Luna iulie a însemnat atingerea unui minim istoric al inflaţiei de după 1989. Inflaţia de 0,11% a fost întâmpinată însă cu scepticism de Casandrele de serviciu care au avansat ideea că INS a „umblat” pe la statistici. Ba chiar un analist spunea că „scăderile de preţuri nu le văd şi în piaţa mea”. Îl invit în piaţa Drumul Taberei.
Minim record
Rata inflaţiei a fost de numai 0,11% în luna iulie, în scădere de la 0,15% în luna anterioară, însă creşterea preţurilor de consum faţă de iunie 2005 s-a menţinut la 6,25%, cel mai mic nivel înregistrat după 1991, potrivit datelor INS. Faţă de 1 ianuarie 2006, inflaţia este de 2,78%, ceea ce creează toate premisele să avem o inflaţie de sub 6% anul acesta.
Cele mai mari scumpiri s-au înregistrat la produsele din tutun şi ţigarete (7,48%), ouă (2,49%) şi la transportul CFR (2,31%), în vreme ce legumele şi conservele au cunoscut scăderi de preţuri cu până la 15 la sută.
Defalcat pe grupe de produse, la rata inflaţiei pe iulie au contribuit cel mai mult mărfurile nealimentare (cu 0,50 puncte procentuale) şi serviciile, cu 0,10 puncte procentuale. Preţurile la mărfurile alimentare au influenţat inflaţia pe total cu -0,49 puncte procentuale. Scăderile de preţuri sunt mai mult decât vizibile pentru oricine face piaţa în mod regulat. Roşiile au scăzut de la 3-4 lei kg astă-iarnă (chiar 6-8 lei în perioada Paştelui) sub 1 leu. Cartofii (una dintre legumele de bază în alimentaţia românilor) au scăzut sub 1 leu kg. Şi exemplele pot continua cu alte legume sau fructe. Însă asta este numai o parte a problemei. Pe vară şi întreţinerea este mai mică, ajungând la o treime faţă de iarnă. Este de bun-simţ ca aceste scăderi să se regăsească şi în statistică.
Dacă cineva a plecat din România în 2002-2003 şi se întoarce azi, va avea surpriza să constate că preţurile la alimente sunt în mare aceleaşi. O franzelă obişnuită este 40-50 de bani de vreo 3 ani şi mai bine. Uleiul obişnuit de floarea-soarelui a scăzut de la 4 lei (chiar 4,5) la 3-3,5. Cartofii oscilează de-a lungul anului între 70-80 de bani şi 2 lei kg. La fel roşiile oscilează între 1 leu (sau chiar mai puţin) şi 3-4 lei kg pe timpul iernii când sunt aduse din import.
Au crescut preţurile la carne (cu vreo 20%), lactate (cam la fel), zahăr (s-a dublat, practic). Însă, ţinând cont că în perioada 2002-2006 inflaţia depăşeşte 30%, înseamnă că, de fapt, per ansamblu, produsele alimentare s-au ieftinit. Nu ai cum să ignori aceste realităţi.
Au crescut preţurile la utilităţi, bazate în special pe creşterile preţurilor la combustibili (să nu uităm că în 2002 preţul petrolului era pe undeva pe la vreo 20 de dolari barilul, în vreme ce acum se apropie de 80) şi pe alinierea preţurilor administrate în primul rând la costuri şi mai puţin la cele din Uniunea Europeană, cum ne povesteşte mass-media. Practic, are loc renunţarea la minciună, fiindcă subvenţiile înseamnă pur şi simplu furatul căciulii. Subvenţia aceea era plătită tot din banii noştri. De asemenea, o bună parte dintre furnizorii de utilităţi au ajuns pe mâini private şi abia de curând au început restructurarea şi eficientizarea. Abia peste 3-5 ani vom putea resimţi cu adevărat efectele benefice asupra costurilor utilităţilor. Până acum, ele funcţionau ca protecţie socială (prost înţeleasă). De acum încolo, protecţia socială se va face acordându-se ajutoare direct persoanelor şi nu aruncând bani în nişte găuri negre.
Dezinflaţia este un proces evident şi trebuie să fii de rea-credinţă să nu-l observi. Nu ar fi exclus ca luna august să fie prima lună de dezinflaţie postdecembristă. De asemenea, în ciuda temerilor lui Mugur Isărescu, s-ar putea ca BNR să nimerească pentru prima dată inflaţia (în sensul că abaterea s-ar înscrie în marja de plus/minus 1%). Însă asta nu va fi meritul lui Mugur Isărescu, care continuă să alerge după prostii, ci pur şi simplu al pieţei.
Rolul BNR
Deşi nu sunt adeptul teoriei că „piaţa reglează absolut totul” şi că într-o societate modernă darwinismul social este o teorie depăşită, nu poţi ignora la nesfârşit regulile de bază ale pieţei fără a fi penalizat drastic. În momentul de faţă, BNR funcţionează pur şi simplu ca o frână de mână pentru un automobil ambalat la maxim. Una este să calci din când în când frâna, atunci când economia o necesită, şi alta este să frânezi aiurea-n tramvai dezvoltarea economiei pentru nişte obiective macroeconomice discutabile.
