Guvernul a anunţat plin de mândrie că avem o creştere economică de 6,1%. “Economia duduie”, spunea bucuros premierul. Numai că economia românească duduie ca o maşină ambalată cu frâna de mână trasă. Face zgomot, scoate fum, dar nu se mişcă de pe loc şi, în plus, motorul riscă să se strice.
O economie diferită…
Teoretic vorbind, creşterea anunţată de guvern este relativ sănătoasă, întrucât ea are la bază o creştere a producţiei industriale pe primul trimestru de 5,8%, iar în martie şi aprilie deficitul comercial şi-a atenuat ritmul de creştere. De asemenea, există perspectiva unui an agricol foarte bun, ceea ce ar ajuta, de asemenea, creşterea economică.
Paradoxul este că aceste creşteri, respectiv atenuări au loc în condiţiile în care creditarea în lei este foarte costisitoare, BNR inducând o politică monetară extrem de strictă. Nu trebuie uitat că, din februarie, se aplică noile norme asupra creditării, care însă nu par să fi descurajat foarte tare consumul populaţiei. După un uşor recul, probabil având cauze psihologice, şi nu în urma normelor, creditarea populaţiei a fost reluată într-un ritm relativ similar.
Explicaţia acestui fenomen o constituie faptul că economia românească este puternic euroizată (sau dolarizată, pe alocuri), astfel încât ce se întâmplă cu leul nu impresionează pe nimeni foarte tare. Ca atare, deşi dobânzile la creditele în lei sunt foarte mari, consumul privat a crescut cu 8,4%.
În aceste condiţii, BNR nu mai are la dispoziţie dobânzile ca pârghii de influenţare a economiei. Dacă planeta întreagă este cu ochii pe FED sau pe BCE pentru a vedea când se modifică dobânzile, o eventuală scădere sau creştere a dobânzilor anunţată de BNR nu prea impresionează pe nimeni. Majorarea dobânzii de intervenţie de mai multe ori în cursul anului trecut nu a reuşit deloc să stăvilească creşterea consumului, ca atare nimeni nu se aşteaptă acum ca BNR să o scadă cu mai mult de un procent.
Astfel, în mod normal, nu ar trebui să aibă loc o scădere a dobânzilor de intervenţie, ci, din contră, să crească, scăderea putând părea o măsură atipică pentru o economie care creşte în ritmuri specifice mai degrabă pentru o economie “supraîncălzită”. Dacă în primul trimestru economia a crescut în condiţiile unor dobânzi “mari”, cu cât ar creşte ea în condiţiile scăderii lor?
În aceste condiţii, recentele discuţii legate de trecerea la leul greu nu prea îşi mai au suportul. Populaţia şi firmele gândesc deja mai mult în euro, monedă pe care România oricum o va adopta în câţiva ani (3-5, maxim 10). Practic, această denominare nu se mai justifică.
Ce a alimentat creşterea?
Creşterea a fost alimentată de consumul populaţiei, ce a crescut cu 8,4%, creştere datorată în parte unei situaţii conjuncturale: creşterea salariului minim de la 2,5 la 2,8 milioane şi două prime importante, al treisprezecelea salariu, acordat de mulţi angajatori în luna ianuarie şi prima de Paşte, de la sfârşitul lui martie. De altfel, oriunde în lume, creşteri ale consumului populaţiei de asemenea dimensiuni nu sunt decât conjuncturale şi nu pot fi menţinute pe termen lung. Mai ales că nu s-a înregistrat vreo creştere similară a productivităţii muncii (care a fost de doar 13,5%, spre deosebire de creşterea salarială de 22%). Pe de altă parte, România are o structură atipică a forţei de muncă, deoarece nu mai puţin de 25 % din forţa de muncă lucrează în administraţia publică, unde nu se pune problema productivităţii.
