecherul politic este caracterizat mai ales prin lipsă de patriotism, adică de ne-dragoste faţă de ţară, şi prin dispreţ şi aroganţă faţă de neam. Aceste două cuvinte ale poetului încă naţional Mihai Eminescu (până la momentul în care comandamente politice de ocazie, dublate de interese externe şi de o campanie mass-media bine orchestrate, îi vor ştampila, prin metoda deja aplicată lui Ion Antonescu, execrabilitatea postumă) sunt, eventual, prezente în limbajul politic cu ocazia alegerilor şi a unei aniversări oarecare. Disciplina Istorie a ajuns, din preocuparea criminală a actualei clase politice, cenuşăreasa învăţământului românesc, cu doar o oră (în medie) de predare în învăţământul preuniversitar. Dincolo, însă, de aceste consideraţii cu iz paseist, trebuie subliniată contribuţia esenţială pe care elita politică de şmecheri a României a adus-o la retrogradarea cetăţenilor români în rândul plevei Europei, culegători de căpşuni, ciuperci ori fecale, salahori mai mult sau mai puţin la negru, dar căutători de fericire socială pe alte meleaguri. Pentru cei încă rămaşi în ţară, ultima speranţă a apărut a fi Bruxelles-ul, capitala Europei unite, spre care şmecherii politici dâmboviţeni au făcut greşeala fatală să se îndrepte, urmându-şi paradoxal vocaţia lor impostoare de occidentalizanţi imitaţionişti post-Răboi Rece. Dar de ce aderarea României la UE poate deveni fatală şmecherilor politici autohtoni? Răspunsul este, pe scurt, explicat de faptul că, în Vest, şmechereala mafiotă specifică tranziţiei de pe plaiurile mioritice nu face casă bună cu jocul politic democratic. Asta nu înseamnă absenţa corupţiei în Vest, ci controlabilitatea ei prin mijloace judiciare eficient de autonome. Primele demisii din rândul şmecherilor guvernanţi s-au produs abia anul trecut, în urma presiunilor Bruxelles-ului, trei miniştri corupţi, ori autori de infracţiuni ruşinoase şi dovedite, fiind finalmente scoşi de la înaintare. Un alt ministru acuzat, implicit, de incompetenţă în gestionarea Justiţiei deloc conformă normelor comunitare, a intrat recent în procesul de remaniere guvernamentală; suferinţa acestui şmecher politic a fost, însă, de scurtă durată, datorită binecuvântatei rotiri de cadre specifică unui alt regim.

Acvariu comunitar cu rechini şi baroni locali

Şmechereala economică a trebuit şi ea să înveţe din mers hibele statului de drept şi dimensiunile subterane ale unei economii etatiste în prag de (pseudo)liberalizare. Diferenţierile în cadrul acestei categorii au devenit spectaculoase la momentul în care şmecherii-baracudă au reuşit, graţie captării unduitorului sprijin politic, să promoveze la categoria rechini. Unul din capetele de acuzare decisive în stabilirea pedepsei capitale pentru cei doi Ceauşeşti a fost cel de subminare a economiei naţionale. Cum rămâne însă cu toţi aceşti şmecheri-rechini, care au devorat atât de mult din patrimoniul de stat şi din resursele naturale ale acestei ţări, adusă în anumite zone geografice în pragul colapsului ecologic. Cum rămâne cu şleahta de beneficiari de credite nerambursabile de milioane în valută forte (vezi metoda Bancorex), în timp de fraierul cinstit şi trăind din salariul firmei de stat (neprivatizată, fiindcă ţara- nu e de vânzare) se împrumută, dacă are pilele necesare, în condiţii extrem de oneroase.

Şmecherul rechin este, însă, într-o alianţă de tip ofensiv cu un anume tip de şmecher politic zonal numit baron local, această realitate sumbră caracterizând un alt proces convergent, anume acela de refeudalizare a României. Nobleţea baronilor locali este omniprezentă şi magnetică de vreme ce adevărate genealogii lucrative s-au pus pe picioare în folosul stabilirii unei relaţii de rudenie cu aceşti Munchausseni de ocazie, dar ticăloşi, fiindcă fură la drumul mare cu oblăduire şi cotă parte în relaţia vasal-feudal cu Centrul. Dar, uneori, nici măcar prinţul moştenitor nu-şi mai poate salva vasalul din gura vreunei anumite baronese britanice de viţă.