Scenariul de bază al actualei proiecţii făcute de specialiştii BNR relevă o schimbare a caracteristicilor procesului de dezinflaţie comparativ cu prognoza anterioară, respectiv o curbă mai accentuată a dezinflaţiei în anul 2006 şi o relativă încetinire pe parcursul anului 2007.
Perspectiva amplificării presiunilor inflaţioniste ca urmare a creşterii cheltuielilor bugetare şi inerţia anticipaţiilor inflaţioniste impun menţinerea unei conduite ferme a politicii monetare pe o perioadă mai îndelungată.
În urma evaluării noilor proiecţii, dar şi a riscurilor şi incertitudinilor privind evoluţia pe termen mediu a inflaţiei, în special a factorilor din afara sferei de influenţă a băncii centrale, Consiliul de Administraţie al BNR a stabilit, în consultare cu Guvernul, ţinta de inflaţie pentru anul 2008 la nivelul de 3,8 la sută +/- un punct procentual.
Din păcate, BNR nu intenţionează să relaxeze politicile monetare constrângătoare deşi constată că „indicatorii macroeconomici relevă continuarea dezinflaţiei, mai pronunţată decât prognoza anterioară, pe fondul temperării dinamicii preţurilor administrate şi a preţurilor alimentare volatile, dar şi ca efect al înăspririi progresive a condiţiilor monetare. Se remarcă scăderea inflaţiei de bază, care, calculată în condiţiile eliminării impactului taxei pe viciu, s-a situat la nivelul de 3,7 la sută în luna iunie faţă de aceeaşi lună a anului precedent. […] Consiliul de Administraţie a hotărât menţinerea ratei dobânzii de politică monetară la nivelul de 8,75 la sută pe an şi a măsurilor de temperare a creşterii creditului.”
Ori de câte ori are prilejul, Mugur Isărescu se vaită că în vistieria Băncii Naţionale zac nefolosite aproape şapte miliarde de euro care nu-şi găsesc întrebuinţarea în economie. Eu sunt convins că măcar o parte din aceşti bani şi-ar găsi bine-mersi utilizarea în economie într-un mod neinflaţionist dacă bancherii chiar ar fi dispuşi să-şi depăşească condiţia de cămătari. Dar pentru asta ar trebui să dea afară „nepoatele“ şi să angajeze (sau să pregătească) personal competent care să ştie să citească un plan de afaceri, un flux de numerar, să înţeleagă riscurile unei afaceri… Până la urmă, vor fi siliţi să o facă. Deocamdată, rămân nişte simpli cămătari, chiar dacă se travestesc în „zâne“ ca într-o reclamă ce a fost intens difuzată la TV.
Pierdere de un miliard de dolari
Graţie „eforturilor” BNR, sistemul bancar din România rămâne în continuare unul foarte puţin reformat deoarece băncile câştigă suficient de la BNR. Dacă BNR ar renunţa la politicile monetare restrictive şi la sterilizare, ale cărei costuri devin din ce în ce mai mari, băncile ar fi nevoite să găsească ele o întrebuinţare pentru bani. Aşa, băncile blochează la BNR 40% pentru pasive cu scadenţă reziduală mai mică de 2 ani la valută şi 20% pentru lei.
O astfel de politică a adus BNR o pierdere de un miliard de dolari. Un miliard de dolari ne costă, deci, jocul lui Mugur Isărescu de-a ţintirea inflaţiei. Cu alte cuvinte, acesta este preţul plătit pentru sterilizare. Un preţ destul de mare pentru economia românească (practic, vorbim aici de 1% din PIB) şi poate ar trebui ca cineva să se sesizeze că ceea ce face BNR nu este tocmai în regulă. Din păcate, nimeni nu doreşte să se lege de Mugur Isărescu, văzut în continuare ca un „pompier de serviciu” care salvează economia de nişte administratori incompetenţi. Dar dacă situaţia este exact invers? Dacă cel de care trebuie salvată economia este chiar Mugur Isărescu? Nu ar trebui cumva să ne întrebăm dacă nu este un preţ prea mare pentru o reducere a inflaţiei care poate fi foarte bine pusă pe seama evoluţiei naturale a economiei? Nu cumva banii aceştia ar fi putut fi mai bine folosiţi?
Începând din 2002 (de fapt, chiar de mai devreme, dar de prin 2002 trendul a devenit vizibil), economia românească se află pe o curbă de creştere. Cu toate acestea, politica dusă de BNR a fost contra-ciclică. În loc să încurajeze creşterea economică, Banca Naţională a început să pună limitări şi să restricţioneze politicile economice, intrând de nenumărate ori în conflict cu politicile guvernamentale.