O altă sursă a fost creşterea transferului de bani dinspre românii care lucrează în străinătate, peste două milioane de persoane. Creşterea aşteptată pe întregul an este de 300 de milioane de euro – vorbind aici de cifrele cât de cât oficiale, adică sumele trecute prin sistemul bancar. Este foarte posibil însă ca sumele reale să fie mai mari, deoarece, de exemplu, pentru anul trecut s-a estimat că cel puţin un miliard de euro au intrat în ţară pe căi neoficiale. Dacă pentru anul trecut se vorbea de 2-2,5 miliarde de euro, acum palierul a crescut la 2,5-3 miliarde.
A treia sursă, de asemenea importantă, în principal pentru că este sănătoasă, o reprezintă faptul că, în premieră, anul acesta multe companii străine care operează în România nu şi-au mai repatriat profiturile, preferând să investească. Astfel, creşterea formării brute de capital fix a fost de 7,3%, e adevărat cu un procent sub creşterea consumului populaţiei.
Nu în ultimul rând, dobânzile mari din România atrag capital speculativ, aşa cum s-a întâmplat şi în ţările din jur, Polonia şi Ungaria având mult de suferit atunci când, apărând criza economică de la mijlocul anilor ’90, aceste capitaluri au fost brusc repatriate, sporind devalorizarea monedei naţionale. Deocamdată este greu de estimat ponderea acestor capitaluri în România, însă, în mod cert, reprezintă un motiv de îngrijorare suplimentar pentru BNR.
Unde sunt problemele?
În primul rând, cererea devansează formarea brută de capital. România nu-şi poate permite deocamdată să-şi bazeze creşterea economică pe stimularea cererii interne în dauna investiţiilor. În absenţa acestora, creşterea cererii interne se reflectă în creşterea deficitului de cont curent, care se află deja la cifre-record.
În al doilea rând, România este încă prizoniera cifrelor mici. Creşterea economică este foarte mică faţă de ceea ce ar putea fi (în mod normal ar trebui să fie undeva la 7-8, dacă nu chiar 10%, pentru a atenua cât de cât decalajele faţă de UE). Investiţiile străine sunt foarte mici comparativ cu statele din jur, cu toate acestea, autorităţile nu fac nimic pentru a atrage altele, ba am putea spune că le face în ciudă. Şi cu asta ating un punct extrem de sensibil: calitatea administraţiei.
Deficitul de competenţă şi calitate al actului administrativ este evident pentru oricine în funcţionarea oricărei instituţii publice. Administraţia se comportă dispreţuitor şi discreţionar, de multe ori atingând un absurd kafkian (de exemplu, actele necesare trebuie puse obligatoriu într-o anumită ordine, altfel dosarul este respins, unele formulare trebuie bătute obligatoriu la maşina de scris, multe formulare sunt redundante…). Dispreţul faţă de cetăţean se vede inclusiv din programul celor mai multe unităţi. În vreme ce companiile private au program de funcţionare în general între 9 şi 18, instituţiile de stat au programul 7-15, deja după prânz nemaireuşind să dai de cineva pentru a-ţi rezolva problemele. Sau timpul alocat relaţiilor cu cetăţenii se limitează la 2-3 ore pe zi. Administraţia are mari probleme cu capacitatea de a implementa programe şi proiecte de reformă şi dezvoltare. “Modelul” administraţiei publice de la noi este “baronul”, model care funcţionează la toate palierele acesteia. Majoritatea funcţionarilor sunt fie prizonieri ai propriilor interese particulare, fie ai propriei incompetenţe. Cei mai buni dintre ei au plecat în sectorul privat unde sunt plătiţi şi apreciaţi pe măsură. Şefii lor, numiţi pe criterii politice, vin şi pleacă, nefiind interesaţi de proiecte pe termen lung ci mai degrabă “să le iasă banu’ repede”. Astfel, deşi multă lume ar fi mai degrabă să creadă contrariul, principala problemă a administraţiei nu o reprezintă corupţia, cât lipsa de competenţă. Este adevărat, cazurile de corupţie sunt mai vizibile decât celelalte, însă nu ele predomină. Ci funcţionarii care nu ştiu să utilizeze un computer, care sunt depăşiţi de normele legislative, prea multe şi prea stufoase pentru a fi şi funcţionale. Administraţia publică funcţionează cu PC-uri 386 sau 486, cu programe scrise încă sub DOS – sistem de operare defunct de aproape 10 ani. Deficitul de competenţă se vede cel mai bine în reacţiile administraţiei la situaţii-limită, cum ar fi sosirea iernii sau accidente gen Mihăileşti, când se creează un soi de hei-rup ce cauzează mai multe probleme decât cea pe care încearcă să o rezolve.