Big Brother de Bruxelles

O societate fără prinţipuri şi fără moral carevasăzică că nu le are spunea un personaj de-al lui nenea Iancu Caragiale. Comisia europeană şi Parlamentul european, două din forurile decidente asupra dosarului candidaturii României pentru 2007, au pus pe jar autorităţile de la Bucureşti cu un ultimatum neprevăzut de triumfaliştii lideri politici autohtoni, plasând sub semnul întrebării însăşi esenţa procesului de tranziţie, adică democratizarea şi existenţa statului de drept (criteriul politic). Un hei-rupism, specific, de asemenea, altor vremuri, a pus stăpânire pe şmecherescul establishment social-democrat, lipsa expertizei şi omniprezenţa propriului interes făcându-şi încă o dată simţită prezenţa. Cumse poate interpreta decizia ministrului de externe în funcţie de a-şi băga picioarele în stil de cartier (dar de a nu demisiona) în obiectivul principal de politică externă al României pentru acest an şi pentru ce va să vină şi de a-şi regăsi la comandă politică explicită vocaţia de bucureştean suferind de pe urma şmecherismelor incompetente ale actualului primar general? Sacrificiu pentru o cauză nobilă? Cine să le mai explice atunci tinerilor învăţăcei social-democraţi că a adopta acquis-ul comunitar în ritm de Cartea Recordurilor (cu aportul şmecherilor-parlamentari sinecurişti, votând la mai multe mâini în absenţa colegilor de partid, suferinzi de lingoare) nu e sinonimul lui a implementa.

Trei piloni ai societăţii moderne, justiţia, învăţământul şi sănătatea, au fost, la rândul lor, infestaţi cu şmechereală şi, sub aceaşi oblăduire politică interesată, corupţia a devenit cuvântul de ordine.

Pe scurt, şmecherul judiciar are în arsenalul său două arme foarte eficiente: legile imprecise, efemere şi absconse, pe de o parte, iar pe de alta, durata infinită a proceselor; în cazul accidental în care un mare şmecher iese finalmente nedreptăţit, totdeauna se va găsi un recurs în anulare al procurorului-general, care să reguleze favorabil situaţia. Cât priveşte sublimul Parchet Naţional (sic!) Anticorupţie, dependenţa sa faţă de ministerul de profil îl lasă cvasi-dezarmat.

Şmecherul universitar se constituie în expresia ultimă a succesului din epoca industrialimului de profil. Mii de studenţi per facultate, programe didactice&cursuri fără valoare, examene de circumstanţă şi diplome cumpărabile reprezintă temeiul “integrării” universitare a României în consorţiile specifice spaţiului UE. Învăţământul universitar de stat şi-a dat mâna frăţeşte cu cel privat întru batjocorirea a ceea ce a mai rămas din învâţământul superior la români. Toate acestea sunt, însă, posibile din benevolenţa explicită a şmecherilor politici, prinţul moştenitor însuşi fiind în culpă pentru toate catedrele deţinute la multitudinea de universităţi carpato-danubiano-pontice şi pentru care nici măcar nu are timpul fizic al unei luni calendaristice pentru a le onora. După modele deja consacrate, şmecherul politic suferă de o nerăbdare anxioasă de a se propulsa degrabă şi de-a dreptul în vârful piramidei universitare, doar titlul de profesor univ. dr. plin satisfăcând ego-uri demne de o cauză mai bună, dată fiind incompetenţa probată şi plagiatoare a majorităţii.

În cazul şmecherului medical, mana cerească se numeşte spitalul încă de stat, dar deja privatizat prin sistemul de numiri în funcţie, prin licitaţiile manevrate eficient, prin mita zilnică şi prin non-obligativitatea renunţării la cabinetele private.

Trei ministere esenţiale, o soluţie elementară – salarii mari, impozite mici. Altfel, Big Brother-ul made in Bruxelles îl va elimina pe şmecherul incompetent din casa UE.

Publicat în : Politica interna  de la numărul 15
© 2010 REVISTA CADRAN POLITIC · RSS · Designed by Theme Junkie · Powered by WordPress