Adoptarea politicii de ţintire a inflaţiei (într-un moment complet inoportun) a însemnat încă un bolovan legat de piciorul unei economii care încerca să-şi ia zborul.
Zânii cămătari
În plus, măsurile de restricţionare a creditării au făcut din sistemul bancar un simplu parazit al economiei în loc să devină combustibilul acesteia. În loc ca banii să circule în economie, ei sunt blocaţi la BNR, fie prin sterilizare, fie prin rezervele minime obligatorii. Astfel, pentru fiecare leu pe care noi îl luăm cu împrumut, o bancă este obligată să depoziteze la BNR 40 de bani. Evident, acest lucru se reflectă în costul împrumutului. Dacă nu găsesc clienţi la împrumuturi, băncile dorm liniştite. BNR oferă o dobândă rezonabilă, de 8,5% astfel încât ele nu trebuie să transpire prea tare în căutare de clienţi. Până prin 2000, băncile au trăit liniştite pe spinarea Ministerului de Finanţe. Din 2000, locul ministerului a fost luat de Banca Naţională, care a început să aspire de pe piaţă banii. Astfel, din 2004 (sper să nu mă înşel) BNR a intrat pe pierdere. În 2004, pierderea a fost de numai 300 de milioane de dolari. Acum, este deja de mai bine de trei ori mai mare.
Ce s-ar fi întâmplat dacă aceşti bani ar fi rămas în economie? BNR susţine că ei nu şi-ar fi găsit întrebuinţare şi că s-ar fi dus în inflaţie şi s-ar fi lansat astfel o spirală inflaţionistă ca aceea din anii ’90. Este posibil, într-adevăr, ca o parte din cei şapte miliarde de euro care zac la BNR să nu fi putut fi absorbiţi de economie. Însă, în mod cert, băncile ar fi fost silite să găsească alte debuşee pentru bani decât la BNR. Şi-ar fi scos „nepoatele” de prin birouri şi le-ar fi trimis pe la IMM-uri să le crediteze. Ar fi angajat apoi paznici ca patronu’ IMM-ului să nu-şi cumpere un Porsche Cayenne sau un Audi A6 cu climă „bizonică”, ci computere, utilaje sau… angajaţi mai competenţi şi mai productivi. Şi, dacă domnul patron nu ar fi fost în stare să scrie un plan de afaceri, l-ar fi scris angajatul băncii, doar-doar îi va da banii. Şi poate că, la un al doilea credit, domnul patron ar fi scris singur planul de afaceri.
Şi, dacă ar fi investit atâţia bani în economie, poate că domnii bancheri ar fi fost mai interesaţi de modul cum sunt administrate treburile ţării şi l-ar fi trezit pe domnul Vlădescu din dulcele-i somn şi ar fi făcut un lobby pentru stabilitatea taxării, ca să nu ne mai trezim cu un cretin ca Nicolăescu care să trântească o taxă când vrea muşchii săi.
Şi, dacă tot ar fi investit banii în economie, domnii bancheri ar fi avut grijă să-l certe şi pe domnul Mugur Isărescu ori de câte ori domnia sa mai pune o piedică în calea economiei. Dar, desigur, aşa ceva nu i-ar plăcea domnului Isărescu. Aşa că mai bine le oferă bancherilor o dobândă uriaşă ca să doarmă liniştiţi şi să nu-l deranjeze. Numai că, o dată cu intrarea în Uniunea Europeană şi liberalizarea deplină a contului de capital, băncile româneşti vor intra în competiţie cu cele externe. În plus, pe piaţă se anunţă intrări ale unor bănci flămânde după cotă de piaţă. Nu miră pe nimeni că economia românească este mai bine finanţată de fonduri de investiţii străine decât de băncile locale? Şi toate au câştigat de zece ori mai mult decât au investit în trei ani de zile.
Până la urmă, piaţa îşi va spune cuvântul, oricât de mult s-ar împotrivi domnul Isărescu. În momentul de faţă, sistemul bancar românesc poate fi asemuit cu industria din vremea lui Ceauşescu. Ea producea indiferent dacă exista cineva care să-i cumpere produsele. Nu interesa calitatea, mulţumirea clienţilor. Ştiau că, indiferent ce fac, până la urmă produsele erau înghiţite din lipsă de altceva. Aşa este şi sistemul bancar. Ce nu se vinde ajunge la BNR, care cumpără orice prisoseşte.
Poate că ar fi timpul ca BNR să schimbe politica şi să forţeze astfel băncile să se trezească. Este posibil ca, într-o primă instanţă, să avem un puseu inflaţionist. Dar, până la urmă, banii îşi vor găsi locul în economie şi vor începe să producă. Din ce în ce mai mulţi străini au încredere în economia românească şi investesc sume importante. Poate că este timpul să o facă şi BNR (desigur, nu să investească, ci să aibă încredere în economie).(C. B.)