Aici însă există şi un aspect pozitiv. Faptul că avem creştere economică în ciuda unei administraţii deficitare arată potenţialul deosebit pe care îl are economia românească şi dă speranţe că, pe măsura îmbunătăţirii actului administrativ, se va îmbunătăţi şi performanţa economică.
Arieratele rămân pe mai departe piatra de moară a economiei româneşti. Chiar dacă recent guvernul a redus din condei o parte din ele, acest lucru nu înseamnă că firmele cu datorii vor deveni brusc disciplinate.
Deficitul comercial a crescut în primele 4 luni cu 27% faţă de anul trecut, creştere care ameninţă să ajungă destul de curând nesustenabilă economic.
Inflaţia este încă foarte mare şi BNR a ales ca principal target pentru anul acesta o inflaţie cu o singură cifră. Se pune din ce în ce mai mult întrebarea dacă un astfel de obiectiv mai este viabil economic – fiindcă practic, evident, el este posibil. În luna mai inflaţia a scăzut la 0,5%, fenomen atipic (încă unul) în condiţiile unei creşteri economice atât de mari. Astfel, BNR a ajuns să desfăşoare o bătălie pe viaţă şi pe moarte cu lichidităţile în exces.
Mai poate BNR să reziste?
În condiţiile în care pe primele cinci luni ale anului BNR a atras de pe piaţă 815 milioane de euro, există toate premisele ca pe prima jumătate a anului suma să ajungă la un miliard. Este de văzut cât mai poate rezista BNR acestui ritm.
Din acest punct de vedere, anul acesta se confruntă cu câteva fenomene importante. În primul rând, deja amintita creştere a remiterilor muncitorilor români care lucrează în străinătate, aşteptate a fi undeva la nivelul de 2,5-3 miliarde de euro.
În al doilea rând, o bună parte din companiile străine au renunţat anul acesta să mai repatrieze profiturile, preferând să le folosească pentru dezvoltare. Astfel, în afară de BNR nu prea mai este nimeni pe piaţă care să cumpere surplusul de valută.
În aceste condiţii, BNR trebuie să acţioneze pentru evitarea aprecierii leului în termeni nominali, asta în condiţiile în care, în termeni reali, fără inflaţie, putem deja vorbi de o apreciere considerabilă a monedei naţionale. De altfel, chiar domnul Mugur Isărescu menţiona că fără intervenţia BNR euro s-ar duce undeva la 34-35.000 lei.
Din păcate însă, cumpărările de valută acţionează ca un bumerang chiar împotriva BNR. Fiindcă valuta se transformă în lei pe care nu are cine să-i consume, deoarece pe de-o parte Ministerul Finanţelor nu mai are nevoie de atât de mulţi bani, iar pe de altă parte economia reală nu este încă suficient de capabilă să absoarbă atâta lichiditate prin credite.
În al treilea rând, rata reală înaltă a dobânzilor la lei atrage bani din afară, asta deşi liberalizarea contului curent nu este completă. Cea mai importantă dovadă în acest sens o constituie rezultatele emisiunilor de obligaţiuni realizate recent de BRD şi Raiffeisen Bank.
În aceste condiţii, BNR funcţionează ca un aspirator, la putere maximă, sterilizând surplusul de bani de pe piaţă. Este firesc deci să ne întrebăm cât mai poate rezista BNR presiunilor. Ironie, sau poate nu, aceşti bani suplimentari sunt chiar banii românilor din străinătate, care nu-şi regăsesc întrebuinţare într-o economie care nu reuşeşte nici să le asigure locuri de muncă, nici să le absoarbă banii obţinuţi muncind în străinătate.
