BNR are acum un nou Consiliu de Administraţie, ales mai mult sau mai puţin legal. Ca prea multe lucruri din această ţară, şi acesta, de maximă importanţă, a fost tratat în dispreţul legii. Reprezentanţii opoziţiei au adoptat o poziţie pragmatică: văzând că PSD este dispus să facă orice pentru a-şi impune oamenii în Consiliul de Administraţie al BNR, au preferat să nu mai atace legalitatea acestui demers şi să-şi impună propriii oameni.
Noul Consiliu
Ţinând cont că la alegerile din toamnă există riscul ca PSD să piardă puterea, reprezentanţii acestui partid au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-şi impune oamenii. Este pentru prima dată când PSD reuşeşte să-şi impună oamenii în conducerea BNR, singura instituţie care rămăsese în afara jocurilor de partid.
Deşi membrii Consiliului sunt propuşi de partide şi numiţi de Parlament, BNR a reuşit să-şi păstreze de-a lungul timpului independenţa, nu de puţine ori intrând în conflict cu guvernele din acea perioadă.
Interesant este că doi dintre noii membri propuşi de PSD sunt fervenţi critici ai politicii băncii centrale. Florin- Georgescu este eternul nominalizat al PSD pentru o funcţie de conducere la BNR. El s-a exprimat în public de nenumărate ori, şi atunci când era ministru de Finanţe, şi atunci când era în opoziţie, împotriva politicii băncii naţionale, acuzând-o de “slabă supraveghere a sistemului bancar” sau de “decapitalizare a economiei naţionale şi reducere a nivelului de trai al majorităţii populaţiei” în perioada 1997-2000, când rezerva valutară se epuizase, în încercarea de a salva cursul. În compensaţie pentru pierderea postului de guvernator, Florin Georgescu a fost numit de partid în conducerea BCR, cea mai mare bancă de stat. Viziunea lui asupra economiei este una de tip intervenţionist şi nu a fost un adept al privatizării şi restructurării economiei. Este un apropiat al preşedintelui Iliescu, a cărui politică economică o împărtăşeşte. Alături de colegul său Nicolae Văcăroiu a avut nenumărate “meciuri” cu Mugur Isărescu pe tema politicii economice şi monetare. Gândirea lor etatistă venea în contradicţie flagrantă cu economia de piaţă liberă. Politica dezastruoasă a celor doi (printre care menţinerea artificială a unui curs valutar stabilit de patru bănci – BCR, BRD, Bancorex, de stat toate la vremea respectivă, şi Banca Ţiriac) a dus la criza valutară din 1997 când aproape toată rezerva valutară a BNR a fost folosită pentru echilibrarea cursului. Deşi era unul dintre autorii dezastrului, tocmai Florin Georgescu critica BNR pentru refacerea rezervei valutare… Tot Florin Georgescu este unul dintre criticii FMI, sursă a numeroase tensiuni în negocierile cu această instituţie. Prin câştigarea puterii în partid de către aripa Năstase, Florin Georgescu a fost tras pe linie moartă. S-a încercat de mai multe ori impunerea lui ca guvernator, însă poziţia lui Mugur Isărescu a fost prea puternică.
De partea cealaltă, Eugen Dijmărescu, şi el fost ministru de Finanţe, în guvernul Roman, face parte din acelaşi grup Trocadero cu Mugur Isărescu. În trecut, cei doi au colaborat foarte bine – de exemplu la emisiunea de obligaţiuni Samurai lansate în Japonia, unde Dijmărescu era ambasador. Ei au fost colegi şi la Institutul de Economie Mondială înainte de 1989.
Dijmărescu face parte din echipa lui Petre Roman, fiind ministru de Finanţe în 1991. Când FSN s-a rupt, el a rămas alături de Roman, fiind unul din greii Partidului Democrat. În 1998, Traian Băsescu l-a nominalizat pentru funcţia de prim-viceguvernator al BNR, însă nu a fost ales. Mugur Isărescu l-a adus în 2000 ca secretar de stat la Ministerul de Externe, iar Adrian Năstase l-a preluat pe post de consilier pe probleme economice. Din 2003, este responsabil cu comerţul exterior. În această calitate l-a criticat pe Mugur Isărescu, spunând că “politica valutară nu încurajează exporturile”.
