În mod obişnuit se vorbeşte astăzi în spaţiul ţării noastre şi nu numai despre români în diverse ipostaze în funcţie de locul de origine sau de vieţuire, precum ardeleni, bănăţeni, moldoveni etc. În general, referirea la termenul de români subînţelege şi un spaţiu situat la nordul Dunării, în mare între Tisa şi Nistru, ca să invocăm cuvintele marelui Eminescu. Puţini sunt cei care au în minte şi vorbesc şi despre altfel de români, cei care trăiesc în dreapta Dunării. Uneori se mai fac referiri la aromâni sau macedoromâni, prea puţin la meglenoromâni şi istroromâni şi aproape deloc la timocenii trăitori de-a lungul Dunării în imediata apropiere a hotarelor statale ale României.
În perioada de după crearea României Mari, atât politicienii, cât şi savanţii români, aflaţi de atunci într-o stranie poziţie defensivă, ca şi astăzi de altfel, şi-au orientat interesul asupra aspectelor etnografice, demografice şi istorice ale blocului românismului nord-dunărean, preocupându-se în special de argumentarea şi, implicit, apărarea legitimităţii înfăptuirii României Mari, aşa cum s-a conturat ea în cursul evenimentelor anului 1918 şi a fost mai apoi recunoscută prin tratatele de pace ce au încheiat prima conflagraţie mondială. În acest context, preocupările pentru masa românismului sud-dunărean au fost cu totul minore, adeseori doar din motive politice conjuncturale. Situaţia românismului sud-dunărean din vremuri mai vechi sau mai noi a stat în atenţia mai cu seamă a unor români originari din zonele de peste Dunăre ce nu-şi puteau ignora nici rădăcinile şi nici pe fraţii lor rămaşi în limitele teritoriale ale diferitelor state balcanice. În acest fel, situaţia istorică a românismului transdanubian a ocupat un loc minor în cultura şi politica românească. Ar fi de menţionat, totuşi, faptul că aceştia erau prezenţi, insuficient în opinia noastră, în programele şcolare, în manuale, în presă (au apărut cu intermitenţe şi cu tiraje mici publicaţii speciale ale aromânilor sau timocenilor) etc. O dată cu al doilea război mondial, situaţia s-a schimbat. Ultimele generaţii din România, atunci când era vorba de cunoaşterea trecutului românismului, s-au aflat într-o situaţie deosebită, care continuă în mare măsură şi după 1989 şi care a fost generată de un dubiu impact: metodologic şi politico-ideolgic.
Încă din secolul al XVIII-lea a fost formulată teoria imigraţionistă cu adepţi provenind din medii extraromâneşti, existentă şi astăzi. Această teorie susţinea/susţine că poporul român s-a format undeva în spaţiul balcanic, de unde a imigrat cândva după anul 1000 în actualul teritoriu al statului român. Combătând pe bună dreptate această invenţie cu pretenţii ştiinţifice, o serie de istorici români (mai puţin lingviştii în marea lor majoritate) au susţinut că aria etnogenezei româneşti s-a situat, geografic vorbind, exclusiv în spaţiul nord-dunărean sau carpato-danubian. Ideea ca atare a fost absolutizată în perioada regimului comunist, între altele, respingerea teoriei roesleriene fiind însoţită de ignorarea completă a realităţii istorice a prezenţei româneşti în vremurile medievale la sud de Dunăre. S-a adăugat şi o altă coordonată, decurgând din doctrina ceauşistă a „neamestecului în treburile interne”, aplicate şi în legătură cu ţările situate în spaţiul balcanic. Pe această bază, oficialitatea, prin diversele instrumente pe care le avea la dispoziţie, cenzura în primul rând, a împiedicat/interzis cercetările şi chiar informarea despre existenţa unor comunităţi româneşti aflate dincolo de hotarele statului român. Dacă în ceea ce priveşte situaţia românismului de peste Prut, din motive evident politice, situaţia s-a modificat în deceniile 8 şi 9 ale veacului trecut, când confraţii de acolo au fost integraţi organic în istoria naţională, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în ceea ce priveşte realităţile sud-dunărene. Astfel, voit sau nu, se uitau şi se ignorau părţi ale familiei româneşti, sute şi sute de mii de fraţi care locuiau dincolo de hotarele ţării noastre. Într-o anumită măsură situaţia a început să se modifice, cu totul insuficient în opinia noastră, după 1989.