Economisire sau consum?
În prezent, trendul pare să fie consumul, ceea ce face ca banii aferenţi economisirilor să se ducă fie în consumul direct, fie în plata creditelor deja luate de la bancă. În trecut, românii aveau obiceiul de a depune banii la bancă, strângând astfel sumele necesare cumpărării unor bunuri de folosinţă îndelungată. Acum preferă să apeleze la bancă pentru a lua credite, nemaifiind dispuşi să aştepte. Un studiu recent arată că doar 26% din români reuşesc să pună deoparte ceva bani de la un salariu la altul, iar din aceştia o treime preferă să păstreze banii la saltea (în cazul în care doresc să-i păstreze pe termen lung, transformându-i în valută). Dacă banii ţinuţi acasă sunt păstraţi în valută, cei de la bancă sunt depuşi în depozite la termen în lei.
Principalul motiv al păstrării banilor la saltea îl constituie lipsa de încredere în sistemul bancar şi comisioanele de depunere şi retragere. Acest lucru se datorează inabilităţilor de comunicare ale băncilor, multe persoane, inclusiv dintre clienţi, plângându-se că nu înţeleg pliantele de prezentare a produselor şi serviciilor bancare şi nici informaţiile funcţionarilor bancari.
Chiar şi în cazul celor care deja lucrează cu băncile, se poate vorbi mai mult de o relaţie forţată de conjunctură, decât de una “de plăcere”. De altfel, explozia creditelor a avut loc în momentul în care relaţionarea cu banca a fost preluată de magazinele de retail, care par a se pricepe mai bine să comunice cu clienţii decât sistemul bancar.
E drept, nici oferta băncilor nu este foarte bogată, iar sistemul bancar este încă foarte fărâmiţat, însă primele 5 bănci din sistem deţin aproape 70% din piaţă.
Ce face Guvernul?
Mai în glumă, mai în serios, am putea spune că face campanie electorală. Doi miniştri importanţi în momentul de faţă au fost trimişi în bătălia electorală, unul suferind un eşec penibil, celălalt doar o înfrângere la limită.
Şocul – fiindcă despre şoc se poate vorbi – a fost trântit pe nepusă masă de ministrul de Finanţe care – fără nici un avertisment prealabil – a anunţat un masiv set de măsuri de relaxare fiscală. Expunerea lor imediat după eşecul electoral din primul tur al alegerilor locale şi înaintea turului doi, în condiţiile în care nu a existat nici un semnal anterior, face ca ele să poată fi considerate măsuri electorale, în genul celor lansate de primul ministru în noaptea primului tur al alegerilor. Este greu de pronosticat cât anume va ajuta acest set de măsuri guvernul să câştige alegerile generale. Este însă cert că este încă o dovadă a modului hei-rupist în care este tratată economia românească. Majoritatea acestor măsuri au fost cerute de ani de zile de mediul de afaceri românesc. La discuţiile cu FMI de luna trecută nici măcar nu au fost amintite. Brusc, realizând că poate pierde alegerile, guvernul se hotărăşte să pună în practică o parte din ele, dovedind încă o dată că este incapabil de o strategie pe termen lung şi de coerenţă, reacţionând – întotdeauna numai când îi ajunge cuţitul la os – la semnalele externe, ale mediului de afaceri, cum este cazul acum, sau, altădată, la semnalele FMI sau ale Băncii Mondiale.
Din acest set de măsuri, cea mai importantă este scăderea impozitului pe profit, de la 25 la 19%, nivel comparabil cu cel practicat de ţările din regiune (Ungaria 16%, Polonia 19%, Slovacia 19%, Bulgaria 19,5%).
De asemenea, la impozitul pe venit, cota maximă scade cu 2 procente, de la 40 la 38%, iar cota minimă cu 4, de la 18 la 14%. Din păcate însă, pragul de la care se aplică această cotă maximă rămâne cel mai scăzut din regiune, ceea ce face ca, în realitate, impozitarea veniturilor să rămână în continuare foarte agresivă.