Cel de-al treilea viceguvernator, Cristian Preda, a fost păstrat. Interesant este faptul că nu s-a pus niciodată problema înlocuirii lui, deşi nu era sprijinit de nici un partid. Alt membru al Consiliului care şi-a păstrat poziţia este profesorul Cernea, aflat la al treilea mandat.
Opoziţia i-a propus pe (acum fostul) viceguvernator Mihai Bogza şi pe Napoleon Pop. Bogza nu a mai intrat nici măcar în Consiliu, gurile rele spunând că acest lucru se datorează faptului că artizanul politicii de supraveghere a băncii centrale a fost primul care a denunţat relaţia între BID şi Sorin Ovidiu Vântu. Cert este că politica de supraveghere prea strictă nu l-a făcut popular, deşi rezultatele sale au fost lăudate de instituţiile financiare internaţionale, fiind una dintre puţinele bile albe obţinute fără emoţii de economia românească.
Surpriza Consiliului o reprezintă Virgiliu Jorj Stoenescu, profesor la ASE, care nu a fost susţinut de nici un partid, impresionând în schimb printr-o erudiţie remarcabilă.
Fostul prim-viceguvernator, Emil Iota Ghizari, n-a avut nici o şansă, postul său fiind râvnit de Florin Georgescu. În eventualitatea în care Mugur Isărescu va ajunge din nou premier, Georgescu va ajunge ceea ce îşi dorea de mult…
Din păcate, toată tevatura din ultimele zile s-a bazat mai mult pe persoane, cine pe cine înlocuieşte, cine vine, cine pleacă, cine de cine este susţinut. Nu s-a pus deloc în dezbaterea publică ce a făcut (acum) fosta echipă şi dacă, inclusiv Mugur Isărescu, ea merita menţinută sau schimbată.
Politica BNR
Dacă îşi va duce la capăt şi acest mandat, Mugur Isărescu va împlini 17 ani în fruntea Băncii Naţionale, o longevitate neatinsă de nici un om politic de la noi. În ţările dezvoltate, mandatele consecutive ale guvernatorilor băncilor centrale nu sunt un lucru ieşit din comun, politicile monetare bucurându-se astfel de continuitate.
De ce nu a fost schimbat Mugur Isărescu?
Este foarte adevărat că maşina de vot pesedistă ar fi putut intra în acţiune. Nu a făcut-o. Dincolo de prestigiul şi respectul de care se bucură la noi în ţară, Mugur Isărescu este apreciat foarte mult peste hotare, iar PSD nu putea risca să-şi pună în cap instituţiile europene chiar acum înainte de alegeri. În piaţă, majoritatea părerilor bancherilor sunt pozitive atunci când este vorba de BNR. În Parlament, Mugur Isărescu a fost validat fără nici o problemă.
Indubitabil, activitatea lui Mugur Isărescu în fruntea băncii naţionale are un bilanţ per ansamblu pozitiv, mai ales în ultima perioadă şi, ţinând cont de reglementările care îi constrângeau activitatea, şi înainte de acest mandat.
În cadrul ultimului mandat s-au înregistrat importante recuperări ale restanţelor din trecut, în ceea ce priveşte plăţile electronice, biroul de credit, întărirea politicii de supraveghere, stabilizarea monedei naţionale.
Politica monetară strânsă a dus la reducerea inflaţiei – care totuşi rămâne cea mai mare din regiune. Prin politica sa, BNR a reuşit să compenseze deficienţele unei politici economice proaste a guvernului PSD, caracterizată prin absenţa reformelor şi absenţa restructurării.
La capitolul minusuri se poate menţiona faptul că această politică monetară fermă a pus piedici economiei – prin inhibarea creditului -, deşi este clar că principala cauză a deficitului comercial nu o reprezintă creditul de consum, ci tărăgănarea restructurării economiei sau o agricultură incapabilă să mai satisfacă cererea internă.
Bogdan Baltazar asemuia activitatea BNR cu a “conduce o barcă folosind o singură vâslă”. Barca avansează, dar mai lent şi mai mult în cercuri.