Se impune a se preciza următoarea realitate: interesul pentru soarta actuală a românilor din Balcani şi, implicit, pentru rădăcinile lor istorice şi modalităţile de supravieţuire în locurile lor de baştină de-a lungul veacurilor s-a datorat în mare măsură iniţiativelor şi eforturilor ce au pornit din rândurile celor ce trăiau acolo. Ar fi de amintit aici, fie chiar şi pe scurt, o anumită realitate istorică, în decurs de peste un veac, de la declanşarea primei revoluţii sârbeşti în 1804 şi până la războaiele balcanice şi sfârşitul primul război mondial în 1918. În spaţiul transdanubian s-a desfăşurat şi s-a încheiat procesul de formare al unor state naţionale suverane, respectiv Grecia, Bulgaria, Albania, Serbia şi apoi Iugoslavia. Toate aceste state s-au caracterizat prin predominarea unui popor ce şi-a impus hegemonia după ce şi-a realizat legitimele aspiraţii de emancipare şi de suveranitate. Crearea tuturor acestor state a fost însoţită de elaborarea şi manifestarea unor ideologii naţionale, transformate apoi în naţionalisme existente ca atare şi astăzi în acea zonă. Una dintre trăsăturile comune ale tuturor acestor naţionalisme a fost şi este încă negarea fie pur şi simplu a românismului balcanic ca atare, fie falsificarea adeseori grosolană a caracterului etnic al românilor, respectiv a limbii vorbite de ei. Astfel, de exemplu, a fost revigorată o teză mai veche care contesta identitatea vlah-român, afirmându-se că vlahii ar constitui, mai cu seamă în spaţiul Serbiei şi Bulgariei, mai recent şi al Republicii Macedonia, o etnie distinctă, înrudită, dar fiind altceva decât românitatea de la nord de Dunăre. Precum se ştie, în ultimii ani se fac prezente şi diversele opinii conform cărora ar exista aromânii ca popor distinct, precum şi o limbă aromână diferită de limba română în ipostaza ei actuală. Respingând astfel de idei, afirmaţii şi considerând că în trecut, ca şi în prezent, a existat/există o masă românească întinzându-se de la Nistru până înspre Marea Adriatică/Istria şi din Munţii Maramureşului până la Munţii Huleam şi cei ai Pindului, aducem în atenţie soarta, în fond istoria mai veche sau mai nouă, a acelei ramuri a românismului care a apărut şi a trăit apoi sute şi sute de ani de-a lungul malului drept al Dunării din apropiere de Belgrad, de la râul Morava si până la răsărit de Vidin şi chiar mai departe spre Silistra şi ţinuturile Cadrilaterului.
Nu există până astăzi o sinteză amplă şi sistematică asupra românilor timoceni, nici în ceea ce priveşte trecutul lor istoric mai îndepărtat sau mai apropiat, nici în ceea ce priveşte aspectele lingvistice, etnografice etc. ale acestei ramuri a românismului din dreapta Dunării. Între lucrările apărute menţionăm: E. Bucuţa, Românii dintre Vidin şi Timoc, Bucureşti, 1923; N.A. Constantinescu, Chestiunea timoceană. 1. Vechimea şi importanţa blocului românesc din Dacia Aureliană, 2. Istoricul regiunii timocene, 3. Drepturile României, Bucureşti, 1941; teza de doctorat a lui Th. N. Trâpcea, Contribuţii la istoria românilor din Peninsula Balcanică. Românii dintre Timoc şi Morava, în “Balcania”, V.I., Bucureşti, 1942, p. 207-364 şi extras, Bucureşti, 1946, C. Felezeu, I. Lumperdean, Les valaques du Nord de la Peninsule Balkanique. Esquisse historique, Bucureşti, f.a. (cu ediţii şi în limbile română şi engleză); S. Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu, Bucureşti, 1959, C.S. Timoc, Vlahii sunt români. Documente inedite, Timişoara, 1997, precum şi o lucrare de popularizare consemnând principalele momente, precum şi unele documente: Ion de la Vidin, Sacra Tribalia (Povestea românilor din dreapta Dunării), Bucureşti, 1997 (ed. franceză Nicopole Passarowitz, Dunonia Svistu, La Triballie, Vidin-Paris, 1991), în anii 1943-1944. Sub egida Societăţii române de statistică, au apărut la Bucureşti vol. I-III: Românii din Timoc. Culegere de izvoare, îngrijită de C. Constante, A. Golopentia. Unele izvoare au fost publicate şi de noi în S. Brezeanu, Gh. Zbuchea, Românii de la sud de Dunăre. Documente, Bucureşti, 1997.
De multă vreme, cărturarii români şi nu numai ei au subliniat că Dunărea nu despărţea, ci îi unea pe cei care aparţineau aceluiaşi neam, trăind de o parte şi de alta a bătrânului fluviu
Continuare în numărul viitor