Din păcate însă contribuţiile la asigurările sociale rămân în continuare foarte ridicate, scăderea fiind de două procente.
Explicabil, oarecum, deoarece în plină febră a consumului guvernul nu-şi poate permite să lase mai mulţi bani în mâna populaţiei, bani care n-ar avea altă direcţie decât inflaţia.
Generozitatea faţă de companii este însă ceva mai mare şi, pe lângă scăderea impozitului pe profit – deşi creşte impozitul pe dividende de la 10 la 15%, apropiindu-se cât de cât de impozitul pe profit -, cresc deductibilităţile şi facilităţile oferite firmelor.
Sigur, toate aceste măsuri – deşi încă insuficiente – sunt benefice şi salutate de toată lumea. Însă ele puteau fi luate de mult timp. Anunţarea lor bruscă trădează un hei-rupism îngrijorător, o lipsă de viziune şi incoerenţă a actului administrativ. Chiar dacă, de data aceasta, este vorba de o surpriză plăcută, mediul de afaceri are nevoie în primul rând de stabilitate şi coerenţă, de strategii pe termen lung. Or, din punctul acesta de vedere, guvernul Adrian Năstase a reuşit să lansese numeroase petarde, măsuri anunţate – ad-hoc – şi la fel de brusc anulate.
În concluzie
Companiile din partea “sănătoasă” a economiei au reuşit până acum să se descurce în mediul ostil care este economia românească. Multe dintre ele sunt deja integrate în Uniunea Europeană, unde exportă sau au afaceri. E drept, datorită lentorii reformelor din România, companiile locale au pierdut startul, astfel încât nu am reuşit să avem lideri regionali, cum ar fi Skoda, Lek, Mol, dar există ceva perspective. Prin implicarea Renault şi noul model lansat de curând, producătorul Dacia are bune perspective, la fel producătorii de mobilă. De asemenea, industria IT se dezvoltă destul de bine, numărul proiectelor de outsourcing crescând foarte mult.
În plus, companiile străine care operează pe piaţa românească au preferat, pentru prima dată, să investească profitul în România în loc să-l repatrieze, ceea ce dă un semnal clar că economia românească are un potenţial foarte bun.
Toate datele indică faptul că, dacă nu apar tulburări majore pe plan intern sau extern, România se poate înscrie pe un trend ascendent şi că această creştere de 6% poate fi chiar depăşită (în realitate, majoritatea companiilor din partea sănătoasă a economiei înregistrează creşteri de 20-30%).
Un alt lucru îmbucurător este că – măcar iarna – structura economiei româneşti este apropiată de cea a ţărilor UE, cu o agricultură cu o pondere de numai 3-4% şi servicii de 50%.
Ţinând cont că anul acesta se prevede o recoltă agricolă foarte bună, corelat cu creşterea producţiei industriale de pe primul semestru, care are toate şansele să se păstreze la acelaşi ritm, şi cu creşterea acumulării capitalului fix, există toate premisele ca ţinta de creştere economică să fie atinsă şi chiar depăşită.
Problema este însă preţul acesteia. Fiindcă în a doua jumătate a anului urmează o nouă campanie electorală, urmează importurile de energie, primele de Crăciun, febra consumului de la finele anului… De asemenea, arieratele nu dau nici un semn că măcar ritmul de creştere se va încetini, atâta vreme cât regiile autonome nu sunt restructurate. Administraţia, cu ministrul aferent angajat în campania electorală, cu un înlocuitor ales doar pentru câteva luni, timp în care nici nu va apuca să se dumirească asupra problemelor ministerului, nu are nici o şansă să evolueze anul acesta, după cum nici nu există semne că s-ar înregistra vreun val masiv de investiţii străine.
Cu aceste semnale contradictorii, economia românească pare, dacă nu o maşină cu frâna de mână trasă, măcar una încărcată mult peste capacitatea ei… Motorul duduie la maxim. Rămâne de văzut dacă maşina va avansa ori va exploda!