Se pune însă problema dacă nu cumva atitudinea conservatoare a lui Mugur Isărescu nu mai este potrivită cu actuala stare de fapt din economie. Dacă nu cumva politicile sale monetariste caracterizate printr-o intervenţie puternică în piaţă a BNR inhibă creşterea economică. Adică, pentru că economia n-a reuşit să răspundă printr-o ofertă competitivă la cererea în creştere, se limitează, nenatural, consumul populaţiei. De aici rezultă că Guvernul a ezitat din nou să-i oprească să consume pe cei care se hrănesc din arierate. BNR a apelat în cele din urmă la instrumentul grosier al rezervelor minime obligatorii, fiindcă distanţa din ce în ce mai mare dintre inflaţie şi realităţile din economie impunea o pârghie extrem de puternică pentru dezamorsarea tensiunilor. Se limitează resursele pentru împrumuturile în valută deoarece ele au cea mai mare pondere în totalul creditului. Nu rămâne decât ca pe partea cealaltă dobânzile la lei să se reducă, mai ales în beneficiul bugetului statului. Deja acest lucru a început să se producă. La ultimele licitaţii de titluri de stat, deşi s-au oferit dobânzi mai mici, băncile s-au repezit să plaseze mai mulţi bani şi pe termene mai lungi. Nu vă speriaţi însă, nu e nici un paradox, suntem în România. Urmează, conform graficului, denominarea leului şi ţintirea inflaţiei.
Dacă, mai mult sau mai puţin tangenţial, în această rubrică ne-am referit mai pe larg la politica BNR şi la “bătălia” dintre aceasta şi guvernul PSD, am dori să analizăm mai jos celelalte două probleme controversate şi de mare actualitate: trecerea la leul greu şi trecerea la o politică de ţintire a inflaţiei.
Leul greu
Acesta reprezintă, alături de inflaţia cu o singură cifră, una dintre obsesiile lui Mugur Isărescu. Este însă o astfel de schimbare de monedă utilă şi oportună acum? Din păcate însă, nu a existat nici o dezbatere publică pe tema aceasta (poate ar fi fost nevoie de un referendum?). Măsura a fost anunţată de mult de BNR, dar abia recent s-a primit şi sprijinul politic necesar implementării, de la jumătatea anului viitor.
Argumente pro:
– o monedă puternică restaurează încrederea populaţiei în moneda naţională. Nu este un secret pentru nimeni că economia românească este în momentul de faţă puternic euroizată, aspect ce frânează politicile monetariste ale BNR (de exemplu, jocurile dobânzilor nu funcţionează prea bine).
– moneda naţională este mult prea slabă în raport cu euro sau dolarul.
– o monedă puternică inhibă inflaţia.
– cifrele mai mici vor uşura calculele şi vor simplifica activităţile comerciale.
– prin această metodă se pot aduce la suprafaţă o parte din banii negri sau gri.
Argumente contra:
– nu e necesară. În condiţiile în care România va trece la euro într-o perioadă relativ scurtă, noua monedă va avea o viaţă scurtă, circa zece ani.
– inflaţia este încă ridicată şi, cel puţin în prima fază, vom asista la “rotunjiri” ale preţurilor care vor atrage după ele o inflamare mai mult sau mai puţin uşoară a preţurilor.
– economia este insuficient restructurată, astfel încât pericolele inflaţioniste nu au dispărut complet. Iar BNR nu dispune de mecanisme complexe de previziune pe termen lung.
– impactul psihologic poate fi şi negativ, anumite pături sociale putând reacţiona negativ la “reducerea” veniturilor. Este de urmărit cum se vor comporta pensionarii care se vor trezi cu pensii de 100-200 lei.
– circulaţia în paralel pentru mai multă vreme (un an şi jumătate) a celor două “monezi” poate crea confuzie.
Principalul reproş care se poate aduce este momentul – dacă era sau nu o urgenţă această denominare… Este adevărat că, faţă de ţările din jur, România are cea mai slabă monedă. Însă atâta vreme cât economia nu este puternică, nici moneda nu are cum să fie puternică. De asemenea, Italia (înainte de euro) şi Japonia nu au avut nici o problemă în a lucra cu o monedă “slabă”. Astfel că, ţinând cont că nu peste multă vreme România va adera la zona euro, trecerea la o monedă intermediară nu ar fi trebuit să fie o urgenţă.
Ţintirea inflaţiei
BNR va trece din 2005 la o politică de “ţintire a inflaţiei”. Cum funcţionează acest lucru? În primul rând, banca centrală se angajează să subordoneze integral politica monetară unui obiectiv de stabilitate a preţurilor. Odată acest obiectiv fixat, banca realizează o previziune de inflaţie pe un an sau doi. Dacă inflaţia prognozată depăşeşte obiectivul, banca va restrânge lichiditatea mărind rata dobânzii şi invers.
Ar trebui amintit, de exemplu, că Alan Greenspan, guvernatorul Fed, s-a exprimat de nenumărate ori împotriva acestui sistem, care este incapabil să garanteze flexibilitatea necesară unei politici monetare. De asemenea, oficialii BCE au recunoscut că nu au posibilitatea tehnică să realizeze previziuni fiabile din cauza lipsei unui istoric de date despre zona euro.
Prin trecerea la regimul monetar de ţintire a inflaţiei, BNR renunţă la posibilitatea de a susţine activitatea economică, oricare va fi contextul economic în care se va situa România. În acest caz, orice şoc economic va fi preluat automat numai de bugetul de stat.
Este greu de înţeles de ce BNR nu continuă politica din ultima perioadă, care s-a dovedit a avea succes. Explicaţia oferită este că BNR vrea să se degreveze de celelalte sarcini şi să se ocupe exclusiv de politica monetară. Ceea ce, până la un punct, este corect şi benefic pentru economie. În definitiv, şi guvernul mai trebuie să muncească. Dar problema este alta.
Ţintirea inflaţiei are câteva hibe majore la care, cel puţin până în prezent, oficialii BNR nu au reuşit să dea un răspuns clar. În primul rând, nu este foarte clar cum se poate construi un model de previziune a inflaţiei pe doi ani. În prezent, acest lucru este mai degrabă la stadiul de deziderat. Poate într-un viitor nu foarte îndepărtat, economia românească se va stabiliza şi se vor putea construi modele de previzionare. Deocamdată însă, aceste modele nu pot produce decât erori semnificative.
Însăşi inflaţia este controversată în România, destule voci afirmând că există o discrepanţă semnificativă între inflaţia “oficială” şi inflaţia “reală”. Coşul conform căruia se calculează inflaţia la noi, deşi copiat după modelul occidental, este departe de structura economiei româneşti şi a coşului de cheltuieli.
Argumentul adus este succesul ţărilor din jur, Cehia şi Polonia, care şi-au redus semnificativ inflaţia cu această metodă. Corect. Ceea ce însă nu se mai spune este că inflaţia a scăzut mai repede decât prevedea ţinta oficială, ceea ce spune totul despre capacităţile reale de prevedere ale unei bănci centrale într-o ţară în tranziţie. Iar vecina noastră Ungaria nu reuşeşte deloc să reducă inflaţia de când a adoptat această metodă.
Pe lângă problemele cauzate de imposibilitatea reală de construire a unor modele de prognostic fiabile, BNR mai are o problemă. Economia românească este, în ciuda eforturilor depuse, puternic euroizată, ca atare dobânzile nu reprezintă o pârghie suficient de puternică. A demonstrat-o recent faptul că scăderile de dobândă realizate de banca centrală nu au avut prea mult efect. Deocamdată există un decalaj foarte mare între dobânda reală de pe piaţa internă şi cea de pe piaţa externă, iar scăderea dobânzilor nu poate fi grăbită prin măsurile BNR atâta vreme cât încrederea în scăderea inflaţiei este încă slabă şi continuă să fie şubrezită de puseuri ca acela din iulie.
Credem că decizia de adoptare a politicii de ţintire a inflaţiei este cel puţin prematură şi poate BNR ar fi trebuit să continue politica de până acum. În fond, dacă ceva funcţionează bine, de ce să încerci să-l repari?
